Scriam în articolul cu listele de dorințe pentru Bookfest 2022 că de-abia aștept să cumpăr și să citesc romanul grafic Unde este Anne Frank de Ari Folman și Lena Guberman pentru că văzusem deja filmul și mă impresionase profund și vă promiteam un nou articol „carte și film”. Iată că mă țin de cuvânt!
Pe 25 iunie se împlinesc 75 de ani de la prima ediție a Jurnalului Annei Frank, publicat de tatăl său, Otto Frank, singurul supraviețuitor al familiei după Cel de-Al Doilea Război Mondial. Acesta cuprinde însemnările Annei din iunie 1942 până în august 1944, perioadă în care familia sa, împreună cu alte 4 persoane s-a ascuns într-o anexă din clădirea firmei la care lucrase Otto Frank.
În august 1944 au fost descoperiți și deportați, iar Anne și sora ei, Margot, au murit de febră tifoidă în lagărul Bergen-Belsen la începutul anului 1945, cu puțin timp înainte de eliberarea lagărului de către trupele britanice. Anne avea doar 15 ani.
Am văzut Unde este Anne Frank împreună cu soțul meu, în ziua premierei, pe 20 mai, singuri în sala de la Happy Cinema din Liberty Center. Pe de-o parte ne-am bucurat să fim singuri în sală și să putem vorbi între noi cu voce tare, dar pe de altă parte ne-a părut rău că acest film nu a avut prea multă vizibilitate la noi, deși a fost onorat cu o mențiune specială la Festivalul de Film de la Cannes din 2021.
Filmul este regizat și scris de israelianul Ari Folman, a cărui mamă a supraviețuit lagărului de la Auschwitz, și propune o apropiere a publicului tânăr de Jurnalul Annei Frank printr-un procedeu inedit. De altfel, Ari Folman scrisese deja împreună cu David Polonsky o adaptare grafică a Jurnalului, publicat în 2017.
Ari Folman a fost abordat de Fundația Anne Frank pentru a face o adaptare cinematografică a jurnalului, dar a refuzat. Mama lui a fost cea care l-a convins să accepte totuși, dar din lipsă de sponsor și fonduri, ideea a prins formă mai întâi într-o bandă desenată, în ediția menționată mai sus. Aceasta a avut un asemenea succes încât apoi a fost posibil să demareze și lucrul la film.
Anne Frank și-a personificat jurnalul și îi scria scrisori ca unei prietene, pe care a numit-o Kitty și pe care a descris-o cu lux de amănunte. Pornind de la această descriere, Ari Folman a avut ideea ca prietena imaginară a Annei să prindă viață în zilele noastre, întrupându-se din cerneala jurnalului însuși, aflat acum la Casa Memorială Anne Frank din Amsterdam (însăși casa în care se află anexa în care s-au ascuns).
Kitty este la început confuză și nu înțelege de ce se perindă tot felul de străini prin casa familiei Frank și unde au dispărut membrii familiei, așa că, după o încercare eșuată la poliție, pornește în căutarea Annei alături de un hoț de buzunare pe nume Peter.
Ari Folman juxtapune în mod magistral această temă și moștenirea Annei Frank realității curente a refugiaților – mai ales copii – din zone aflate în conflict armat – și cât de dureros de actuală este apariția cu întârziere la noi a acestui film? (La nivel internațional el a avut premiera în 2021.)
Explicând într-un interviu din revista Lire. Magazine littéraire titlul fără semn de întrebare la sfârșit, Folman spunea că el este menit să fie o declarație: spiritul lui Anne este prezent în fiecare copil care este o victimă a războiului.
Dacă există un mesaj care trebuie reținut din povestea Annei Frank acesta este că este important să reținem lecțiile trecutului pentru a nu le mai reproduce în prezent. Se întâmplă tot timpul câte ceva, fie că e vorba de copii care încearcă să fugă de bombardamentele din Kabul sau de imigranții care încearcă cu disperare să găsească refugiu în Europa. Dacă nu le întindem mâna tuturor acestor persoane, ele riscă să cunoască aceeași soartă ca Anne Frank și sora ei. Trebuie să venim în ajutorul acestor copii care nu au ales să se găsească în mijlocul unui câmp de luptă.
Faceți orice vă stă în putință pentru a salva chiar și un singur suflet din calea răului, îndeamnă Kitty preluând cuvintele lui Otto Frank. Un suflet de copil, numai unul, face cât o viață întreagă.
Filmul impresionează până la lacrimi prin grafica deosebită, muzica sugestivă și, evident, temele abordate, iar romanul grafic nu este cu nimic mai prejos. Acesta îți oferă răgazul să zăbovești asupra imaginilor și a ideilor și, din nou, să plângi alături de Kitty la vederea plăcii funerare a Annei Frank de la Bergen-Belsen. Impactul nu este cu nimic diminuat chiar dacă, la fel ca mine, ai văzut deja filmul.
În plus, am descoperit în carte un pasaj pe care nu mi-l amintesc din film, unul în care Kitty îi scrie la rândul ei lui Anne:
…există două feluri de compasiune. Primul fel e compasiunea lașă și sentimentală, scopul ei e să te scape cât mai repede de efectele neplăcute ale suferinței altora – în cazul nostru, suferința ta cumplită din anexa secretă. Al doilea fel, cel care contează, e compasiunea care face față oricărei situații – orice ar fi. Înfruntă suferința și răutatea și nesfârșita singurătate cu răbdare și toleranță, folosind până și ultima fărâmă de putere pentru a absorbi trupul și sufletul persoanei care suferă.
Citind acest pasaj, nu am putut să nu mă gândesc la compasiunea supremă arătată de Domnul Isus Hristos, care a absorbit în trup și suflet suferința lumii întregi produsă de păcat, și fie ca noi, cei care ne numim urmași ai lui, creștini, să-I urmăm mai mult exemplul, arătând aceeași compasiune jertfitoare față de semenii noștri.
PS: Filmul încă rulează în cinematografe din București, iar cartea o găsiți aici.
CARTEA E O VIAȚĂ 