„Chemarea ta” de Os Guinness

Ai un motiv pentru a exista, conștiența focalizată a unui scop al vieții? Sau este viața ta produsul unor hotărâri schimbătoare și a mii de atracții exercitate de forțe exterioare?

Cauți un scop în viață? Un scop atât de mare, încât să îți absoarbă fiecare dram de atenție, atât de adânc, încât să atingă fiecare coardă a pasiunilor tale, și atât de trainic, încât să te inspire până la ultima suflare?

Acestea sunt problemele pe care le pune Os Guinness în cartea Chemarea ta.

Cartea aceasta, scrie autorul, vorbește despre motivul pentru care fiecare dintre noi ne aflăm pe planetă. Ea explorează cel mai adânc, cel mai înalt, cel mai măreț scop pe care un om poate să-l experimenteze și pe care istoria poate să îl cunoască – un motiv atât de profund, încât nimeni și nimic nu se compară cu el. Tratezi cu seriozitate căutarea unui astfel de scop? Căutarea trebuie să fie serioasă, pentru că astăzi sunt oferite o mulțime de răspunsuri inadecvate.

Noțiunea de chemare sau vocație este crucială pentru fiecare dintre noi, întrucât are de-a face cu căutarea modernă a unei baze pentru identitate și o înțelegere a umanității înseși.

În societatea vestică „identitatea” a devenit proiectul privat cel mai important. Suntem bombardați de cărți de autoperfecționare de tot felul, de manuale de fitness și cărți de gătit pentru cei care se definesc prin aspectul lor, produse pentru îngrijirea corpului și cărți care îți promit un succes garantat.

De asemenea, de la coperțile revistelor, la canapelele psihiatrilor și la seminarele populare, suntem bombardați de oameni care pretind că au autoritatea de a răspunde la această întrebare biografică, să-i spunem – cine sunt eu și de ce trăiesc. Există perspectiva celor care explică individualitatea umană în categorii, în termeni generali, ca variațiune a aceluiași „trebuie să fii”. Marxiștii ne interpretează folosind categoria claselor, freudienii cu ajutorul nevrozelor din copilărie, feminiștii prin gen, iar comentatorii populari prin profiluri generaționale: „generația tăcută”, „generația exploziei demografice”, „generația X”. Devenim prizonierii categoriei noastre, iar individualitatea noastră este ignorată, remarcă Os Guinness.

A doua poziție are slăbiciuni la fel de evidente, aceasta fiind compusă din variațiuni ale lui „îndrăznește să fii”. Este o poziție atractivă, nu-i așa? Cu hotărâre și curaj, ne putem reinventa. Absurditatea acestei poziții devine evidentă atunci când ne dăm seama că, chiar dacă putem face ceea ce ne dorim, tot rămâne întrebarea: Ce anume ne dorim? Puterea aproape nelimitată a libertății noastre se întoarce pentru a se uni cu deșertăciunea aproape totală a scopurilor noastre, scrie Os Guinness.

Iar a treia perspectivă percepe individualitatea ca pe o chestiune care ține de „a fi construit pentru a fi”. Încă de la naștere, ni se spune, purtăm semințele a ceea ce va fi în cele din urmă caracterul nostru, scenariul vieții noastre.

Fiecare poziție conține un sâmbure de adevăr, observă Os Guinness. Într-o anumită măsură, cu toții suntem „constrânși să fim”. O înțelegere a multelor forțe care ne modelează este de neprețuit. În aceeași măsură, trebuie să avem, de asemenea, „curajul de a fi” – dacă vrem să fim noi înșine, nu captivi ai trecutului sau victime ale circumstanțelor. Într-o anumită măsură, „curajul de a fi” se va situa de-a lungul traiectoriei a ceea ce „suntem construiți să fim”. Însă oricine apreciază semnificația și lipsurile acestor trei abordări – și în mod special oricine simte forța pasionatei sale unicități – poate vedea cu adevărat minunea adevărului chemării.

Și aici ajungem la teza cărții Chemarea ta de Os Guinness. Umanitatea este un răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Acest adevăr este mult mai profund decât îndemnul de a-ți scrie propriul scenariu pentru viață. A răspunde chemării presupune curaj, dar nu suntem lăsați singuri. Provocarea nu depinde întru totul de noi. Ridicarea de șireturi nu e necesară și este nerealistă. A răspunde chemării înseamnă a te ridica la nivelul provocării, dar în conversație și parteneriat, într-o relație strânsă între cel chemat și Cel care cheamă.

Urmându-i chemarea, devenim ceea ce suntem construiți să fim, prin creație. Devenim, de asemenea, ceea ce nu suntem încă, și putem deveni doar fiind recreați ca oameni chemați.

Identitatea umană nu este nici fixă, nici finală în această viață. Este incompletă. Astfel, putem refuza chemarea, rămânând piperniciți – pasivi și iresponsabili. Sau putem răspunde și deveni mărețele creaturi pe care Unul singur le poate chema să fie, arată Os Guinness.

Chemarea este adevărul că Dumnezeu ne cheamă la Sine într-un mod atât de decisiv, încât tot ceea ce suntem, tot ceea ce facem și tot ceea ce avem este investit cu un devotament, cu un dinamism și o direcție speciale, exprimate ca răspuns la chemarea și slujirea Sa.

Chemarea este proeminentă în toate inițiativele lui Dumnezeu, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament: Dumnezeu cheamă pe nume, Dumnezeu Își cheamă un popor, Dumnezeu cheamă la mântuire. În Noul Testament, chemarea are un înțeles vital, extins. Isus Își cheamă urmașii la Sine, dar îi cheamă și la alte lucruri: la pace, la părtășie, la viață veșnică, la suferință și la slujire. Ucenicia este răspunsul natural și corect la domnia lui Cristos.

O altă dimensiune a sensului chemării constituie baza pentru distincția vitală elaborată mai târziu în istorie, între chemarea principală și chemarea secundară. Chemarea noastră principală, ca urmași ai lui Cristos, este de la El, către El și pentru El. Înainte de toate, noi suntem chemați la Cineva (Dumnezeu), nu la ceva (cum ar fi statutul de mamă, politica sau învățătura) sau undeva.

Chemarea noastră secundară, ținând cont de cine este Dumnezeu ca suveran, este ca fiecare, oriunde și în orice, să gândească, să vorbească, să trăiască și să acționeze pentru El. În ceea ce privește chemarea secundară, putem spune fără să greșim că suntem chemați la a lucra acasă sau la a practica dreptul, arta sau istoria. Lucrurile acestea și altele sunt întotdeauna secundare, și niciodată chemarea principală. Ele sunt mai degrabă „chemări”, nu „chemarea”. Ele sunt răspunsul nostru personal la invitația lui Dumnezeu, răspunsul nostru la convocarea Sa. Chemările secundare sunt importante, dar aceasta doar datorită importanței primordiale a chemării principale, subliniază Os Guinness.

Distincția vitală dintre chemarea principală și chemarea secundară aduce două provocări: în primul rând, ca cele două să fie ținute împreună, iar în cel de-al doilea rând, să fie așezate în ordinea corectă. Eșecul Bisericii de a face față acestor două provocări a condus la două distorsionări care au paralizat adevărul chemării. Os Guinness le numește „distorsionarea catolică” și „distorsionarea protestantă” – nu pentru a pune într-o lumină proastă vreo confesiune în sine, ci ca atitudini dăunătoare avute de-a lungul timpului.

„Distorsionarea catolică” a elevat spiritualul în dauna secularului, viața contemplativă în detrimentul celei active. De exemplu, atât Augustin, cât și Toma de Aquino, au apreciat munca agricultorilor, meșteșugarilor și negustorilor, dar au considerat-o o chestiune de necesitate, o viață de mâna a doua, în vreme ce viața contemplativă, monastică, era ceva de primă calitate.

În plan opus, „distorsionarea protestantă” e tot o formă de dualism, de data aceasta în direcția seculară, care nu doar că elevează secularul în dauna spiritualului, ci îl smulge cu totul din sfera spiritualului. Ceea ce a fost mai întâi un echilibru latent, Luther considerând că și țăranul sau negustorul pot face sau falimenta lucrul lui Dumnezeu la fel de mult ca un misionar sau preot, s-a transformat în epoca puritană într-o distorsionare deplină. Treptat, cuvinte ca muncă, comerț, angajare și ocupație au ajuns să fie folosite interschimbabil cu chemare sau vocație. Când lucrul acesta s-a întâmplat, instrucțiunile privitoare la chemare au început să se schimbe; în loc să fie controlate de poruncile lui Dumnezeu, acestea erau determinate de rolurile și obligațiile sociale. În cele din urmă, a venit ziua când chemarea și credința au fost separate total, observă Os Guinness.

Există vreo cale de întoarcere din dezastrul distorsionării protestante? Se cer cel puțin două lucruri: recunoașterea ca falsă a ideii de chemare în lipsa cuiva care să cheme, și restaurarea primatului chemării principale.

Se întâmplă că ne bucurăm de munca noastră, ne iubim munca, până când aproape că ne închinăm muncii noastre, astfel încât devoțiunea noastră față de Isus nu mai este în centru? Punem oare accentul pe slujire, utilitate, pe a fi productiv în lucrarea pentru Domnul, neglijându-L pe El? Ne luptăm din greu să ne dovedim semnificația? Să aducem o schimbare în lume?

Chemarea schimbă acest mod de gândire, scrie Os Guinness. Conștientizarea chemării ar trebui să preceadă alegerea slujbei sau a carierei și modul principal de a ne descoperi chemarea este să privim fiecare la ceea ce am fost creați și înzestrați să fim.

În primul rând trebuie să ne amintim distincția dintre chemarea individuală (particulară) și chemarea comună (sau generală). Egoismul o preferă pe prima, dar isprăvnicia le respectă pe amândouă. Chemarea individuală este acea parte a răspunsului pe care viața noastră I-l dă lui Dumnezeu, ca persoane unice. După cum am văzut, chemările individuale sunt unice, pur și simplu pentru că fiecare dintre noi este unic. Chemarea comună, pe de altă parte, este răspunul pe care viața noastră I-l dă lui Dumnezeu alături de ceilalți urmași ai lui Cristos. De exemplu, toți urmașii lui Cristos sunt chemați să fie sfinți și făcători de pace.

În al doilea rând, să ne amintim distincția dintre o chemare specială ulterioară, și chemarea noastră inițială, obișnuită. Din nou, egoismul o preferă pe prima, dar isprăvnicia le respectă pe amândouă. Chemarea specială se referă la acele sarcini și misiuni primite de persoane individuale printr-o comunicare directă, specifică, supranaturală a lui Dumnezeu. Chemarea obișnuită, pe de altă parte, se referă la conștientizarea de către credincios a scopului și a sarcinilor vieții, ca răspuns la chemarea principală a lui Dumnezeu, „urmează-Mă”, chiar și atunci când nu există o comunicare directă, specială, supranaturală, a lui Dumnezeu cu privire la o chemare secundară. De exemplu, robii din pilda talanților sau cea a polilor spuse de Domnul Isus au fost evaluați în funcție de „cum s-au descurcat” în timp ce stăpânul a fost plecat. În sensul acesta, niciun urmaș al lui Cristos nu este lipsit de chemare, întrucât cu toții avem o chemare inițială, chiar dacă nu avem o chemare specială ulterioară. Bineînțeles că unii le au pe amândouă, explică Os Guinness.

Distincția aceasta are consecințe practice, arată el în continuare. Mulți creștini fac greșeala de a eleva o chemare specială sau de a pune problema ca și cum fiecare ar avea nevoie de o chemare specială pentru fiecare sarcină („Ai fost chemat la slujba aceasta?”). Unii folosesc cuvântul „chemare” foarte pios, pentru fiecare decizie pe care o iau, gândindu-se că e cuvântul potrivit, când de fapt ei nu au avut parte de nicio chemare specială. Unii cred că, în lipsa unei chemări speciale, nu au avut parte de nicio chemare. Așa că petrec timpul așteptând călăuzire, și astfel devin pasivi, scuzându-se că „nu au fost chemați”. Ei confundă cele două tipuri de chemare și își îngroapă talantul lor real în pământ.

Mulți oameni folosesc cuvântul chemare numai pentru esența înzestrărilor noastre. Ei vorbesc ca și cum ar trebui să fim în stare să menționăm chemările noastre ca o singură sarcină, într-o singură propoziție. Dar atât oamenii, cât și viața, sunt mult mai complexe decât atât, iar chemarea este cuprinzătoare, nu parțială. Trebuie să ne reamintim că există mai multe dimensiuni ale chemării, și că aceasta include relațiile noastre. Martin Luther, de exemplu, a fost printre altele, soț pentru soția sa, tată pentru fiică, pastor pentru congregație, profesor pentru studenți și supus pentru rege, arată Os Guinness.

Astfel, în primele capitole ale cărții Chemarea ta Os Guinness stabilește definiția chemării, diferențele dintre tipurile de chemare și consecințele devastatoare ale neînțelegerii acestor diferențe. În continuare, Os Guinness prezintă, în câteva capitole deosebite, ideea de audiență – cine este audiența noastră, cui îi căutăm aprobarea? O viață trăită în ascultare de chemarea decisivă a lui Dumnezeu este o viață trăită înaintea unei audiențe care le elimină pe toate celelalte. Apoi subliniază adevărul chemării vizibil în Noul Testament, în viața ucenicilor, care au lăsat totul și au răspuns la chemarea lui Cristos. Mai mult decât o mărturisire de credință, ceea ce au făcut ei a fost răspunsul la o chemare – ei nu au format o simplă grupare religioasă nouă, ci au devenit urmași ai Căii, ai singurei Căi.

Apoi, Os Guinness arată numeroasele ramificații ale ideii de chemare. Noțiunea chemării este vitală pentru căutarea modernă după o bază pentru responsabilitatea morală și pentru înțelegerea eticii în sine. Apoi o conștientizare infatuată sau chiar fanatică a chemării duce la mândrie. Adevărul chemării are de-a face îndeaproape cu legătura dintre înzestrări, dorință, și aproape inevitabila ispită a invidiei.

În timpul rămas în călătoria noastră până la cea din urmă zi a vieții, pasiunea vieții noastre este de a merge mai departe, mai sus, mai adânc, întotdeauna mai aproape de Cel care ne-a chemat odată și care încă ne cheamă – la Sine și la toate bucuriile pe care cunoașterea Sa le poate aduce, încheie Os Guinness cartea Chemarea ta.

Eu am citit această carte cu interesul celui care chiar caută un răspuns în această privință și mărturisesc că inițial am fost dezamăgită. M-au plictisit toate preambulurile din istorie și cultură din fiecare capitol, dornică fiind să ajungă la ce vrea de fapt să spună și la ceva practic. Abia la final, răsfoind cuprinsul am descoperit o notă care spune că fiecare capitol este gândit să poată fi citit în mod independent, ca o devoțiune zilnică. Și probabil că citită astfel, nu mai plictisesc așa de mult anectodele respective. Însă, deși nu m-a lămurit pe mine în privința chemării mele individuale (ceea ce probabil nici n-ar fi avut cum), cred că spune multe lucruri importante și demne de reținut, mi-am notat multe pasaje. Așadar, avertizarea mea ar fi că Os Guinness oferă mai degrabă un comentariu socio-cultural din perspectivă creștină, decât un ghid sau un răspuns pentru aflarea chemării persoanle, așa cum sugerează titlul și subtitlul (mai ales că în română este tradus cu tot cu pronume posesiv, Chemarea TA, deși în engleză acesta nu apare). Acestea fiind zise, vreau să închei cu citat din Oswald Chambers, care cumva rezumă ce a vrut Os Guinness să transmită prin acest volum:

A umbla pe apă este un lucru ușor pentru un curajos impulsiv, dar a umpla pe pământ ca ucenic al lui Isus Cristos este cu totul altceva. Petru a umblat pe apă pentru a merge la Isus, dar l-a urmat pe distanțe mult mai mari pe uscat. Nu avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a face față crizelor – natura noastră umană și mândria ne sunt suficiente pentru a face față presiunii în mod excepțional. Dar este nevoie de harul supranatural al lui Dumnezeu pentru a trăi douăzeci și patru de ore, zi de zi, ca un sfânt, pentru a trudi ca un ucenic, pentru a duce o existență simplă, trecută cu vederea și neobservată, ca ucenic al lui Isus. Ne stă în fire să ne dorim să facem lucruri excepționale pentru Dumnezeu, dar nu trebuie. Trebuie să fim excepționali în lucrurile obișnuite, să fim sfinți pe străzile rău famate, printre oamenii răi. Și aceasta nu se învață în cinci minute.

Ascultați episodul integral aici:

PS: O altă carte scrisă de Os Guinness, Vorbăria nebunilor