Astăzi continuăm să vorbim despre Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, carte scrisă de Andrei Pleşu.
În toate Evangheliile sinoptice, vine un moment în care ucenicii se arată nedumeriţi de decizia lui Isus de a vorbi în parabole. Cu mult mai surprinzător, însă, decât întrebarea ucenicilor sună răspunsul lui Isus: „Şi El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole, ca privind să privească şi să nu vadă şi auzind să audă şi să nu înţeleagă. Ca nu cumva să-şi revină şi să li se ierte.”
Aşadar, în prima parte a cărţii sale, Andrei Pleşu dezbate cine sunt cei „dinăuntru”, cine sunt cei „din afară” şi de ce Isus vorbeşte în pilde. Mai întâi, e limpede că Isus nu le vorbeşte în parabole doar „celor din afară”. O sumedenie de parabole se adresează ucenicilor, altele vrăjmaşilor (farisei, cărturari), altele mulţimii în sens larg. Altele sunt rostite dinaintea unui auditoriu amestecat, în care se regăsesc toate cele trei categorii.
Pe de o parte, din texte rezultă că grupul „refuzaţilor” îi include de-a valma pe toţi cei care nu fac parte din cercul celor ce erau „pe lângă El, împreună cu cei doisprezece”. Pe de altă parte, vedem că există o anumită departajare şi printre „cei dinăuntru”. De exemplu, din capitolul 13 al Evangheliei după Marcu aflăm că anumite taine legate de venirea finală a Fiului Omului sunt împărtăşite doar lui Petru, Ioan, Iacov şi Andrei.
Pleşu identifică o ultimă problemă: s-ar zice că, spre deosebire de vrăjmaşi şi de plebea păcătoasă, ucenicii au darul înţelegerii. În realitate, vedem în multe locuri din Evanghelii cum Isus constată că discipolii săi pot fi la fel de obtuzi ca „cei din afară”. Invers, „cei din afară” pricep uneori foarte bine despre ce e vorba: după ce aud Parabola lucrătorilor nevrednici ai viei, arhiereii, cărturarii şi bătrânii cetăţii ştiu perfect că ea fusese rostită „împotriva lor”.
Netransparenţa parabolelor este, aşadar, un fel de probă. Cei care o trec sunt recuperaţi. Isus nu oferă acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau măcar aşteptat. Nu dă fără o garanţie de receptivitate. Şi asta nu pentru că refuză să investească fără profit, ci pentru că ştie că ceea ce are de oferit nu are nici o valoare dacă nu răspunde unor nevoi şi întrebări vii, consideră autorul.
El îl citează pe Toma d’Aquino care scrie în Comentariu la Evanghelia după Matei, care sunt cele două motive ale vorbirii în parabole: Primul este că, prin aceste parabole, lucrurile sfinte sunt ascunse de cei necredincioşi, ca să nu blasfemieze. Al doilea este că, prin aceste parabole, oamenii neştiutori pot fi mai bine învăţaţi.
Primele pilde abordate de Andrei Pleşu în cartea sa Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste poartă titlurile „Făclia sub obroc” şi „Cetatea de pe munte” şi continuă argumentaţia sa cu privire la întrebarea „De ce le vorbeşti în pilde?”. Textul din Matei capitolul 5 al pildei făcliei de sub obroc este următorul: Nu poate aprinde cineva o făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.
Iar versiunea din Evanghelia după Luca sună astfel: Nimeni, aprinzând făclia, n-o acoperă cu un vas, nici n-o pune sub pat, ci o aşază în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Iar în Evanghelia după Matei mai găsim textul pentru pilda cetăţii de pe munte: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.
Adevărul dumnezeiesc nu e făcut să treacă neobservat, să fie ţinut în umbră: el trebuie, dimpotrivă, să lucreze ca un reper puternic, să iradieze asupra celor din preajmă. Parabolele nu vor rămâne întotdeauna obscure, refuzându-se înţelegerii „celor din afară”. În cele din urmă, sensul lor „ne va sări în ochi”, pentru că misiunea lor ultimă e să răspândească lumină, spune Pleşu.
Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti, scrie Andrei Pleşu. Iar în momentele în care credem că nu este drept ca anumiţi oameni să nu înţeleagă mesajul pildelor, să ne gândim că nu „cei din afară” sunt sacrificaţi prin discursul parabolic, ci conţinutul însuşi al discursului, care se străduieşte să coboare în întunericul exteriorităţii lor.
Pentru a înţelege un astfel de discurs, „cei din afară” trebuie mai întâi să nu-l înţeleagă, să simtă „obrocul” opacităţii lor, ghimpele propriei inaptitudini, inaccesibilitatea „muntelui”. Prin parabole, Isus nu sustrage privirilor „celor din afară” priveliştea muntelui, ci fereşte taina Împărăţiei de „îmbulzeala” necuviincioasă, arogantă sau indiferentă a neaveniţilor.
De remarcat este faptul şi că cele două parabole nu se referă numai la mesajul hristic, ci şi la rolul ucenicilor. Ele includ şi un apel: dacă Hristos este lumina, ucenicii sunt lumina delegată, intermediari, transmiţători. Ucenicii nu trebuie să-şi ascundă precaut identitatea. Nu se cade ca acţiunea lor să aibă structura subversiunii, nici a prudenţei acomodante. Misiunea apostolică şi adevărul apostolic nu pot fi ţinute în penumbră, la adăpost de riscuri şi de înfrângeri.
Aceeaşi idee apare în cele două afirmaţii parabolice, cu deosebirea că în „Cetatea de pe munte” accentul cade asupra evidenţei care nu poate fi ascunsă, în vreme ce în „Lumina sub obroc” accentul cade asupra evidenţei care nu trebuie ascunsă. Apostolii trebuie să se mişte liber şi benefic dinaintea oamenilor (Lumina sub obroc), căci Sursa de la care îşi iau mandatul nu poate fi camuflată (Cetatea de pe munte).
Vă invit să descoperim și data viitoare mai multe despre pilde, taina lor și ce înțeles pot avea ele pentru noi, cei de azi, din cartea lui Andrei Pleșu Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste.
CARTEA E O VIAȚĂ 