„Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct” de Mihai Frățilă

Astăzi vă propun să descoperiți un volum de predici apărut la Editura Humanitas, sub titlul Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct, scris de Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București.

Am mai prezentat în emisiune și pe blog și volumul său, Poate fi trimis Dumnezeu în exil? Despre riscurile mântuirii și șansa răbdării.

Pentru cei care citiți pentru prima dată despre Mihai Frățilă, aflați că acesta a studiat teologia la Roma și la Paris. Este preot din 1996, iar între anii 2005 și 2007 a fost rector al Colegiului Pio Romeno. În 2007 a fost sfințit episcop rezident în capitală, vicar al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj; în 2014 este ales primul episcop al nou-înființatei Episcopii Greco-Catolice „Sfântul Vasile cel Mare” de București.

Volumul pe care vi-l aduc în atenție astăzi, Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct, cuprinde mai multe predici sau cuvântări pe diverse teme, prilejuite de anumite sărbători sau evenimente sau nu, aproape toate fiind străbătute ca un fir roșu de ideea întâlnirii personale cu Dumnezeu în Persoana lui Isus Hristos, Dumnezeu Întrupat, care a murit pentru noi și care ne schimbă viețile.

Iată ce scrie Mihai Frățilă în cuvântul-înainte al cărții: Într-o lume guvernată de iPhone și iPad, WhatsApp ori Twitter, distanța față de ceea ce gândim, spunem sau facem a devenit minimală. Trăim intens și, evident, cu repeziciune, dar, cu toate acestea, nu suntem mai câștigați sufletește. Din păcate, dialogul din zona virtuală a pierdut simțul măsurii și, fără a mai ține cont de bunele maniere, ne expune tot mai mult anxietății și alienării. În acest univers tot mai confuz chiar și pentru credință, măsura dialogului nu mai este atât de ușor la îndemână.

Poate Dumnezeu să trudească? se întreabă Mihai Frățilă. Dacă școala credinței asigură că Dumnezeu este atotputernic și atoateștiutor, oare poate El să trudească, fie și numai pentru a pune lucrurile la punct? A remedia istoria omului, a-și dărui pe mai departe răbdarea, a repune lucrurile pe făgașul cel bun, a descoperi binele chiar și acolo unde răul pare ubicuu sunt câteva dintre specialitățile exclusive ale lui Dumnezeu. Pentru om, a le recunoaște și a le situa în viața proprie înseamnă a primi însăși cheia tainei pe care o presupune truda divină.

Paginile de față se doresc o binevoitoare încurajare, scrie Mihai Frățilă despre volumul Există o zare. Acelora care, dincolo de lucrurile trecătoare, nu se înstrăinează de legătura cu ceilalți în căutarea sensului vieții, li se cere mai întâi să fie disponibili pentru o mare renunțare necesară. Astfel, renunțarea la imaginea unui „Dumnezeu senin și rece” față de grijile omului devine esențială pentru a face ulterior descoperirea salutară: într-adevăr, când vine vorba despre mântuirea sufletelor, lui Dumnezeu nu-i este totuna.

În mod potrivit, volumul Există o zare începe cu câteva predici despre Înviere.

Ca să-I zărești prezența și să-I poți primi jertfa, Dumnezeu te cheamă pe nume și te invită să întorci puțin capul: „Eu, Cel înviat de azi sunt același cu Cel răstignit de alaltăieri”.

Victoria Învierii lui Hristos asupra morții, nu are nimic în comun cu succesul revanșard al omului. Învierea Domnului, ca și regăsirea libertății morale după o persecuție violentă, nu este, deci, o palmă peste fața călăilor, ci lovitura de grație a lui Hristos peste însuși obrazul morții – o imensă transfigurare a sfâșierii pe care o presupune moartea.

Iată de ce adevărul învierii arată că schimbarea vieții nu este doar o simplă trecere de la lucruri rele la lucruri bune, ci descoperirea legăturii cu un Dumnezeu iubitor și îndurător, care te precedă pe calea existenței. Această revelare a prieteniei Domnului este tocmai chezășia sfințeniei la care fiecare om este chemat, scrie Mihai Frățilă.

Reîntoarcerea, prin smerenie, la realitatea crudă a Crucii este un har indispensabil pentru a primi celălalt mare har: credința în Înviere. Merită, deci, să întorci puțin capul. Astfel vei trece cu certitudine din moarte la viață alături de Hristos: dacă vei simți, încă de pe acum, că El se află întotdeauna în spatele tău în ceasurile de cumpănă, pentru a păși înainte, alături de tine, ne încurajează Mihai Frățilă, în volumul Există o zare.

Ca să învii trebuie, mai întâi, să „mori” acelor realități care te rup de ceilalți și te determină să fii rău și închis în tine însuți, arată acesta în continuare.

Paștele este memorialul viu al credinței: Hristos s-a jertfit ca să dăruiască viață. Numai dacă te lași inspirat de spiritul său de sacrificiu poți transmite mai departe valoarea vieții, iar transmiterea vieții este mărturia focului interior aprins de Isus în sufletul tău: temeiul civilizației și speranța viitorului. Merită, prin urmare, să faci un exercițiu în spirit de credință: să te obișnuiești să-I ceri lui Dumnezeu harul bucuriei, mai ales în acele situații care te arată slab și dependent de ajutorul său. Și să nu uiți că mângâierea faptelor bune nu numai că te apropie de Dumnezeu, dar grăbește, totodată, vremea plinirii sale.

Urmează apoi în volumul Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct câteva texte pe tema credinței. Unul din ele pornește de la episodul pescuirii minunate în care Simon Petru se întâlnește cu Isus. De aici, Mihai Frățilă extrage trei lecții:

• Dumnezeu se arată deseori în deziluzii. Înainte de a-l invita pe Simon să-L urmeze, Domnul îi cere omului dezamăgit, care n-a pescuit nimic, să-i poată folosi barca.
• Cererile cu care Hristos ți se prezintă în conșiință par la început absurde, iar rațiunea ta se poate revolta.
• Există întotdeauna un moment „etern”, providențial, al harului, în care accepți, la cuvântul lui Isus, să fii dus în larg, către necunoscut.

A te încrede, învățând să te încrezi!

Pentru că, a merge după Isus poartă în sine riscul necunoscutului. Iar felul în care Dumnezeu te invită să avansezi prin credință îți păstrează neputința drept far pentru a-I încredința totul lui, spune Mihai Frățilă.

Scriind tot despre credință în contextul vindecărilor făcute de Domnul Isus, acesta remarcă faptul că astăzi, ca și atunci, omul presimte prea puțin aventura spirituală pe care o ascund infirmitatea și durerea sau asumarea acestora în cadrul întâlnirii neobișnuite cu Dumnezeu. Ceea ce m-a făcut să mă gândesc instantaneu la Joni Eareckson Tada care a ajuns să aibă un impact global tocmai datorită infirmității sale. Nu ar fi fondat o organizație care să se ocupe de persoanele cu dizabilități, categorie de oameni încă stigmatizată, dacă nu ar fi făcut ea însăși parte dintre ei și n-ar fi cunoscut pe propria piele ce înseamnă să fii total dependent de alții. Aflați mai multe despre povestea ei și alte cazuri pe care le-a ajutat în autobiografia ei, Joni și în volumul Oameni obișnuiți, credință extraordinară, ambele prezentate pe blog.

Revenind la volumul lui Mihai Frățilă, el scrie în continuare că lui Dumnezeu îi face, așadar, plăcere să pătrundă dincolo de dizabilități, în fibra intimă a conștiiței pentru a-l dezlega pe om de imposibilitatea de a purta un dialog cu El.

Într-un alt capitol al cărții Mihai Frățilă scrie despre farisei și problema legalismului.

Sub forma unui aspru reproș – Vai vouă, fariseilor! – repetat de mai multe ori, Fiul lui Dumnezeu nu va condamna preceptele rituale, ci va denunța spiritul care pune protocolul, precedențele sau preceptele mai presus de om, expunându-i inima la pericolul de a judeca și de a disprețui.

Străduința interioară poate finisa exteriorul, nicidecum invers, arată acesta în continuare. Dragostea cerută nouă de Isus e una asimetrică: a dărui nu se regăsește pe aceeași poziție cu a primi. Reciprocitatea dragostei lui Isus nu e un schimb, tot așa cum a primi nu înseamnă a încasa. Gratuitatea este adevărul dragostei lui Dumnezeu, fiindcă El ne iubește mai înainte ca noi să putem face ceva pentru El.

Asemănarea hristică nu este altceva decât rodul luminii care ține sufletul ancorat în discernământul spiritual. Religia nu e simpla acceptare a unei doctrine prin tertipuri intelectuale și pedanteria împlinirii exterioare a unor precepte de cult, ci întâlnirea personală cu Dumnezeu și, de aici, urmarea lui, scrie Mihai Frățilă.

De aceea, scrie acesta în alt text, …primirea Adevărului, pentru a fi reală, presupune schimbarea vieții. A avea caracter în credință înseamnă, astfel, să te desprinzi de spiritul lumii în judecata asupra lucrurilor și să trăiești în prezent.

Să-I răspunzi lui Hristos presupune un stil de viață și o permanentă împlinire a unor lucruri care descoperă că Dumnezeu nu-i schimbă omului viața, contabilizându-i mai întâi tot felul de merite – așa cum ar putea părea la prima vedere –, ci ajutându-l să se elibereze de el însuși. Pentru a ajunge să-I semeni lui Isus, câștigi de fapt prin pierderi. Încetând să te mai așezi pe tine în centrul lucrurilor, trebuie să-ți porți crucea, să te preocupi de binele celuilalt și de ceea ce se află în jurul tău – dar nu oricum, ci întotdeauna imitându-l pe El, scrie Mihai Frățilă.

Poți fi creștin doar în măsura în care îi permiți lui Dumnezeu să transforme imposibilitățile tale în harul putinței sale. Numai dăruirea, timpul pierdut pentru semeni, zelul pentru lucrurile Domnului, compasiunea pentru cel păcătos fac lumea să fie mai bună, omenia o prioritate, iar existența prezentă să primească încă de aici, de pe pământ, chipul veșniciei.

De aceea, scrie Mihai Frățilă, a trăi cu credință în Dumnezeu – așa cum invită Fiul Omului – prespune, întâi de toate, prietenia cu El și bucuria de a te ști iubit de El. Adevărul lui Dumnezeu nu se reduce prin urmare la interdicții și reguli. Din întâlnirea cu Hristos Mântuitorul – care nu scutește de încercări sau dureri, dar cere prețul dăruirii de sine – se nasc, așadar, nevoia și atașamentul față de moralitate.

Evanghelia învață că păcatul duce cu certitudine la paralizie, arată Mihai Frățilă. Este vorba despre paralizia sufletului care împiedică iubirea: a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, din toate puterile; pe aproapele ca pe noi înșine. Însă, înainte de orice, păcatul ridică împrejurul sufletului un zid de negură care încurcă lumina cu întunericul. De aceea se vorbește azi puțin și mai ales greșit de păcat ca și cum ar fi o nevinovată slăbiciune fără consecințe. Or, nu este așa. În fiecare om, există o bătălie între lumină și întuneric. E o povară cu care fiecare om se naște și trăiește. Vestea cea bună pe care o comunică evanghelia Vindecării slăbănogului, dincolo de pitorescul emoțional al personajelor, este aceea că te poți elibera.

De aceea, dacă se pierde gustul convertirii personale, Evanghelia riscă să fie confundată cu o emblemă lumească a păcii și a prieteniei publice, care nu se deosebește cu nimic de promisiunile mincinoase ale Răului de a aduce raiul pe pământ și care nu convertește pe nimeni la lumină.

Confuzia sufletelor în climatul ideologiilor de azi, care propun mersul contra firii în numele toleranței și decăderea plănuită a conștiințelor, îi oferă însă lui Dumnezeu dreptul de a pune lucrurile la punct. Atunci când El reamintește adevărul, înseamnă că te cheamă la luciditatea credinței și la gustul căutării Împărăției sale. Omul e liber, dar plătește în prezent cu libertatea proprie destinația pe care înțelege să o confere veșniciei sale. Seriozitatea apelurilor lui Dumnezeu amintește, de fapt, cât de importantă este partea omului în legătura de prietenie cu El. „Dacă nu ar fi scurtat Domnul acele zile (grele, de la sfârșitul vremurilor), n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleși, pe care i-a ales, le-a scurtat”, spune Scriptura. Acest lucru înseamnă că Răul nu se multiplică la nesfârșit și că, la sfârșit, va fi scos din istorie împreună cu cei care au ales să-l urmeze, scrie Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București în textul care dă subtitlul volumului Există o zare, Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct.

În final acesta scrie: A descoperi că lui Dumnezeu nu-I este totuna, când vine vorba despre mântuirea sufletului, este unul dintre cele mai importante lucruri care ți se pot întâmpla în viață.

A trăi prezentul acordând prioritate preocupărilor sufletului, a-ți motiva propriile alegeri în funcție de așteptarea reîntoarcerii lui Hristos, este o cale a libertății care trebuie câștigată.

Dumnezeu a plătit cu sângele său și, cu toate că are drept asupra tuturor, glasul lui rămâne discret ca să răzbată acolo unde întâlnește cuviință, respect, smerenie și bunătate. Există o zare.

Mi-a plăcut mai puțin acest volum decât primul citit, Poate fi trimis Dumnezeu în exil?, pentru că a fost mai puțin închegat ca idei în unele capitole, dar mi-a plăcut mai mult că vorbește foarte clar destul de mult despre importanța unei relații personale cu Dumnezeu și despre schimbarea vieții care trebuie să survină în urma convertirii și că a fi creștin este un mod de viață, nu un set de reguli și ritualuri. Un volum mult mai „evanghelic” decât ne-am aștepta poate unii dintre noi din partea unui preot greco-catolic. Vi-l recomand!

Ascultați episodul integral aici:

Tot de Mihai Frățilă:

Poate fi trimis Dumnezeu în exil?