Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, ambele la Universitatea din București, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Un strop de viaţă #415

Am reuşit să dau o definiţie a închinării care cred că este valabilă în cazul fiecărei condiţii umane posibile: Închinarea este revărsarea continuă a tot ce sunt eu, tot ce fac eu şi a tot ce voi deveni eu în lumina unui dumnezeu pe care l-am ales sau care mă alege.
În primul rând, definiţia implică întreaga rasă umană. Nu este vorba doar despre creştini, ci despre toţi oamenii, de pretutindeni, care sunt preocupaţi să se închine, să se supună lucrurilor care îi stăpânesc şi să mărturisească de ce trăiesc aşa cum trăiesc. Acesta este motivul pentru care nu am scris cuvântul «dumnezeu» cu majusculă.
Pe de altă parte, definiţia accentuează realitatea şi importanţa fundamentală a continuităţii. Adică, închinarea nu se opreşte şi o ia de la capăt, în ciuda intenţiilor noastre de a dovedi contrariul. De vreme ce punem accentul pe timp, locuri, metode specifice, înţelegem greşit semnificaţia biblică a închinării. Închinarea poate fi un fel de flux şi reflux, poate avea înfăţişări variate, poate fi conştientă sau inconştientă, intensă şi extatică sau tăcută şi comună, dar este continuă. Când păcătuim, închinarea nu încetează. Ea şi schimbă direcţia şi redeveni ce a fost la început, chiar dacă doar pentru un moment. Pocăinţa – întoarcerea de la şi înspre – este singura soluţie.

Harold M. Best, Închinarea neîncetată

Un strop de viaţă #414

Închinarea are de-a face cu cine suntem noi, vorbeşte despre cine sau ce este Dumnezeul nostru şi despre cum alegem să trăim. […] Nu e nimeni care să nu se închine. […] chiar în acest moment şi cât va mai exista lumea aceasta, fiecare locuitor al ei se proşterne şi slujeşte ceva sau pe cineva – o imagine, o persoană, o instituţie, o idee, un duh sau pe Dumnezeu în Cristos. Fiecare este format în acest fel şi creşte spre un nivel de plinătate, fie al neprihănirii, fie al răutăţii. Nimeni nu este exclus şi nimeni nu poate dori să fie exclus. Fiecare dintre noi suntem închinători neîncetaţi şi aşa vom rămâne totdeauna, deoarece veşnicia este extrapolarea uneia dintre următoarele două condiţii: abandonarea în voia păcatului, care este urmată de pierderea veşnică, sau asumarea unei trăiri în neprihănire, care duce la câştigarea veşniciei. Acesta este adevărul central al existenţei noastre şi din acesta rezultă toate celelalte.

Harold M. Best, Închinarea neîncetată

Un strop de viaţă #413

„…perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două…“

(Matei 27:51)

Evenimentul anual strângea întotdeaua o mare mulţime. Preotul urca în mod solemn treptele templului, ţinând în braţe un miel. În timp ce oamenii aşteptau afară, el trecea de perdeaua cea mare şi intra în Sfânta Sfintelor. Ucidea mielul pe altar şi se ruga ca sângele curs să-l satisfacă pe Dumnezeu. Păcatele erau date la o parte. Şi oamenii răsuflau uşuraţi.

Marea perdea atârna ca o aducere-aminte a distanţei dintre Dumnezeu şi om. Aceasta era un hău adânc pe care nu-l putea trece nimeni. Omul pe insula lui… în carantină din cauza păcatului.

Dumnezeu ar fi putut să lase lucrurile aşa. Ar fi putut să-i lase pe oameni izolaţi. Ar fi putut să se spele pe mâini de toată treaba. Ar fi putut să întoarcă spatele, să arunce prosopul şi să o ia de la capăt pe o altă planetă. Ar fi putut, să ştii.

Dar nu a făcut-o.

Dumnezeu însuşi a trecut peste hău. În întunericul unei eclipse de soare, el şi un Miel au stat în Sfânta Sfintelor. El a pus Mielul pe altar. Nu Mielul unui preot sau al unui evreu sau al unui păstor, ci Mielul lui Dumnezeu. Îngerii au fost reduşi la tăcere atunci când sângele Jertfei Suficiente a început să curgă pe altarul aurit. Acolo unde curgea sângele mieilor acum curgea sângele vieţii.

„Iată Mielul lui Dmnezeu.“

Şi atunci s-a întâmplat. Dumnezeu s-a întors şi s-a uitat ultima dată la perdea. „Până aici, gata!“ Şi s-a rupt… de sus până jos. S-a rupt în două.

„Până aici, gata!“ „Gata cu mieii!“ „Gata cu perdeaua!“ „Gata cu jertfele!“ „Gata cu despărţirea!“
Şi a ieşit soarele.

Max Lucado, On the Anvil

Un strop de viaţă #412

Pe nicovala lui Dumnezeu. Poate ai fost acolo. Topit. Lipsit de formă. Distrus. Pus pe nicovală… pentru a căpăta o nouă formă? (Prea multe zone colţuroase.) Pentru disciplinare? („Un tată bun disciplinează.“) Pentru a fi testat? (Dar de ce aşa de greu?)

Ştiu. Am fost şi eu acolo. E dur. Este o mocirlă spirituală, o foamete. Focul se stinge. Deşi s-ar putea să mai ardă puţin, în curând dispare. Alunecăm în jos. În jos în valea ceţoasă a îndoielii, în depresiunea plină de negură a deznădejdii. Motivaţia păleşte. Dorinţa este undeva departe. Responsabilităţile sunt deprimante.

Pasiunea? Iese pe uşă.

Entuziasmul? Glumeşti, nu?

Momentul de pe nicovală.

Poate fi provocat de moartea cuiva, de o despărţire, de un faliment, de lipsa rugăciunii. Întrerupătorul luminii se stinge şi încăperea se întunecă. „Toate cuvintele pline de grijă, de ajutor şi speranţă au fost spuse foarte frumos. Dar pe mine încă mă doare, mă tot gândesc…“

Pe nicovală. Puşi faţă în faţă cu Dumnezeu prin realizarea faptului că nu avem altundeva unde să mergem. Isus, în grădină. Petru, cu faţă brăzdată de lacrimi. David, după Batşeba. Ilie şi „vocea ca un susur blând“. Pavel, orb în Damasc.

Zbang, zbang, zbang.

Sper că nu te afli pe nicovală. (În afara cazului în care ai nevoie să te afli acolo şi atunci sper că te afli acolo.) Momentele pe nicovală nu sunt de evitat, ele trebuie experimentate. Deşi tunelul este întunecos, ajunge de cealaltă parte a muntelui. Momentele de pe nicovală ne reamintesc cine suntem noi şi cine este Dumnezeu. Nu ar trebui să încercăm să scăpăm de ele. Să scăpăm de ele ar putea însemna să-L ratăm pe Dumnezeu.

Dumnezeu vede vieţile noastre de la început până la sfârşit. S-ar putea să ne conducă printr-o furtună la vârsta de 30 de ani ca să putem suporta un uragan la vârsta de 60 de ani. Un instrument este folositor doar dacă are forma potrivită. Un topor tocit sau o şurubelniţă îndoită au nevoie de îndreptare, şi la fel şi noi. Un fierar bun îşi păstrează uneltele în formă. Şi Dumnezeu la fel.

Dacă Dumnezeu te va pune pe nicovala Sa, fii mulţumitor. Înseamnă că El crede că încă mai meriţi să fii remodelat.

Max Lucado, On the Anvil

„Refugiul“ de Corrie ten Boom

Astăzi vă propun o carte recomandată în lista O carte pe lună în 2016 pentru a vă convinge deplin să o citiţi. Este vorba despre cartea Refugiul scrisă de Corrie ten Boom, împreună cu John şi Elisabeth Sherrill. Cartea este scrisă din perspectiva lui Corrie, cea care a supravieţuit mult timp după ce toţi ceilalţi membrii ai familiei au murit, şi ea începe prin a descrie ziua în care se împlineau 100 de ani de la înfiinţarea ceasornicăriei ten Boom, de către bunicul lui Corrie. Era anul 1937, iar Corrie avea deja 45 de ani. Continuă lectura „„Refugiul“ de Corrie ten Boom”