„Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul” (ed. Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu)


După ce săptămâna trecută am prezentat volumul Biblia după textul ebraic. Geneza, m-am gândit că este firesc ca astăzi să vă prezint al doilea volum al seriei ce își propune să cuprindă toate cele 39 de cărți ale Bibliei ebraice sau a ceea ce numim Vechiul Testament, traduse, așa după cum indică și titlul, din originalul ebraic.

Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul, apărut la Editura Humanitas, este coordonat de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, la fel ca primul volum, dedicat cărții Geneza și este realizat în cadrul Colegiului Noua Europă.

La fel ca în cazul primului volum, pentru Exodul. Leviticul traducerea, studiile introductive și notele au fost realizate de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Melania Bădic, Emanuel Conțac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu, cărora li se adaugă și Cătălin Vatamanu.

Participanții la acest proiect aparțin mai multor confesiuni: ortodoxă, catolică, baptistă și penticostală, încercându-se astfel realizarea unui text acceptabil pentru toți. Domeniile de expertiză ale participanților sunt teologie, științe biblice, filologie clasică, orientalistică, istorie, arheologie, iudaism.

Traducerea de față urmează textul masoretic din Biblia Hebraica Stuttgartensia (BHS), edition quinta emendate (1997), ediție critică realizată după Codex Leningradensis. Este o încercare de traducere cât mai apropiată de textul original, pe cât permite limba română, ce cuprinde studii introductive și nenumărate note explicative, care, după cum veți vedea, oferă informații utile, interesante și lămuritoare.

În introducerea generală autorii volumului prezintă câteva elemente de teologie a legământului, pentru că Legământul este elementul fondator și definitoriu pentru existența poporului ales.

Termenul ebraic pentru legământ, „berit” se referă la o înțelegere, la o convenție stabilită între două persoane, un pact, o alianță, un tratat între un suzeran și un vasal, între un rege învingător și un rege învins.

În Biblie, această relație este aleasă pentru a descrie relația specială dintre Dumnezeu și poporul său.

Elementul esențial în alegerea acestei imagini este însă caracterul interpersonal al relației: Dumnezeu vine în mod liber și gratuit în întâmpinarea omului, cu care stabilește o relație ca de la persoană la persoană.

În desfășurarea istoriei, Dumnezeu își păstrează continuu fidelitatea, însă poporul încalcă Legământul de nenumărate ori. Până la urmă, mai ales în cartea lui Ieremia și în cea a lui Iezechiel, parcă exasperat de încălcările repetate, Dumnezeu făgăduiește un nou Legământ, de această dată „scris în inimă”, adică marcat în interioritatea omului.

De aceea, fără ideea de legământ, nu putem concepe pătrunderea revelației în lume și nici „istoria mântuirii”, adică ansamblul de fapte și evenimente care, în viziune creștină, culminează în Hristos și transpune, în concret, planul lui Dumnezeu cu omenirea.

În continuare autorii volumului Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul discută despre distincțiile sfânt-lumesc (sacru-profan); curat-necurat (pur-impur) foarte importante în teologia celor două cărți biblice.

La origine, termenul „sfânt” (în ebraică qadoș) trimite la ideea de separație, deosebire sau alteritate, însușire ontologică a dumnezeirii: sfințenia nu este doar un atribut printre altele, ci însușirea dumnezeiască prin excelență.

De aceea, sfințenia lui Dumnezeu este în sine inaccesibilă omului, ceea ce este exprimat în Biblie ca „Omul nu poate vedea fața lui Dumnezeu fără să moară…”

Totuși, Dumnezeu își poate comunica sfințenia, fiind așadar „Cel ce sfințește”: cele create pot primi de la El un caracter sacru, în grade diferite.

„Poporul” este pus deoparte dintre neamuri, în virtutea Legământului, și devine proprietatea lui Dumnezeu, „preoție împărătească și neam sfânt”, iar în această calitate îi poate aduce cult liturgic. Sfințenia poporului (și a fiecăruia dintre membrii săi) primită ca urmare a proximității lui Dumnezeu se menține nu doar prin ritual, ci și prin îndeplinirea voinței morale a Domnului; ea devine temei pentru sfințenia morală: Domnul este altfel decât „zeii popoarelor” și, ca urmare, Israel trebuie să fie altfel decât celelalte popoare: „Și să-mi fiți mie sfinți, căci sfânt sunt Eu, Domnul, și v-am despărțit pe voi de celelalte popoare, că să fiți ai mei”.

Binomul „sacru (sfânt)/profan (lumesc)” nu se suprapune integral peste perechea „pur (curat)/impur (necurat)”. „Sacrul” ar putea fi conceput în primul rând „spațial”: din persepectivă biblică vorbim despre o dispunere concentrică a gradelor de sacralitate, a căror parcurgere se cere dublată de o purificare pe măsură. În categoria „profanului” intră nu ceea ce este „necurat”, ci realitățile care alcătuiesc sfera „comună” sau „obișnuită” a vieții, adică toate persoanele sau obiectele care nu sunt rezervate pentru „uzul exclusiv” al lui Dumnezeu.

În binomul pur/impur se contopesc două perspective complementare. Pe de o parte, impuritatea este asociată cu cele două categorii majore ale „liminalității”: nașterea și moartea. Trecerea acestor praguri care delimitează viața omenească îl pune pe om într-o stare de impuritate rituală. În acest caz, puritatea și impuritatea nu pot fi evaluate din punct de vedere moral.

Se vorbește și de unele impurități pricinuite de încălcări din sfera morală (păcate); incestul și alte păcate sexuale, jertfirea copiilor pentru idoli. În aceste situații, impuritatea nu poate fi disociată de vina morală pe care o atrage delictul făptuit.

Mai mult, s-a putut spune că distincția dintre pur și impur „ne așază în fața uneia dintre cele mai mari viziuni biblice referitoare la real: Viața și Moartea, opoziția lor absolută și ireductibilă, lupta pentru viață împotriva morții…

În Noul Testament, conceptul de sfințenie are parte de o transformare importantă, întrucât principalele instituții care „intermediază” sfințenia (Templul, marii preoți, jertfele) sunt recapitulate în persoana lui Isus Hristos. Disputa cu privire la localizarea precisă a întâlnirii cu Dumnezeu în cult, prezentă în dialogul dintre Isus și femeia samariteancă, își primește rezolvarea în cartea Apocalipsei, unde Ierusalimul ceresc nu are Templu, fiindcă „Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, și Mielul sunt Templul ei”.

În introducerea generală a volumului Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul autorii fac o foarte utilă și necesară prezentare și clasificare a jertfelor în Vechiul Testament, care mie personal mi s-au părut foarte lămuritoare.

Aducerea de jertfe (sângeroase sau nu) divinității este o formă de cult atestată în toate epocile și mediile. O definiție a jertfei a fost formulată ca „actul religios care, prin consacrarea victimei, schimbă condiția morală a persoanei care îl săvârșește sau a anumitor obiecte cu care aceasta interrelaționează”.

Pentru omul biblic, jertfa este de instituire divină; rânduiala cultului apare formulată în texte în care Dumnezeu este cel care vorbește, iar dintre acestea, cu precădere în grupul de texte fondatoare – Legea dată de Dumnezeu pe Sinai.

Cunoașterea principalelor jertfe e necesară: chiar dacă sunt ieșite din uz ca atare, semnificația lor profundă rămâne actuală; iar pornind de aici se poate înțelege mesajul profeților privind interiorizarea cultului și dialectica între atitudinea „verticală” și „orizontală” a omului.

Astfel, trebuie să știm că există mai multe tipuri de jertfe (detaliate mai ales în Levitic). Prima categorie mare este cea a jertfelor de „mireasmă plăcută”, care presupun o stare de armonie între om și Dumnezeu. La rândul lor, acestea sunt de trei feluri:

  1. Ardere-de-tot: care reprezintă omagiu și mulțumire pentru Dumnezeu – întreaga victimă este transformată în fum, fiind scoase doar pielea și intestinele.
  2. Prinos (vegetal), din grâne sau făină amestecată cu untdelemn, uneori însoțit de o libație; o parte se arde pe altar pentru Domnul, iar restul le rămâne preoților.
  3. Jertfa de pace (de comuniune) – privată/publică – implică sacrifiarea unui animal pentru a fi mâncat, deci jertfa se află în sfera ospățului: părțile considerate cele mai alese sunt arse, fumul lor înălțându-se la Domnul, iar preotul, aducătorul și invitații lui mănâncă din cele jertfite. Există mai multe tipuri: de consacrare a preoților, pentru desacralizarea nazirului; de laudă și mulțumire; votivă, adusă în urma unei făgăduințe; „de bună voie”.

A doua mare categorie de jertfe este cea a jertfelor de iertare: Relația de Legământ între Dumnezeu și om se poate întrerupe din vina omului: aici intervine noțiunea de „păcat”. În cărțile Torei se vorbește de trei feluri de păcat: fără voie/din greșeală, cu voie, dar fără intenția de a-l leza pe Dumnezeu și, cel mai periculos, păcatul făcut dinadins, prin care Legământul e încălcat cu bună știință, constituind o sfindare la adresa lui Dumnezeu – păcat care nu se iartă prin jertfe, ci făptuitorul este „tăiat din poporul său”.

Există însă speranță și pentru cei care comit astfel de păcate, dacă se căiesc și cineva mijlocește pentru ei.

Primele două feluri de păcat întrerup și ele relația, căci Dumnezeu e sfânt și cel care a săvârșit păcat nu se poate apropia de El. Însă, în marea sa îndurare, Dumnezeu a rânduit ca pentru astfel de păcate să se „facă împăcare”, prin jertfe prescrise amănunțit: jertfa pentru păcat și jertfa pentru vină (reparatorie).

Este interesant de observat că nu există nici o indicație privitoare la formulele rituale de rostit cu ocazia ceremoniilor; ritualul levitic pare să se desfășoare în tăcere: s-a vorbit despre Cortul Sfânt și despre Templu ca despre un „sanctuar al tăcerii”.

Nu voi detalia aici, dar veți găsi în volumul Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul și o descriere a ritualului propriu-zis în cazul fiecărui tip de jertfă, ceea ce ne ajută foarte mult să ne formăm o imagine clară a descrierilor prescripțiilor pe care le găsim apoi în textul biblic, mai ales în cartea Levitic.

După ce prezintă principalele sărbători în Israel descrise în Vechiul Testament, Paștele, Cincizecimea (Sărbătoarea săptămânilor), Sărbătoarea corturilor, Yom Kippur, Purim, autorii volumului țin să remarce faptul că semnificația sărbătorilor este legată de noțiunea de „memorial”. „A-ți aminti” de lucrările lui Dumnezeu, meditând asupra lor, e de o importanță capitală, fiind legătura cu rădăcinile, motivația acțiunii viitoare, descoperirea sensului prezentului.

În termeni teologici: o acțiune a lui Dumnezeu e săvârșită într-un anume moment istoric: însă, în același timp, deoarece Dumnezeu, veșnic fiind, este într-un perpetuu prezent, ea este mereu contemporană cu fiecare generație. Doar că omul trebuie să se „conecteze” la ea: aceasta se realizează printr-un semn de amintire, dar mai ales în liturgie. Un „memorial” este, deci, un obiect, un gest, un rit, prin care omul se face contemporan cu actul fondator/mântuitor al lui Dumnezeu.

Iată în continuare și câteva explicații interesante și lămuritoare din introducerile și notele la cărțile Exodul și Leviticul, precum și câteva fragmente reprezentative.

Exodul este a doua carte din Tora; împreună cu următoarele trei formează o unitate tematică privind eliberarea poporului israelit din robie și mersul lui îndelungat prin pustiu, până la Țara Făgăduinței, având în centru Legământul încheiat de Dumnezeu cu el.

Numele ei ebraic este „We elleh șemot” – „Și acestea sunt numele”, prescurtat Șemot. În Septuaginta apare Exodos – ieșirea.

În limba română prima versiune în care găsim numele Exod este traducerea lui I.H. Rădulescu (1858), acesta fiind încetățenit odată cu apariția Bibliei traduse de D. Cornilescu (1921).

Se poate spune că Exodul este alcătuit din două secțiuni majore: Eliberarea și Încheierea Legământului, cu implicații practice – Legea și Cultul. Aceste părți sunt precedate de învestirea protagonistului uman – Moise – cu misiunea lui specifică, de profet, conducător și mijlocitor.

În Antichitate ideea de istoriografie era oarecum diferită de cea de astăzi. Interesa mai puțin exactitatea cronologică sau evenimențială, autorul fiind preocupat înainte de toate de cauzalitate și de mesaj.

Istoria se scrie pentru ca oamenii să tragă din ea învățătură. Iar autorul biblic vrea în primul rând să caute cauzalitatea profundă a întâmplărilor, și anume implicarea lui Dumnezeu în istoria oamenilor, ceea ce îi arată sensul și o transformă în „istorie sacră” sau „istorie a mântuirii”, în care se manifestă „mâna nevăzută” a Providenței.

În ceea ce privește teologia cărții Exodul, autorii volumului Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul remarcă faptul că o temă importantă a cărții, care suscită interesul cititorilor, este eliberarea unui popor marginalizat și oprimat (poporul evreu) de sub dominația tiranică a unuia mai puternic (Egiptul faraonic). În strânsă legătură cu acest prim topos se află modul în care s-a petrecut eliberarea (prin intervenția puternică a lui Dumnezeu) și circumstanțele în care libertatea dobândită poate fi păstrată (prin păzirea poruncilor și legilor stabilite în cadrul Legământului încheiat la Muntele Sinai între Dumnezeu și popor).

Din punct de vedere teologic, cartea Exodului reprezintă momentul în care Dumnezeu se revelează poporului său, în câteva scene impresionante.

În cadrul revelației, un loc aparte este rezervat dezvăluirii Numelui divin.

Dumnezeu a spus către Moise: „Astfel să le spui fiilor lui Israel: Eu-sunt m-a trimis la voi”. Și a mai grăit Dumnezeu către Moise: „Astfel să le spui fiilor lui Israel: Domnul (YHWH), Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeu lui Isac și Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pe vecie.

Tetragrama YHWH ar însemna Cel care este, înțeles însă nu atât în sens static, conceptualizat, ci în sens activ, dinamic, ca Eu sunt cel care sunt și Eu sunt cel care voi fi. De asemenea, identitatea Domnului (YHWH) trimite la o dimensiune universală.

Potrivit lui Ilarion Alfeyev, „departe de a-și revela numele, Dumnezeu ar afirma din nou că limbajul omenesc nu are cuvânt în stare să-l cuprindă”.

De altfel, adevăratul miracol, miezul revelației sinaitice, conchide Jose Faur, „nu au fost glasurile și fulgerele, ci faptul că poporul le-a perceput ca manifestări ale unei Realități Supreme neantropomorfe, realizând astfel un salt cuantic de la gândirea mitică la gândirea rațională”, de la timpul ciclic la istoria liniară.

Mi-a plăcut modul în care a fost tradus verbul care, cel puțin în versiunea Cornilescu, apare ca „a împietri”. De exemplu, în Exod 6:4: Și eu voi învârtoșa inima lui Faraon și voi înmulți semnele și minunile mele în pământul Egiptului. Iar în Exod 7:14:15: Și vrăjitorii cu descântecele lor au făcut așijderea, ca să scoată țânțari, dar n-au izbutit; și țânțarii erau pe oameni și pe dobitoace. Atunci vrăjitorii i-au spus lui Faraon: „Acesta este degetul lui Dumnezeu!” Dar s-a îndârjit inima lui Faraon și n-a ascultat de ei, precum grăise Domnul.

În ceea ce privește cartea Leviticul, în ebraică titlul acesteia preia primele sale cuvinte: „Și a chemat”, iar în română titlul provine din varianta Leuitikon din Septuaginta, care înseamnă „Rânduiala levitică”.

Deși între creștini cartea Leviticului nu s-a bucurat de aceeași popularitate pe care au avut-o alte secțiuni ale Torei (Geneza și Exodul), nu trebuie uitat că Leviticul este sursa Regulii de Aur la care fac trimitere Isus Hristos (citat ca atare de cele trei evanghelii sinoptice), apostolul Pavel și Iacob: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Tot din Levitic citează Isus atunci când le reamintește contemporanilor despre interdicția de a jura. Din Evanghelia după Luca știm că Maria, mama lui Isus, a respectat rânduiala levitică privitoare la purificarea de după naștere, aducând ca jertfă doi porumbei, atunci când Isus e înfățișat la Templu.

Deși sistemul complex de jertfe din Levitic nu mai este de actualitate, citirea Leviticului rămâne importantă pentru creștin fiindcă îl ajută să înțeleagă atât lumea religioasă în care a trăit Isus, cât și conceptele de care s-a folosit el pentru a-și formula mesajul. În plus, dincolo de prescripțiile complicate și adesea caduce, cartea Leviticului vehiculează și adevăruri veșnice, care țin de relația omului cu Dumnezeu, scriu autorii volumului Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul.

În cadrul Torei, cartea Leviticului ocupă, fizic, un loc central, Levitic 8:8 reprezintă jumătatea versetelor din Tora.

Leviticul se află într-o strânsă legătură cu cartea Exodului. După ce în Exod 35-40 este ridicat Cortul Întâlnirii, Leviticul începe cu precizarea că Domnul i-a vorbit lui Moise chiar de acolo. Domnul i se adresează lui Moise din Cortul Întâlnirii și îi dă instrucțiuni atât pentru laici, „fiii lui Israel”, cât și pentru preoți cu privire la aducerea jertfelor.

La cuvântul lui Dumnezeu, Moise îi consacră pe Aron și pe fiii acestuia ca preoți și le spune cum să aducă jertfe.

Urmează legi despre puritate adresate de Dumnezeu lui Moise și Aron: împărțirea animalelor în curate și necurate, purificarea lăuzei, modul în care preoții trebuie să decidă asupra curățirii „leprei” de pe oameni, dar și de pe haine și de pe case, atunci când vor ajunge în Canaan, precum și ieșirea din starea de impuritate rituală asociată cu sfera sexualității; Rânduiala Zilei Împăcării, porunci ce țin de păstrarea sfințeniei.

În cultura contemporană, în care ritualul liturgic în general, și cu atât mai mult jertfa de animale, sunt considerate anacronice, conținutul cărții Leviticului riscă să nu mai prezinte vreun interes religios. Și totuși, întreg ansamblul de rituri și de sărbători descrise în această carte folosește concepte importante care îl privesc și pe omul contemporan: păcat, puritate, jertfă, ispășire, viață etc.

Particularitatea Codului sfințeniei (cap. 17-26) constă în aceea că puritatea rituală se împletește cu corectitudinea morală. Astfel de împletiri se regăsesc în legile și interdicțiile referitoare la relațiile sexuale, la consultările ghicitorilor și necromanților și la jertfele aduse lui Moloh.

Cel care sfințește este Dumnezeu, care le cere tuturor israeliților să fie sfinți.

În Levitic 22:32-33, sfințenia este asociată cu experiența ieșirii din Egipt: „Să nu necinstiți numele sfințeniei Mele, și voi fi sfințit în mijlocul fiilor lui Israel: Eu sunt Domnul, care vă sfințesc, cel care v-a scos din țara Egiptului ca să vă fie Dumnezeu. Eu sunt Domnul.” Într-un astfel de enunț care combină tema eliberării cu tema sfințirii, ieșirea din Egipt este echivalentă cu sfințirea lui Israel.

Sfințirea poporului presupune, în consecință, separarea de celelalte popoare.

Altfel spus, Israel a fost sfințit de Dumnezeu și, prin urmare, nu poate să se comporte ca neamurile de care a fost despărțit.

Potrivit teologiei sacerdotale, riturile săvârșite la Templu au menirea să-l facă pe Israel să fie sfânt și nu doar pur (în sensul tehnic al purității rituale). Ceea ce caracterizează puritatea despre care vorbește Codul sfințeniei este dimensiunea ei morală. Pentru a o obține nu este suficientă împlinirea riturilor, ci se cere și dobândirea „circumciziei inimii”.

În concluzie, chiar dacă la o primă lectură Leviticul pare o carte mai degrabă tehnică, nu trebuie uitate valorile pe care el le scoate în evidență: vorbește despre Dumnezeu care vrea să fie mereu prezent în mijlocul poporului său și care îi dă omului posibilitatea de a-l întâlni; un Dumnezeu iertător, credincios Legământului său și care îi oferă omului mijlocul de a se întoarce la El; un Dumnezeu plin de îndurare față de cei mici și săraci; un Dumnezu sfânt care îl cheamă pe om să se împărtășească din sfințenia sa cu toată ființa și cu toată existența lui.

Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; sfințiți-vă și fiți sfinți, căci sfânt sunt Eu și să nu vă întinați pe voi înșivă cu nici o vietate care mișună, care se târăște pe pământ. Căci Eu sunt Domnul care v-a scos din țara Egiptului, ca să vă fiu Dumnezeu; fiți sfinți, căci sfânt sunt Eu.

Închei astfel prezentarea volumului Biblia după textul ebraic. Exodul. Leviticul, ediție îngrijită de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, un volum de referință, o traducere frumoasă și o resursă prețioasă pentru înțelegerea acestor cărți biblice.

Mai multe explicații și note am inclus în cele două episoade dedicate acestui volum:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s