În luna aprilie am reușit să citesc doar cu o carte mai mult decât luna trecută, deși câteva erau cărți începute de mai de mult, iar cele mai multe au fost cărți subțirele, majoritatea de non-ficțiune. Memorialistică despre Holocaust și nu numai, devoționale, eseistică, lingvistică, poezie (chiar două volume!), un jurnal de călătorie, un basm de George MacDonald și o ediție „Anne de la Green Gables” adaptată pentru cititorii începători – iată care au fost cele 16 cărți pe care le-am terminat în luna aprilie!
Prima carte pe care am citit-o luna aceasta a fost ediția Anne de la Green Gables adaptată după povestea scrisă de L.M. Montgomery pentru cititori începători. Am cumpărat-o de la Librăria Operei Comice pentru Copii, unde îl dusesem pe Mihai pentru un atelier, pentru că am zis că e bună de pus „la colecție”.
Nu m-a încântat însă adaptarea, mi s-a părut că a sărăcit-o pe Anne de toată personalitatea ei exuberantă și de toată imaginația ei debordantă. Ce ar fi Anne fără verva ei verbală și visările ei cu ochii deschiși? Această Anne insipidă din această adaptare. Fiind redate doar faptele evenimentelor principale din viața ei, povestea își pierde sufletul, vioiciunea, tot ceea ce o face să fie cartea preferată a multor cititori din lumea întreagă.
Mă bucur totuși că încep să existe astfel de ediții și în limba română, pentru a-i familiariza pe copii încă de mici cu această poveste minunată. (Urmează să mai apară una la Editura Litera.)
Prima carte de care m-am apucat însă în luna aprilie și pe care am citit-o în două reprize în aceeași zi a fost Noaptea de Elie Wiesel.
Nici nu-mi găsesc cuvintele să descriu această carte! Deși știam de ea de mult (de pe la Philip Yancey) și fusesem convinsă recent să o cumpăr și să o citesc, m-am ținut departe de ea o vreme, pentru că nu aveam dispoziția pentru ceva sumbru și dur.
Dar pentru că tocmai terminasem Bibliotecara de la Auschwitz și citeam în paralel și O viață amânată de Dita Kraus, eram cât de cât în atmosferă, așa că am zis să o încep… Pfoa, și nici că aș mai fi lăsat-o din mână, dacă nu trebuia să mă duc să-l iau pe Mihai de la școală! Citisem deja jumătate din ea până atunci și am terminat-o apoi seara într-o altă repriză de citit.
Recenzia The New York Times – „Un volum mic ca dimensiune, dar de o forță teribilă” – descrie cel mai bine ce am trăit și eu citind-o. Mărturia lui Elie Wiesel, care avea doar 15 ani când a fost deportat din Sighet la Auschwitz în 1944, alături de întreaga familie, este o mărturie pe care nu trebuie să o ratați!
Rămânând în aceeași categorie a memoriilor, am parcurs aproape integral în aceeași seară și Ce nu am scris în cărțile mele. Memorii de Viktor E. Frankl.
Autobiografia succintă a acestui neurolog, psihiatru și profesor vienez, supraviețuitor la rândul său al lagărelor naziste, este foarte captivantă și motivatoare.
– Who’s Who in America a selectat câteva zeci de persoane și le-a cerut să descrie într-o singură propoziție care este preocuparea vieții lor. M-au abordat și pe mine.
Strângeri de mână.
– Ce credeți că le-am scris?
Toți reflectau în tăcere. Și atunci, un student de la Berkeley a răspuns rapid:
– Ați descoperit că sensul vieții dumneavoastră constă în a-i ajuta pe alții să-și descopere un sens în viața lor.
Exact așa era. Acestea au fost cuvintele pe care le scrisesem.
În continuare, am schimbat un pic macazul și am trecut la altă categorie de cărți, pentru că tocmai sosise un nou colet de la Editura Scriptum (căreia îi mulțumim din nou pentru generozitate și colaborare!). Am ales să încep cu Pe urmele Mântuitorului – Îmbogățește-ți credința mergând după Isus prin Țara Sfântă de Max Lucado.
Conform prezentării de pe coperta a patra – „Cu fotografii frumoase și întrebări pentru discuție, este un jurnal de călătorie pentru suflet prin Nazaret, Galileea, Betania, Ierusalim și multe alte locuri din Țara Sfântă” – , eu mă așteptam exact la asta: la o prezentare a vieții lui Isus, trecând prin toate locurile pe unde a umblat. Și… am avut parte de o mare dezamăgire!
Nu doar că nu pomenește prea mult despre locurile prin care a trecut Isus, întreaga carte pare un fel de colaj de decupaje din cărți mai vechi de-ale lui Max Lucado și, ca una care am citit aproape tot ce a scris el, credeți-mă că nu exagerez! Capitolul de final este aproape cuvânt cu cuvânt finalul de la El a ales piroanele (o carte care mi-a plăcut foarte mult, de altfel!).
Am avut apoi chef de altceva, așa că am împrumutat de la mama mea, Babel. La început a fost Cuvântul de Dan Alexe, pe care pusesem ochii încă de la Gaudeamus 2022.
Deși per total afli lucruri interesante, pe parcurs a ajuns să mă agaseze tonul său superior cu care desființează miturile legate de limbi și lingvistică, dar mai ales ideea unei limbi originare unice. Nu mi s-a părut că oferă contra-argumente convingătoare, mai ales că repetă deseori exemple de cazuri în care limbi izolate geografic/istoric etc. seamănă din punct de vedere tipologic, susținând că „asemănările tipologice nu e necesar să indice o înrudire genetică” a limbilor respective. Dar nu e totuși o dovadă mai degrabă a unui strămoș comun, a „limbii primordiale”, idee pe care o disprețuiește atât de mult?
Având în vedere că tipologiile limbilor sunt totuși limitate ca număr și că Noam Chomsky a arătat că structura limbajului este ceva înnăscut, ar fi atât de aberant să ne gândim că – așa cum indică Biblia, căruia îi este tributar autorul încă din titlu, preluând două sintagme biblice – , este posibil să fi existat o singură limbă inițială a întregii omeniri și că originea ei (alt subiect tratat destul de superficial de autor) ar fi în afara ei, adică Dumnezeu-Cuvântul?
După aceea, într-un weekend am citit Băiatul-Zi și Fata-Noapte – Povestea întâlnirii dintre minte și inimă de George MacDonald, primit de la Editura Predania (mulțumesc încă o dată!), despre existența căreia aflasem însă de mai de mult.
Dacă ați citit Prințesa și goblinii și v-a plăcut, cu siguranță o să vă placă și acest basm despre o fată crescută în întuneric și un băiat crescut numai la lumină și ce se întâmplă când descoperă că lumea e mai mare decât ce știa fiecare în parte.
Construit pe dihotomia lumină-întuneric, văz-orbire, acest basm explorează teme profunde prin imagini simple, dar descrise într-un mod foarte bogat și poetic.
Iată câteva pasaje spre exemplificare:
Curajul pe care-l avusese de când se pomenise pe lume nu fusese, în niciun fel, al lui, izvorând din el însuși. Îl deținuse, da, dar ca pe un lucru separat, despărțit de sinele lui. Photogen pricepu atunci că nu fusese niciodată curajos el însuși. Virtutea aceasta, pe care, în fapt, nu apucase să o dobândească, se luase de la el, iar flăcăul simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Nu mai putea sta drept, nici una din încheieturi nu voia să-l mai asculte… Photogen tremura ca o trestie. Se simțea ca o sărmană scânteie desprinsă din soare, fără lumină în sine, de o desăvârșită nimicnicie.
Căci inima ei, la fel ca orice inimă curățită de urmele căderii, era un izvor nesecat de dragoste, copila iubea orice lucru asupra căruia îi cădeau privirile.
Am să fiu eu ochii tăi și am să te învăț să vezi.
Margaretele dormeau și ele, în picioare, lângă tălpile lui Nycteris, dar copila nu știa că florile dorm și că acela era chipul lor nocturn, cu petalele strânse. Trandafirii păreau treji de-a binelea, căci mireasma lor îmbălsăma nestingherită aerul dimprejur, dar, de fapt, și ei erau cufundați în somn, iar parfumul pe care-l răspândeau era al viselor pe care le visau. Portocalele atârnau pe ramurile pomilor ca niște felinare aurii, iar inflorescențele argintii care le însoțeau nu erau nimic altceva decât sufletele pruncilor lor încă neîntrupați. Pe deasupra plutea și mirosul suav al florilor de salcâm, despre care ai fi putut crede că e mireasma lumii înseși.
Oare curajul lui nu însemna nimic mai mult decât jocul luminii soarelui prin ungherele minții lui? Iar el, cu totul, nu era decât o minge pe care o aruncau de la unul la altul lumina și întunericul, într-un capriciu meschin?
Așadar, poate că margareta nu era nimic altceva decât un mic și gingaș strănepot al felinarului incandescent, pe care bunicul său îl veghea cu dragoste din înălțime… Și dacă felinarul cel fierbinte nu-i dorise nici ei, lui Nycteris, vreo clipă, răul, ci pur și simplu acesta era felul lui de a lucra asupra zidirii? Poate că Nycteris era ea însăși o floare, poate că și micuța margaretă pătimise deschizându-se, preschimbându-și chipul, din roșu-carmin în alb-argintiu și dezvelindu-și inima sub razele de foc… Poate că soarele o deschidea și pe copilă, și de aici venea durerea… Nycteris se hotărî să rabde cele ce se petreceau cu ea și să vadă încotro se îndreptau lucrurile.
Acum trebuie să mergem! Iar tu trebuie să te deprinzi să fii puternic și noaptea, și ziua. Altminteri, vei rămâne pentru totdeauna doar pe jumătate curajos. Eu am început deja, să știi… Nu mă mai războiesc cu soarele, ci, dimpotrivă, să cad cu el la pace, să-l cunosc precum este și să aflu ce dorește să facă el cu mine – dacă să mă rănească sau să scoată la iveală ce e mai bun din mine. La fel trebuie să faci și tu cu întunericul.
Sarcina ei este să mă-nvețe cum să fiu viteaz și în mijlocul întunericului celui mai adânc, iar eu trebuie să veghez asupră-i și să-i port de grijă până ce va putea răbda căldura și strălucirea soarelui, iar ochii ei se vor deprinde să vadă în lumina lui.
M-am întors apoi la domeniul materiilor studiate în facultate și am citit un volum scurt, scris de fosta mea profesoară și coordonatoarea tezei mele de licență, doamna Anca Focșeneanu, și anume, Călătorie prin literatura japoneză – reflecții de cititor-traducător.
Autoarea scrie despre cinci cărți pe care le-a tradus din japoneză, scrise de patru autori diferiți, Yasunari Kawabata, Yasushi Inoue, Kenzaburo Oe și Yoko Ogawa. Pe trei dintre ele le citisem și eu, iar două dintre ele, Vechiul oraș imperial de Yasunari Kawabata și Profesorul și menajera de Yoko Ogawa mi-au plăcut foarte mult, sunt preferatele mele dintre cărțile scrise de autori japonezi.
Autoarea descrie pe larg subiectul cărților și, uneori, contextul istoric și legătura cu experiența personală a autorului, dar mult mai puțin decât mai așteptam și decât îmi doream, despre experiența traducerii respectivelor cărți, doar câte o pagină, ceea ce m-a dezamăgit.
Între timp am terminat și devoționalul Roagă-te de-a lungul unui an pentru copiii tăi folosind Scriptura de Nancy Guthrie, pe care îl începusem anul trecut. Nu mi s-a părut într-adevăr revelator niciunul dintre texte, dar au fost câteva situații în care despre același pasaj biblic citeam și aici, și la biserică sau în altă parte.
Imediat după Paște am citit un volum pe care îl văzusem recomandat pe Instagram de Anastasia Ilie (@philotemis), și anume, Imaginația speranței. Poteci către Dumnezeu, un volum-dialog între Monica Pillat și Vasile Bănescu, ce constituie de fapt transcrierea unor discuții dintr-o emisiune televizată.
Discuțiile se învârt în principal în jurul marilor sărbători din calendarul bisericesc (Bunavestire, Nașterea Domnului, Paștele etc.), dar și, spre final, în jurul lui Dinu și Cornelia Pillat (părinții autoarei) și al familiilor acestora, cu ocazia publicării în 2011 a romanului, crezut dispărut, Așteptând ceasul de apoi de Dinu Pillat, roman ce constituise unul dintre motivele arestării și întemnițării autorului de către comuniști.
Am ajuns la convingerea că o carte de valoare este cea care te îndreaptă la rândul ei spre alte cărți de valoare, ceea ce s-a și întâmplat cu volumul de față. M-am trezit căutând nume, evenimente, despre care mai auzisem, dar nu îmi erau clare, precum și alte volume despre sau scrise de membrii familiei Pillat. Și mi-am dat seama încă o dată, cu tristețe, cât de puțin cunoaștem despre istoria noastră recentă și despre oameni de cultură credincioși care au pătimit mult sub regimul comunist, dar care și-au păstrat spiritul viu și valorile morale în ciuda suferințelor.
Prin urmare, după ce am citit un volum de poezii de G. Topîrceanu, Balade vesele și triste, apărut în colecția Biblioteca de 10+ de la Humanitas Junior, am parcurs un volum de poezii de Monica Pillat, apărut chiar recent, Aproape în departe – Poeme 2019-2022.
Mi-au plăcut foarte mult poeziile din acest volum. Cele mai multe dintre ele sunt poezii religioase, fără să folosească o terminologie tipică, încercând să surprindă paradoxurile vieții de credință, locuirea lui Dumnezeu în om, iubirea lui Dumnezeu, Învierea etc.
Între timp am terminat și devoționalul Spiritualitatea emoțională zilnică – o călătorie de 40 de zile de Peter Scazzero, pe care am citit-o în perioada Postului Paștelui și care mi s-a părut interesantă pentru că citează din autori diverși, mai rar „vizitați” în mediul evanghelic din România, cum ar fi, Thomas Merton, Henri Nouwen sau Eugene Peterson.
Apoi am terminat în sfârșit O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz de Dita Kraus, pe care o începusem încă de luna trecută, dar o „amânasem” pentru a termina cărțile pentru emisiune.
Prima jumătate a cărții, în care povestește despre copilăria ei la Praga și în împrejurimi, despre ghetouri și lagărele de concentrare, mi s-a părut mai captivantă și mai închegată. Jumătatea a doua, în care descrie revenirea la Praga de după război, întemeierea unei familii, iar mai apoi, pe larg și într-o scriitură destul de anostă, construirea unei vieți în nou-înființatul stat Israel, m-a cam plictisit.
Ca să nu mai remarc încă o dată o altă copertă cu o fotografie total anacronică, în condițiile în care există fotografii ale autoarei și alte ediții care o folosesc…
Am terminat apoi o altă carte pe care am citit-o ca pe un devoțional în luna aprilie, Cuvinte sufletești de Regina Elisabeta a României, Carmen Sylva, un volum de reflecții spirituale pornite de la câte un verset biblic, pe care regina le-a scris pentru slujba de casă a mamei sale, „când nu are destulă putere să citească o predică adevărată”.
Acestea sunt însoțite și de rugăciuni și de ilustrații ale unor motive bisericești sau ale unor biserici din România, făcute de Silvia Irina Zimmermann, cea care a îngrijit această ediție.
Din nou, cât de puțin știm despre preocupările spirituale ale înaintașilor noștri! Eu una am fost plăcut surprinsă de apariția acestui volum și mă gândesc că poate merită un episod dedicat ei în sezonul următor, ce ziceți?
Ultimele două cărți terminate în luna aprilie le-am citit în deplasare, ambele cu intenția de a le prezenta pe larg pe blog sau în emisiune.
Prima dintre ele a fost Scrisoare din Tenerife – Povestea unei călătorii dincolo de închipuire de Cătățin Cioabă, care m-a încântat foarte mult, cum nu mă mai încântase niciodată un jurnal de călătorie! Mai multe veți afla în rubrica Cărți cu dor de ducă, pe care o vom relua în luna iunie.
Iar ultima carte terminată în luna aprilie a fost Inteligența inimii – Schițe pentru un portret al virtuții de Bogdan Tătaru-Cazaban.
Mi-a plăcut scriitura autorului și în special eseul Trei sensuri ale politeții, din care o să vă redau un singur pasaj:
A ști să conversezi, a fi atent la ceea ce spune celălalt, a-i înțelege perspectiva și a intra în dialog fără a-ți afirma de la bun început dezacordul e o politețe superioară, pe care doar suplețea inteligenței o poate aduce în relațiile dintre oameni. Dar cea mai profundă manifestare a politeții este cea a inimii. Dacă în registrul inteligenței e vorba mai degrabă de un „talent”, abia aici, la nivelul inimii, politețea tinde spre virtute. A simți când cineva are nevoie de încurajare sau când fragilitatea e prea mare pentru o critică prea fățișă, a respecta partea cu neputință de exprimat din cel pe care îl ai în față, „timiditățile aparent învinse, deziluziile o clipă consolate, toate aceste tristeți plutitoare”, înseamnă a face dovada unui tact și a unei fineți interioare care dau chip politeții celei mai înalte.
În luna mai îmi pregătesc lista pentru Bookfest 2023, dar vreau să mai parcurg ușor-ușor din cărțile pentru rubrica de vară și pentru următorul sezon CARTEA E O VIAȚĂ. Despre ficțiune bună nu mai zic nimic, că tot zic de ceva vreme și zic degeaba.
Voi ce ați citit frumos în aprilie?
CARTEA E O VIAȚĂ 