Nu contează câte dispozitive ai sau cât timp sau cât spațiu ai sau cât de bună este chitara ta. Până la urmă, tot ce contează ești tu și cântecul, tu și povestea.
Sunt convins că poeții sunt bebeluși într-o catedrală, care băloșesc cuburi de lemn și le pun unele deasupra celorlalte în lumina ce vine prin vitralii. Nu prea putem face ceva frumos care nu era frumos de la început. Nu suntem atât scriitori, cât niște rearanjori ai cuvintelor ale căror înțelesuri nu le putem pricepe. Când reușim să facem ceva drăguț, asta se întâmplă pentru că noi înșine suntem o înfloritură pe o pânză mai măreață. Asta înseamnă că descoperirile nu se încheie niciodată. S-ar putea să mergem de-a bușilea prin catedrală ani de zile până creștem suficient încât să ajungem la mânerul ușii și să pășim afară într-o grădină a desfătărilor. Dincolo de ea, orașul, apoi dealurile unduitoare, apoi marea. Și când lumea fiecărei celule va fi fost descrisă și pictată și cântată, ne vom întinde pe iarbă, satisfăcuți că lucrarea noastră s-a încheiat. Apoi, bineînțeles, soarele apune și vedem deasupra noastră cupola întunecată a stelelor scânteietoare.
Se întinde la nesfârșit, până la granițele lipsite de lumină ale timpului și spațiului, care vom descoperi într-o eră viitoare că sunt doar începuturile sau încheierile unui singur cuvânt rostit de gura lui Dumnezeu. În unele nopți, când hoinăresc în jos pe deal, îmi închipui că acel cuvânt nu a fost deloc un cuvânt, ci o izbucnire în râs.
Frumusețe în întuneric – gânduri despre comunitate, chemare și misterul creației este o serie de fragmente din cartea Adorning the Dark de Andrew Peterson
CARTEA E O VIAȚĂ 