„Trestia frântă” de Richard Sibbes

Când citești mult, descoperi din ce în ce mai multe cărți pe care ai vrea să le citești, recomandate de alți autori sau citate în alte cărți. Mie mi se întâmplă asta foarte des și așa s-a întâmplat și cu cartea pe care v-o propun astăzi.

Trestia frântă de Richard Sibbes este o carte despre care am aflat atunci când am pregătit sezonul nostru special dedicat Reformei protestante, când am citit și despre istoria Reformei în Marea Britanie și despre puritani.

Născut la Tostock, în Sufflolk, în 1577 Richard Sibbes a mers la școala Bury St. Edmunds. În 1595 începe să studieze teologia la Cambridge, la Colegiul St John’s, unde are loc și convertirea sa. Își termină studiile cu o licență în teologie în 1610 și ocupă postul de lector la Biserica Holy Trinity din Cambridge.

De la prima publicare din 1630, lucrarea sa, Trestia frântă, o exegeză asupra pasajului din Isaia 42:1-3, a fost deosebit de folositoare, fiind o sursă de ajutor și de mângâiere spirituală.

Ediția în limba română, apărută la Editura Perla Suferinței în 2011, cuprinde, pe lângă lucrarea amintită, încă una mai scurtă, O descriere a lui Hristos, în care Richard Sibbes discută versetul din Matei 12:18, unde, de fapt, Domnul Isus îl citează pe profetul Isaia: Iată Robul Meu, pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El şi va vesti neamurilor judecata.

Nu există introducere mai bună pentru puritani decât scrierile lui Richard Sibbes care, din multe puncte de vedere, este un puritan tipic. „Sibbes nu irosește niciodată timpul celui ce studiază”, scria C.H. Spurgeon, „el împrăștie perle și nestemate cu ambele mâini”.

În cuvântul său către cititor, Richard Sibbes scrie: Două lucruri tulbură pacea creștinilor foarte mult: slăbiciunile care se țin de ei și teama de a nu rezista în viitor. Un remediu pentru ambele se găsește în acest text, fiindcă Hristos este înfățișat aici ca un Mântuitor blând pentru cei slabi, iar cât privește viitorul, dragostea și grija Lui plină de putere nu se vor întrerupe niciodată, până când El va face să biruie judecata.

Textul cu pricina este pasajul din Isaia 42:1-3: Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.

În primul capitol, Trestia și frângerea, Richard Sibbes amintește faptul că evanghelistul Matei declară că aceste cuvinte se împlinesc în Hristos. În ele sunt expuse în primul rând chemarea lui Hristos la slujba Sa; și în al doilea rând, felul în care o îndeplinește.

Să observăm aici, spre mângâierea noastră, o înțelegere minunată între cele Trei Persoane: Tatăl Îi dă o misiune lui Hristos; Duhul sfințește și împuternicește pentru aceasta; iar Hristos Însuși îndeplinește slujba de Mijlocitor. Răscumpărarea noastră este întemeiată pe înțelegerea încheiată între cele trei Persoane ale Trinității, arată Sibbes.

Copiii lui Dumnezeu sunt trestii frânte înainte de convertire și adesea și după. Înainte de convertire, toți (cu excepția celor față de care, fiind crescuți în biserică, Dumnezeu a găsit cu cale să-și arate îndurarea din copilăria lor) sunt trestii frânte totuși în grade diferite, după cum consideră Dumnezeu. Și, după cum există diferențe cu privire la temperament, daruri și stil de viață, tot astfel există diferențe și în intenția lui Dumnezeu de a folosi oameni în vremurile ce ne stau înainte; pentru că, de obicei, El golește pe astfel de oameni de ei înșiși și-i face nimic, înainte de a-i folosi în vreo slujbă măreață, remarcă Sibbes.

Ce înseamnă însă să fi frânt în înțelegerea sa? Trestia frântă este un om care, de cele mai multe ori, se află într-o stare nenorocită, ca cei care veneau la Hristos după ajutor; și prin această stare nenorocită el ajunge să vadă că păcatul este cauza acestei stări nenorocite, căci, indiferent de promisiunile pe care le face păcatul, frângerea sau zdrobirea este sfârșitul lui.

Această frângere este necesară înainte de convertire, astfel încât Duhul să-Și poată croi drum în inimă, nivelând toate gândurile înalte și mândre, și să putem înțelege ceea ce suntem noi cu adevărat, prin natura noastră.

De aici învățăm că nu trebuie să ne judecăm prea aspru pe noi înșine sau pe alții atunci când Dumnezeu ne frânge de mai multe ori. Trebuie să existe o asemănare cu Capul nostru, Hristos, care a „fost zdrobit pentru noi”, ca să putem pricepe cât de legați suntem de El.

De aceea, așa cum se intitulează și capitolul următor, Hristos nu va zbrobi trestia frântă. El este un medic priceput la toate bolile, în special la legarea unei inimi zdrobite. A murit ca să ne poată vindeca sufletele cu un pansament făcut din propriul sânge, și pentru ca prin moartea Lui să ne mântuiască pe noi, care eram proprii noștri proxeneți, prin păcatele săvârșite de noi.

Așadar, ești frânt? Fii mângâiat, El te cheamă. Nu-ți ascunde rănile, arată-i-le pe toate, și nu asculta sfatul lui Satan. Du-te la Hristos, chiar dacă o faci tremurând, ca biata femeie care a spus: „Numai să mă pot atinge de haina Lui.” Vom fi vindecați și vom primi un răspuns plin de har, ne încurajează Richard Sibbes.

În încheierea acestui subiect, și spre încurajarea noastră pentru o lucrare deplină de frângere și pentru a avea răbdare în frângerea pe care o face Dumnezeu în noi, să știe toți că nimănui nu i se cuvine mai multă mângâiere decât celor care se cred cei mai nevrednici de aceasta. Marea majoritate a oamenilor nu simt destul de mult nevoia de un Mântuitor. O disperare sfântă înlăuntrul nostru este temelia nădejdii adevărate.

În continuare, Sibbes arată că pentru a-Și împlini chemarea, Hristos nu va stinge mucul sau fitilul care arde încă, ci îl va ațâța până când acesta va arde în flăcări.

Haideți să ne uităm la începutul nostru imperfect doar ca să ne dăm silința și să alergăm cu mai multă străduință spre desăvârșire, păstrând o părere umilă despre noi înșine, ne îndeamnă el. Pe de altă parte, dacă suntem descurajați, trebuie să ne vedem așa cum ne vede Hristos, care Se uită la noi ca la cei pe care El intenționează să-i facă asemenea Lui. Hristos ne dă valoare după ceea ce vom fi și după ceea ce suntem aleși să fim.

Ar fi o întrecere bună între creștini dacă unii s-ar strădui să nu ofenseze pe nimeni, și dacă alții s-ar strădui să nu se lase ofensați, scrie Sibbes într-un capitol mai practic. Cei mai buni oameni sunt severi cu ei înșiși și blânzi cu ceilalți. Totuși oamenii nu ar trebui să istovească și să epuizeze răbdarea altora; și nici cei slabi nu ar trebui să ceară îngăduința altora, rămânând astfel în neputințele lor, punânud-și în pericol sufletele și făcând rușine bisericii.

Totuși unde este cea mai multă sfințenie, acolo este și cea mai multă îngăduință, și aceasta fără să facă vreun rău cauzei lui Dumnezeu și binelui semenilor. Vedem în Hristos un caracter minunat de o sfințenie absolută, însoțit de o mare îngăduință. Ce s-ar fi ales de mântuirea noastră, dacă El ar fi pus anumite condiții, și nu S-ar fi coborât atât de jos la noi? Nu trebuie să ne afișăm a fi mai sfinți decât Hristos. Nu e nicio lingușire dacă facem ce face El, atât timp cât este spre zidire.

În capitolul Judecata și biruința lui Hristos Richard Sibbes arată că natura noastră trebuie să fie schimbată. Trebuie să fim făpturi noi. Cei ce caută o dragoste spirituală într-o inimă neschimbată caută cerul în iad. Când un copil îl ascultă pe tatăl său, o face din anumite motive care-l conving să o facă, dar și dintr-o natură de copil care dă putere acestor motive. Este natural pentru un copil al lui Dumnezeu să-L iubească pe Hristos atâta timp cât este înnoit, nu doar în virtutea unui îndemn al rațiunii de a face așa, ci și în virtutea unei lucrări a harului și a unui principiu lăuntric, de unde aceste motivații își au forța principală. Mai întâi, suntem făcuți părtași ai naturii divine, și apoi suntem convinși și conduși cu ușurință de Duhul lui Hristos la îndeplinirea îndatoririlor spirituale.

De aceea, când suntem învinși, haideți să credem că vom birui; când cădem, să credem că ne vom ridica din nou. Iacov, după ce a primit o lovitură care l-a schilodit, nu a vrut să se oprească din luptă până nu a căpătat binecuvântarea. Deci, să nu renunțăm niciodată, ci, în gândurile noastre, să împletim începutul, desfășurarea și sfârșitul împreună, și atunci ne vom vedea pe noi înșine în ceruri, departe de toți vrăjmașii.

Noi ar trebui să fim mereu într-o stare potrivită pentru părtășia cu Dumnezeu, să avem o gândire cerească în treburile lumești și să fim gata de a fi luați de la acestea ca să răscumpărăm timpul în lucruri mai bune, scrie Sibbes în continuare. Ar trebui să fim pregătiți în orice vreme să ne despărțim de acestea și să trăim în starea în care am vrea să murim. Ar trebui să avem inimile pregătite pentru orice îndatorire bună, deschise pentru toate ocaziile bune și închise față de toate ispitele, ținând garda sus și având întotdeauna armătura pregătită. În măsura în care eșuăm în aceste lucruri, în aceeași măsură avem motive îndreptățite să ne umilim; și totuși trebuie să mergem înainte, ca să putem supune mai mult din noi înșine, și să putem face în așa fel încât aceste lucruri să ne fie mai familiare și mai plăcute. Iar când vedem că sufletele noastre decad, cel mai bine este să le înălțăm imediat prin câteva meditații înviorătoare, cum ar fi cele referitoare la prezența lui Dumnezeu, la socoteala drastică pe care trebuie să o dăm, la dragostea infinită a lui Dumnezeu în Hristos și la roadele acesteia, la excelența chemării unui creștin, la timpul scurt și nesigur al acestei vieți, la cât de puțin bine ne vor face toate acele lucruri care ne fură inimile și la cum vom fi în viața de dincolo în funcție de felul bun sau rău în care petrecem timpul acesta scurt. Cu cât croim drum liber unor astfel de gânduri să se cufunde în inimile noastre, cu atât ne vom bucura în cer. Când începem să devenim neglijenți în păzirea sufletelor noastre, atunci Dumnezeu recucerește preferința noastră pentru lucruri bune cu cruci aspre, ne avertizează Richard Sibbes.

Nu există victorie fără luptă, spune el. De aceea, în concluzie și ca aplicație generală pentru noi, din tot ceea ce s-a spus observăm starea de luptă, dar totuși sigură și plină de nădejde a oamenilor lui Dumnezeu. Victoria nu ține de noi, ci de Hristos, care a luat asupra Sa responsabilitatea de a învinge pentru noi și de a învinge în noi.

Domnul să ni se descopere tot mai mult în chipul Fiului Său Isus Hristos și să-Și mărească puterea harului Său, cultivând acele începuturi ale harului în mijlocul stricăciunilor noastre și să sfințească recunoașterea slăbiciunilor noastre pentru a ne smeri, și recunoașterea îndurării Sale pline de bunătate pentru a ne încuraja!

Așa își încheie Richard Sibbes lucrarea Trestia frântă. Este o carte care, deși nu m-a impresionat în mod deosebit, m-a surprins prin ușurința lecturii ei. Deși este o carte scrisă în anii 1600, veți observa că Sibbes este cu mult mai ușor de citit decât John Bunyan, de exemplu. Cred însă că, deși pe mine nu m-a impresionat, cu siguranță el va fi exact pe gustul unora dintre voi.

Aici puteți asculta episodul integral, în care descoperiți și câteva pasaje din O descriere a lui Hristos:

Sperând că v-am făcut curioși să-l descoperiți pe unul dintre puritani, vă invit să-i descoperiți și pe precursorii lor, reformatorii, în sezonul special dedicat lor.