„Vorbăria nebunilor” de Os Guinness


La ce vă gândiți când auziți de apologetică? Este acesta un subiect care vă fascinează, însă vă simțiți intimidați sau nepregătiți în fața argumentelor altor persoane care nu vă împărtășesc credința?

Este un subiect despre care ați dori să aflați mai multe sau credeți că este rezervat doar teologilor sau oamenilor cu o anumită pregătire intelectuală, și că nu vă afectează în niciun fel viața de credință?

Os Guinness, autorul cu care facem astăzi cunoștință, este de părere că apologetica ar trebui readusă în atenția bisericii, și că ea este mai mult decât o abordare generalizată a problemelor credinței – este o artă plină de creativitate de a sta de vorbă cu oameni care nu sunt dispuși să primească ceea ce le spunem. Cartea de astăzi poartă titlul de Vorbăria nebunilor. Redobândirea artei persuasiunii creștine.

Os Guinness este stră-stră-stră nepotul fondatorului unei cunoscute fabrici de bere din Irlanda, dar părinții săi au fost misionari medicali în China, unde s-a născut și Os, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Martor al Revoluției Chineze din 1949, el a fost expulzat, împreună cu mulți alți străini, în 1951 și s-a întors în Europa, unde a fost educat în Anglia, finalizând studiile de licență la Universitatea din Londra și doctoratul în științe sociale la Oriel College, Oxford. Pe lângă contribuțiile în scris, Os Guinness a participat la multe conferințe politice și de afaceri din întreaga lume și a ținut discursuri pe teme sociale la multe dintre marile universități ale lumii.

Mai întâi, ar trebui să explicăm de unde vine titlul cărții sale, oarecum surprinzător, de Vorbăria nebunilor. Cel care face pe nebunul este persoana care este pregătită să fie percepută și tratată ca un nebun, astfel ca, din poziția nebuniei luate în derâdere, să poată fi în stare să ricoșeze și să facă pe bufonul, mărturisind adevărul cu putere, întrerupând parada celor mari și puternici și spunându-i împăratului că nu are haine. Aceasta, spune Pavel, este ceea ce Dumnezeu a făcut pe cruce. Dacă Isus este Cel care a suferit în mod suprem nebunia, Dumnezeu este Cel care face în mod suprem pe nebunul. Simultan, El a făcut de rușine și a subminat înțelepciunea lăudăroasă, puterea și superioritatea lumii prin cruce – făcând de rușine și subminând înțelepciunea lumii prin nebunie, puterea lumii prin slăbiciune și superioritatea lumii venind deghizat ca un nimeni.

Elogiul Nebuniei, lucrarea lui Erasmus, a slujit și ea ca inspirație pentru titlu. Erasmus face și el pe nebunul, iar cititori din toată Europa aveau să râdă zgomotos de îndrăzneala și inteligența admirabilă cu care Erasmus își ridiculizează țintele. Într-adevăr, cartea a arat terenul pe care semințele Reformei urmau să încolțească rodnic și decisiv, dincolo chiar de ceea ce Erasmus avea în minte. Dar ceea ce contează, de asemenea, este perspectiva finală. Ce spune ea despre întreaga lume a Renașterii, dacă aceasta este atât de nebunească încât singura persoană înțeleaptă care a mai rămas este nebunul, bufonul. Și cine este nebunul? Doamna Nebunie este înțelepciunea lui Dumnezeu deghizată încă o dată. Ceea ce Dumnezeu a făcut prin întrupare și prin cruce, pentru a face de rușine și a transforma omenirea în masă, Erasmus a trebuit să facă într-o măsură mult mai mică, însă pentru a submina deșertăciunea lumii renascentiste. Titlul lui Erasmus captează în mod perfect înțelegerea Sf. Pavel cu privire la ceea ce a făcut Dumnezeu la cruce.

Cartea aceasta este pentru aceia care doresc să arate calea lui Isus din pricina iubirii lor pentru Isus și care știu că iubirea este o parte esențială a căutării după cunoaștere și adevăr a fiecărei ființe umane.

Nevoia urgentă din zilele noastre este reunirea evanghelizării și a apologeticii, pentru a ne asigura că cele mai bune argumente sunt direcționate către câștigarea oamenilor, nu doar câștigarea argumentelor, toate acestea fiind făcute într-un mod care este în acord cu Evanghelia.

Aproape întreaga noastră mărturie și comunicare creștină pornește de la presupunerea că oamenii sunt deschiși la ceea ce avem de spus sau că cel puțin sunt interesați, dacă nu chiar cred că au nevoie de ceea ce căutăm să transmitem. Totuși, marea majoritate a oamenilor nu sunt deschiși și nici nu simt că ar avea o astfel de nevoie. Mai mult, în mare parte din lumea modernă avansată există mai puțini oameni deschiși astăzi decât erau în urmă cu o generație. Într-adevăr, mulți sunt mai ostili, iar această ostilitate întrece ceea ce a întâmpinat Biserica de-a lungul veacurilor.

Persuasiunea creștină este o sarcină care trebuie practicată, nu doar dezbătută. Cu toate acestea, atât la nivel popular, cât și academic, diferența dintre a vorbi și a face este grotesc de mare, iar un pericol al vremurilor noastre specializate este ca apologetica să devină arta apologeților care le vorbesc altor apologeți despre apologetică, fără a o pune în practică, avertizează Os Guinness.

Mai întâi, persuasiunea creștină, în timp ce se adesează minții umane și se concentrează astfel asupra actului cunoașterii, trebuie să se adreseze de asemenea, inimii umane și la ceea ce Biblia privește ca fiind anatomia credinței și a necredinței. Mai apoi, persuasiunea creștină, în timp ce se adresează minții, trebuie să fie fidelă și inimii, incluzând pasiunile și emoțiile. Uneori, de pildă, ne putem adresa emoțiilor pentru a-i determina pe oameni să-L caute pe Dumnezeu prin dorință – dorul de a poseda ceva ce nu au sau prin bucurie – năzuința de a poseda ceea ce-și doresc. Uneori ne putem adresa emoțiilor pentru a-i determina pe oameni să-L caute pe Dumnezeu prin la fel de puternica emoție a fricii – aversiunea față de ceea ce nu-și doresc sau prin durere – realizarea profundă a ceea ce au greșit sau a ceea ce au pierdut respingându-L pe Dumnezeu. O altă observație este că persuasiunea creștină este pentru aceia care-L iubesc pe Dumnezeu și care vor să construiască cea mai bună pledoarie posibilă pentru Acela pe care-L cunosc și Îl iubesc și care înțeleg că iubirea este o parte esențială a cunoștinței ce crește din adevărata căutare și găsire. Persuasiunea este pentru urmași ai lui Isus care Îl iubesc pentru că Îl cunosc și de aceea nu au nevoie să fie convinși de privilegiul extraordinar de a-L cunoaște și de a-L face cunoscut. Este adevărat că toți creștinii au obligația de a răspândi Evanghelia, că retorica clasică și teoria modernă ne oferă o mie de ponturi pentru a comunica mai eficient și că există presiuni culturale și demografice care ne determină să ne împărtășim credința pentru a nu ne veșteji și muri.

Pentru a fi cu adevărat centrată în Cristos, persuasiunea creștină înseamnă mult mai mult decât argumente legate de dovezi sau o bătălie a concepțiilor despre lume și viață. Există o artă a promovării adevărului. Este o artă care trebuie să fie fidelă adevărurilor credinței creștine și prin urmare modelată atât de înțelegerea creștină a adevărului, cât și de adevărurile specifice ale credinței.

Fidelă înțelegerii biblice a Creației, persuasiunea creștină trebuie să țină întotdeauna cont de capacitatea umană de a raționa.

Fidelă înțelegerii biblice a Căderii, persuasiunea creștină trebuie să țină întotdeauna cont de anatomia minții necredincioase care Îl neagă pe Dumnezeu.

Fidelă Întrupării, persuasiunea creștină trebuie să fie mai întâi de la persoană la persoană și față către față, nu argument contra argument, formulă contra formulă, mijloace media contra mijloace media sau metodologie contra metodologie.

Fidelă Crucii lui Isus, persuasiunea creștină trebuie să fie modelată de cruce în abordarea ei, așa cum este centrată pe cruce în mesajul ei.

Fidelă Duhului Sfânt, persuasiunea creștină trebuie să fie întotdeauna conștientă și să arate că, în ultimă instanță, puterea nu este a noastră, ci a lui Dumnezeu. Dumnezeu Își este sfătuitorul cel mai de seamă, Își este cel mai bun apologet.

Pentru a înțelege în mod practic la ce fel de persuasiune se referă Os Guiness, iată câteva exemple biblice care îi susțin argumentele. Primul este istorisirea profetului Mica din 1 Împărați 22:1-28. Într-un an nespecificat din istoria lui Israel, după divizarea Împărăției, Iosafat, împăratul lui Iuda, a plecat din Ierusalim la Samaria, pentru a trata cu verișorul regal, regele Ahab al lui Israel. Aceștia puneau la cale o alianță pentru a lua din nou în stăpânire un teritoriu capturat de sirieni. Întrebările consiliului de război erau simple. Trebuia întemeiată o alianță pentru a-i ataca pe sirieni cu forțele lor reunite? Va avea o astfel de campanie sprijinul lui Dumnezeu? Pasul firesc era convocarea profeților pentru a confirma susținerea lui Dumnezeu pentru planul lor. În unanimitate, 400 de profeți au declarat „Suie-te, și Domnul îl va da în mâinile împăratului.” Totuși, Iosafat, care îi era credincios lui Dumnezeu, nu a fost mulțumit de votul unanim al profeților lui Ahab, așa că a întrebat dacă mai era vreun alt profet rămas neîntrebat. Ahab știa că mai este unul, Mica, cel care era totdeauna negativ cu privire la Ahab. Mica a fost adus în final cu ordine stricte să spună exact ce spuseseră ceilalți 400 de profeți. Adică să profețească mincinos. Chiar am stat să mă întreb ce aș fi făcut în locul lui Mica, scrie Os Guinness, pentru că Mica era într-un grav dezavantaj, iar mesajul lui, deși adevărat, putea să treacă neobservat. Mica avea o altă strategie, însă. Inițial a spus și el „Suie-te căci vei izbândi”. Asta l-a luat prin surprindere pe Ahab. Exista vreun semn de ironie în modul în care vorbea Mica? Sau era posibil ca Mica să spună adevărul, dar să omită o parte vitală, cum ar fi că forțele lor, da, vor câștiga, dar unul dintre regi, poate chiar Ahab, va muri în bătălie? Ahab s-a înfuriat, și i-a cerut să spună adevărul în Numele Domnului. La care Mica a răspuns simplu: „Văd tot Israelul risipit pe munți, ca niște oi care n-au păstor”. Cu alte cuvinte, „Adevărul este, maiestatea ta, că poporul tău va rămâne fără conducător, pentru că urmează să mori.” Efectul a fost devastator, dar eficient. Ahab a căzut în propria lui capcană și a fost confruntat cu o profeție adevărată și, de acum, publică.

Un alt exemplu îl are în centru tot pe Ahab. De data aceasta, fusese atacat de regele Siriei cu alți 32 de aliați. Dumnezeu cruțase Israelul. Însă Ahab l-a cruțat pe regele căzut prizonier. Un profet anonim, bandajat cu o năframă însângerată, l-a așteptat pe Ahab care se întorcea de la luptă. Ahab l-a întrebat cum a dobândit rana, iar profetul sub acoperire i-a relatat cum cineva îi adusese un prizonier pe care să-l păzească cu prețul vieții, iar dacă acesta scăpa, fie își punea viața în primejdie, fie plătea un talant de argint – o răscumpărare imensă. Prizonierul a scăpat. Ahab a izbucnit cu o replică negândită, „Aceasta îți este osânda. Tu însuți ai rostit-o.” Profetul și-a smuls în mod dramatic năframa și și-a dezvăluit identitatea. „Așa vorbește Domnul, a rostit omul lui Dumnezeu, pentru că ai lăsat să-ți scape din mâini omul pe care-l sortisem nimicirii, viața ta va răspunde pentru viața lui și poporul tău pentru poporul lui.”

Judecata profetului a fost mult mai eficientă decât o mustrare aspră. Cuvântul lui Dumnezeu fusese dramatizat în public și împăratul însuși alesese să participe și să joace rolul propriului procuror și judecător. Iar acest exemplu ne duce cu gândul la cel mai celebru exemplu de acest fel, în care profetul Natan îi istorisește regelui David o poveste. Într-o cetate erau doi oameni, unul bogat, cu multe turme și cirezi, și unul sărac, care avea o singură mielușea, care îi era foarte dragă. Însă atunci când la cel bogat a venit un oaspete, acesta nu a luat un animal din turmele lui ca să gătească pentru musafir, ci a luat singura mielușea a omului sărac. Mânios, David a rostit judecata pentru omul din poveste – și a aflat apoi că tocmai rostise judecata pentru el însuși, în urma păcatului cu Batșteba, soția lui Urie Hetitul. O abordare simplistă sau directă s-ar fi izbit de un răspuns foarte diferit din partea lui Ahab sau David.

Apologetica are de-a face în întregime cu Domnul, nu cu noi. Dacă credința creștină este adevărată, ea este adevărată chiar și atunci când nimeni nu o crede și dacă nu este adevărată, ea este falsă chiar și atunci când toată lumea o crede. Adevărul credinței nu rămâne în picioare sau cade odată cu apărarea noastră.

În încheiere, pentru a nu lăsa niciun dubiu cu privire la folosirea termenului de persuasiune creștină peste tot în carte, iată originea acestui cuvânt și de ce este el folosit de Os Guiness fără a avea vreo conotație negativă. În zilele timpurii ale Bisericii, existau două simboluri pentru arta promovării credinței creștine, provenite din practica antică a dreptului și a retoricii. Unul era pumnul închis. Acesta reprezenta dissuasoria, partea negativă a apologeticii, care se folosea de cele mai înalte atuuri ale rațiunii umane pentru apărarea adevărului. Punând laolaltă toate atuurile rațiuni, ale logicii, dovezi și argumente, apologetica pumnului închis avea sarcina de a răspunde fiecărei împotriviri, de a contracara orice obiecție, de a demasca falsele obiecții aduse credinței și cunoașterii lui Dumnezeu. În cuvintele apostolului Pavel: „Noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.” (2 Corinteni 10:5) Celălalt simbol era mâna deschisă. Aceasta reprezenta persuasoria, partea pozitivă a apologeticii, care se folosea de cele mai înalte atuuri ale creativității umane, în apărarea adevărului. Exprimând iubirea și compasiunea lui Isus, și folosindu-se de elocvență, creativitate, imaginație, umor și ironie, apologetica mâinii deschise avea sarcina de a ajuta la pătrunderea în inimile și mințile care, din o mie de motive, deveniseră de multă vreme împotrivitoare față de mărețul har al lui Dumnezeu, astfel încât acesta să strălucească precum soarele.

Astăzi, la fel ca atunci, ambele abordări ale promovării credinței creștine sunt necesare și ambele aduc roade. Unii dintre noi s-ar putea să fie mai buni la una, iar alții la alta, dar nu trebuie să facem greșeala de a alege definitiv una în detrimentul alteia. Ambele sunt părți esențiale ale persuasiunii, arată Os Guinness.

Există însă oare vreo îndoială că cea pe care trebuie să o recuperăm cel mai mult astăzi, atât pentru a fi credincioși față de Domnul nostru, cât și pentru a câștiga cheia care ne ajută să ajungem la mințile și inimile generației noastre postcreștine, este calea inimii iubitoare care caută să convingă cu o mână deschisă? Fie ca tot ceea ce suntem și tot ceea ce spunem să fie vrednic de Cuvântul care era la început cu Dumnezeu, Cuvântul care va avea ultimul cuvânt, Cuvântul care S-a întrupat și a trăit printre noi și Cuvântul al cărui nume este Iubire. Numai a Lui să fie gloria, dar să ne luptăm ca niciodată înainte să-L mărturisim într-un mod vrednic de El, pentru că cel mai mare privilegiu al nostru este acela de a-L cunoaște și de a-i aduce și pe alții la El.

Așa se încheie cartea lui Os Guinness, Vorbăria nebunilor. Redobândirea artei persuasiunii creștine. Și noi am considerat apologetica importantă și am încercat, de-a lungul timpului, să vă aducem în atenție în emisiunea CARTEA E O VIAȚĂ cărți care prezintă idei valoroase, bine documentate, prin care să ne îmbogățim și de la care să pornim argumentația noastră, fiind bine ancorați în ceea ce credem. Aici pe blog găsiți secțiunea APOLOGETICĂ, ce cuprinde cărți scrise de C.S. Lewis, G.K. Chesterton, Ravi Zacharias, Lee Strobel și seria sa de Pledoarii, Josh McDowell și mulți alții.

Puteți asculta episodul în întregime aici:

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s