Pentru mine luna martie a însemnat un maraton al lecturii cărților prezentate în ultimele 5 episoade ale sezonului 23 al emisiunii CARTEA E O VIAȚĂ, printre care am reușit să strecor și două romane și 6 cărți pentru copii (dintre care una o recitire și alta de poezie). În total am citit 15 cărți și parcă de mult nu am mai avut o selecție atât de bună și destul de consistentă.
Prima carte pe care am terminat-o luna aceasta a fost Odihnă la umbra Celui Atotputernic – meditații biblice din vremea pandemiei de Ciprian-Flavius Terinte, volum ce inaugurează colecția „Teologie pentru toți”, îngrijită de Dragoș Ștefănică la Editura Pleroma (mulțumesc!).
Într-un format mic, de buzunar, această carte mi-a plăcut datorită abordărilor inedite și a limbajului dezbrăcat de lemnismele evanghelice, aducător de prospețime. Mi-a părut rău că nu a apărut un pic mai devreme, prin 2022 măcar, dacă nu în 2021, dar conținutul rămâne oricum valabil oricând.
A doua carte pe care am citit-o luna aceasta și pe care am dat-o gata în vreo 3 zile, în ciuda subiectului complex, a fost Despre destin. Un dialog (teoretic și confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu.
Cartea cuprinde 10 scrisori (câte 5 de la fiecare autor) și 14 însemnări despre destin de Andrei Pleșu.
Nu mai citisem nimic de Gabriel Liiceanu în afara unor scurte intervenții în niște antologii, dar de Andrei Pleșu mai citisem câteva volume. Deși apreciez erudiția lui Liiceanu, deseori ajunge la divagații și la niște argumentații foarte confuze și greu de înțeles sau de-a dreptul abracadabrante, cum e cea din ultima sa scrisoare, față de care însuși Pleșu (erudit la rândul său) își exprimă confuzia: „Dacă mă duci spre teoria cunoașterii la Kant, spre filozofia limbajului la Heidegger și, vai, spre Richard Dawkins, etologul ateu (poreclit „rottweilerul lui Darwin”), încep să moțăi…”.
Dincolo de asta însă, am apreciat capacitatea lor de a dialoga de pe poziții opuse cu eleganță și camaraderie și modul în care prietenia lor aproape neverosimilă răzbate din fiecare scrisoare. Ca doi oameni – cu convingeri și păreri diferite sau chiar opuse despre anumite aspecte ale existenței – să se fi împrietenit încă din tinerețe și să mențină de-a lungul a zeci de ani, până la bătrânețe o astfel de prietenie este un lucru rar și de admirat.
Sintagma pe care a găsit-o Andrei Pleșu pentru a descrie relația lor și tonul acestei cărți m-a amuzat și este memorabilă: Dialogăm ca două „suflețel-creierașe” care nu se aseamănă. Și tocmai asta e miza încercării noastre: nu consens gata-făcut, nu confirmare reciprocă, ci, vorba ta, „turnir cavaleresc”.
Gabriel Liiceanu descrie la rândul său relația lor astfel: Dacă am vreun merit e că te-am convins să nu-ți spânzuri lira-n cui și că am intonat nota „la”, rugându-te să-ți acordezi instrumentul.
Pe lângă subiectul central al destinului (nicidecum tratat exhaustiv și definitiv, ci în linii mari, fără a da un verdict clar), cei doi rememorează și întâlnirile lor formatoare cu anumite cărți sau anumiți oameni care le-au fost mentori sau prilej de cizelare a ideilor sau de schimbare a direcției în viață, ceea ce este foarte interesant de citit.
După aceea am citit proaspătul volum de C.S. Lewis, Desființarea omului, pe care deja l-am prezentat în episodul de săptămâna trecută, pe care îl puteți asculta aici.
Nu pot să zic că mi-a plăcut, mai ales că nu prea l-am înțeles, dar după clarificările aduse de Irina Enache în episod, am reușit să rămân totuși cu ceva din carte și cred că este de referință în discuția despre relativizare și valori absolute.
I-am citit lui Mihai într-o zi Planeta e casa noastră! Ema și Eric reciclează de Ioana Chicet-Macoveiciuc, cu ilustrații de Lavinia Trifan, pe care o cumpăraserăm de la Gaudeamus.
Apoi am citit în Librăria Humanitas de pe Lipscani nou-apărutul volum în versuri Prietenii noștri pisoi de Axel Scheffler și Franz Wittkamp, perfect pentru iubitorii de pisici.
Tot atunci am cumpărat și celălalt volum de C.S. Lewis apărut recent, Scrisori către o doamnă din America, pe care îl discutăm pe larg în episodul de săptămâna aceasta.
Stilul epistolar al acestui volum ni-l dezvăluie pe C.S. Lewis omul de zi cu zi, cu rutina de-acasă, prins cu pregătirea diverselor examene, scriindu-și următoarele cărți, urmărind venirea primăverii, dar și găsindu-și timp să-și încurajeze corespondenta, oricât de mult i-ar fi displăcut procedeul în sine.
M-am apucat apoi de o altă carte pentru emisiune, pe care o aveam însă cumpărată în limba engleză de la Antic Exlibris și care aflasem cu bucurie că urma să apară în limba română (ceea ce s-a și întâmplat între timp), și anume, Every Good Endeavour: Connecting Your Work to God’s Plan for the World de Timothy Keller (tradusă Orice faptă bună – Munca ta și lucrarea lui Dumnezeu).
Mi-a plăcut foarte mult această carte pentru că oferă o imagine cuprinzătoare a ceea ce trebuie să însemne munca pentru un creștin. Munca face parte din creația cea bună a lui Dumnezeu, nu este un blestem în sine, iar orice fel de muncă (nu doar cele legate de biserică și misiune) poate fi o formă de închinare la adresa lui Dumnezeu, prin excelența cu care ne facem treaba și prin modul în care îi tratăm pe ceilalți. Mai multe, în episodul dedicat ei!
În prima parte a lunii am citit și ultima carte de L.M. Montgomery pe care o mai aveam necitită în bibliotecă (inserați „față tristă”), The Blue Castle. Am fost motivată și de un read-along de pe Instagram, organizat de Rachel Dodge (@kindredspiritbooks), dar am terminat-o mult mai repede decât prevedea calendarul respectiv.
Destul de diferită ca ton și atmosferă de restul cărților sale, dar plină de aceleași descrieri sugestive și savuroase ale naturii și ale ciudățeniilor oamenilor, această carte o are ca protagonistă pe Valancy Stirling, o tânără de 29 de ani, dezamăgirea familiei pentru faptul că este încă nemăritată, nu este nici frumoasă sau pricepută la ceva, și ținta tuturor glumelor răsuflate ale clanului.
Obișnuită să facă întotdeauna ce i se spune (și chiar și așa, tot să supere pe cineva!) și să fie tot timpul în umbră, nebăgată în seamă de nimeni, Valancy va avea parte de o revelație, atunci când află că suferă de o boală de inimă incurabilă care nu-i va mai permite să trăiască mai mult de un an.
Departe de a o înspăimânta, această veste parcă o trezește de fapt la viață pe Valancy, care este dintr-odată o altă persoană. La prima întâlnire de clan, are replici pentru toată lumea, își ia o slujbă ca îngrijitoare în casa unui bărbat cu o reputație proastă, a cărui fiică este la rândul ei pe moarte, merge chiar la o petrecere și, colac peste pupăză, îl cere în căsătorie pe misteriosul Barney Snaith, de care s-a îndrăgostit nebunește, dar de la care nu are nicio așteptare, decât să-i ofere un cămin cât timp i-a mai rămas până moare (știind că nu are să fie mult).
Mai departe au loc niște întorsături de situație care schimbă cu totul cursul romanului, dar pe care vă las pe voi să le descoperiți!
Apoi m-am ocupat de o altă carte pentru emisiune, și anume, de O făptură atât de minunată de Dr. Paul Brand și Philip Yancey (mulțumim, Editura Scriptum!), o ediție actualizată și combinată a două cărți prezentate de noi încă din sezonul 2, și anume, O făptură atât de minunată și Creați după chipul Său.
Deși înțeleg și accept nevoia de actualizare a conținutului științific și medical, având în vedere că originalele au fost publicate pentru prima oară în anii ’80, mi s-a părut că prin „condensarea” într-un singur volum s-a pierdut câte ceva. Mi s-a părut că paralelele cu Trupul spiritual au fost scurtate prea mult, de exemplu.
Deși este firesc să nu ai aceeași reacție față de o carte la mai bine de 10 ani față de prima lectură, această ediție condensată mi s-a părut că nu are cum să aibă impactul pe care l-au avut edițiile inițiale. Pentru mine prima lectură a fost complet revelatoare, au fost atâtea pasaje pe care le-am însemnat și care mi-au clarificat niște imagini biblice ce conțin elemente anatomice, cum ar fi de exemplu, cea mai importantă, zic eu, cea a sângelui lui Hristos care dă viață, spală și biruiește.
De asemenea, și pasajele autobiografice cu privire la viața Dr. Paul Brand au fost scurtate sau editate semnificativ, astfel încât per total, cred că această ediție condensată este mai săracă decât originalele, în ciuda aducerii la zi pe partea medicală. Chiar aș fi curioasă să aflu părerea cuiva care a citit doar această ediție și nu are termen de comparație.
În plus, nici felul în care au fost restructurate capitolele nu prea mi-a plăcut, nu mi s-au părut la fel de ușor de urmărit. Asta nu înseamnă că nu o recomand în continuare din toată inima, mai ales celor care nu au avut acces la prima ediție în două volume. Conceptul cărții O făptură atât de minunată este unic, iar acea îmbinare între realitatea anatomică și cea spirituală este deosebit de valoroasă.
Am reușit să cumpăr de la un bazar (mulțumesc, Cristina M.!) trei volume de Roald Dahl cu doar 25 de lei și i-am citit lui Mihai Charlie și fabrica de ciocolată. Și cu asta simt că am intrat într-o nouă etapă, pentru că între timp a citit singur Marele uriaș prietenos și George și miraculoasul său medicament.
Cu niște puncte de pe Buletin de Cărturești am comandat un „pachet pentru micii cititori” pentru Mihai și am citit cu această ocazie una dintre cărțile incluse în acel pachet, și anume, Tine și primii ei pantofi de balet de Marilyn Singer și Alexandra Boiger.
Cu ocazia Zilei Internaționale a Poeziei mi-am luat în sfârșit volumul de poezii pentru copii Cu cizmulițe de mălai de Constanța Buzea, cu ilustrații de Karda Zenkő, dintre care cel mai mult mi-a plăcut De unde vine primăvara.
În penultima săptămână din martie am parcurs și ultima carte pentru acest sezon, Destinat pentru a crede? Suveranitatea lui Dumnezeu, libertatea, credința și responsabilitatea omului de John C. Lennox.
Datorită formației sale de matematician, John Lennox poate aborda diversele fațete ale acestui subiect fără a se inflama și fără a-i ataca pe cei cu ale căror opinii nu este de acord. Poate să citeze pasaje aberante fără să le numească astfel din scrierile unor autori cărora le recunoaște totuși valoarea și aportul în alte scrieri de-ale lor.
În final, reușește să facă o sinteză și să ofere o pledoarie împotriva unora dintre ideile problematice din punct de vedere moral pe care le pune determinismul în forma sa cea mai extremă, fără însă a-și impune punctul de vedere, ci mai mult căutând să pună pe gânduri și să ofere sprijin celor bulversați de astfel de idei. Mai multe, în episodul dedicat ei!
Am mai terminat apoi cu Mihai o carte de Povești de noapte bună – 50 de basme și legende din lumea întreagă de Angela McAllister, cu ilustrații de Anna Shepeta. Aceasta cuprinde povești din Europa, Africa, Asia, Australia și Oceania, America de Nord, Orientul Mijlociu și America Latină, majoritatea noi și pentru mine.
Ultima carte terminată în luna martie a fost una începută încă de prin februarie, dar pe care o lăsasem deoparte ca să termin cărțile pentru emisiune. Este vorba despre Bibliotecara de la Auschwitz de Antonio G. Iturbe.
Bazat pe experiența reală a Ditei Kraus (în roman, Dita Adlerova) și având în spate o documentare de 4 ani, care a inclus o întâlnire a autorului cu Dita însăși, acest roman avea mare potențial să intre în topul romanelor despre Holocaust.
Deși începutul a fost destul de palpitant, pe parcurs se pierde din suspans și tensiune, devenind aproape plictisitor, pentru a reveni cam prin a treia treime a romanului. Ca să fiu complet sinceră, la un moment dat, ce m-a motivat să continui lectura și să nu abandonez a fost faptul că am în bibliotecă și autobiografia Ditei Kraus, O viață amânată și am vrut să le compar pe cele două (în plus, ce e cu copertele astea complet anacronice la ambele??).
Dita Adlerova are 14 ani și este bibliotecara din școala clandestină înființată în blocul 31, blocul familial de la Auschwitz, singurul în care se află și copii. Biblioteca cuprinde 8 cărți, care mai de care mai diverse și mai deteriorate, dar pe care profesorii le pot împrumuta prin rotație. Dita are grijă de ele, le repară cu plasturi și își riscă viața transporându-le într-un buzunar secret al rochiei.
Cartea urmărește nu doar experiența Ditei, ci și a altor deținuți, unii dintre ei membri ai Rezistenței, unii care chiar au reușit să evadeze și să dea de știre Europei ce se întâmpla în inima ei.
Ce a „salvat” acest roman de la o recenzie mai slabă au fost mai multe citate demne de consemnat, cum ar fi cele de mai jos:
Ori de câte ori cineva se va opri într-un colț să povestească ceva și copiii se vor așeza în jurul lui să asculte, acolo se va fi înființat o școală.
Atletul cel mai rezistent nu este cel care atinge primul ținta. Acela este cel mai rapid. Cel mai rezistent este cel care de fiecare dată când cade, se ridică. Cel care atunci când simte durerea în coaste nu se oprește. Cel care nu se dă bătut când vede ținta foarte departe. Când acest alergător atinge ținta, chiar dacă ajunge ultimul, este un câștigător. Uneori, chiar dacă ai vrea, nu stă în puterea ta să fii cel mai rapid, pentru că picioarele tale nu sunt suficient de lungi sau plâmânii tăi sunt mai înguști. Dar poți întotdeauna să alegi să fii cel mai rezistent. Depinde doar de tine, de voința ta și de efortul tău. Nu o să vă cer să fiți cei mai rapizi, dar o să vă pretind să fiți cei mai rezistenți.
Chiar și cei care nu au vrut să deschidă niciodată o carte decât în silă recunosc acum în acel obiect de hârtie un aliat. Dacă naziștii interzic cărțile înseamnă că acestea sunt de partea deținuților.
A începe să citești o carte este ca și cum te-ai urca într-un tren care te duce în vacanță.
Ea vrea să evadeze din realitatea dezgustătoare a acelui lagăr care i-a omorât tatăl și știe că o carte este o ușiță care duce într-un pod secret: o deschizi și intri înăuntru. Și lumea ta este alta.
Biblioteca este acum trusa ei sanitară și le va da copiilor puțin din siropul care pe ea a făcut-o să-și recapete zâmbetul atunci când a crezut că îl pierduse pentru totdeauna.
Și ce spune autorul însuși în postfață:
E adevărat: cultura nu este necesară pentru supraviețuirea omului, necesare sunt doar pâinea și apa. Este adevărat că omul supraviețuiește dacă are pâine să mănânce și apă să bea, dar, mulțumindu-se doar cu atât, moare întreaga omenire. Dacă omul nu se emoționează în fața frumuseții, dacă nu închide ochii și nu-și pune în funcțiune mecanismele imaginației, dacă nu este în stare să-și pună întrebări și să întrezărească limitele ignoranței sale, fie că este bărbat sau femeie, atunci înseamnă că nu este o persoană; înseamnă că nimic nu-l distinge de un somon, de o zebră sau de un bou.
În concluzie, îți trebuie un pic de răbdare să duci până la capăt lectura acestei cărți, dar în final eu zic că merită. Dita este un personaj demn de toată admirația și m-am bucurat să văd încă o dată confirmată puterea cărților și a poveștilor – într-un loc în care ar fi fost preferabil să-ți riști viața pentru mâncare, nu pentru cultură, s-a dovedit că și aceasta este un soi de hrană – pentru spirit. Iar atât timp cât spiritul nu este înfrânt, bătălia nu e pierdută.
M-am apucat de citit memoriile Ditei Kraus, dar nu le-am terminat în luna martie, așa că rămâne să vă vorbesc despre ele în raportul viitor.
În continuare mă așteaptă multe romane și cărți interesante, plus viitoare proiecte pentru blog și emisiune și sper ca în luna aprilie să am mai mult spor.
Voi ce ați citit la începutul acestei primăveri?
CARTEA E O VIAȚĂ 