„Calea frângerii” de Ann Voskamp

Cine nu știe cum e să zâmbești superficial și să spui că ești bine, când de fapt nu ești, când ești pe punctul de a leșina de durere? Ce e de făcut atunci când pare că totul s-a schimbat?

Acestea sunt câteva dintre întrebările asupra cărora meditează Ann Voskamp în cartea Calea frângerii – îndrăznește să pășești spre viața din belșug.

Iată lucrul de care avem parte cu toții, garantat: suferința. Toți avem parte de ea. Ea vine și este de neoprit, la fel ca timpul, observă Voskamp.

Cum poți însă să trăiești cu inima ta frântă din cauza suferinței?

Uitându-te la Isus și observând că și El a murit cu inima frântă. Cuvintele acestea au rămas calde pe buzele Lui crăpate: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?” Viața de credință caută întotdeauna răspunsul la această întrebare singulară.

Binecuvântați sunt cei ce sunt triști, cei ce jelesc, cei ce simt pierderea a ceea ce iubesc – fiindcă vor fi luați în brațe de Acela care îi iubește. Există o ciudată fericire dureroasă pe care o cunosc numai cei ce suferă – fiindcă ei vor fi ținuți în brațe, scrie Ann Voskamp.

Isus caută mereu unde e suferința, și acolo stă și El. Rana din coasta Lui dovedește că Isus este întotdeauna de partea suferinzilor, îndureraților, respinșilor și zdrobiților.

Cum să trăiești cu inima frântă? Știu doar atât – că numai rănile lui Dumnezeu pot să le vindece pe ale noastre. Acesta este adevărul, și simt puterea lui: suferința este vindecată prin suferință, rănile sunt vindicate prin răni. Asta mă cutremură, îmi risipește temerile în blândețea Lui; frângerea mea rea este vindecată prin frângerea Lui bună. Frângerea rea este frântă de frângerea bună, scrie Ann Voskamp.

Un alt adevăr care ne poate ajuta să ne acceptăm și să suportăm suferința este că suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu. Și n-a fost inima lui Dumnezeu făcută să se frângă și ea?

Poate că o analogie din natură ne va ajuta să înțelegem mai bine această cale a frângerii despre care vorbește Ann Voskamp: Sămânța moare ca să ne dea grâul. Solul se sparge ca să ne dea recolta, cerul se rupe ca să ne dea ploaia, grâul se macină ca să ne dea pâinea. Și pâinea se frânge ca să ne dea sărbătoarea. Odată, până și un vas de alabastru s-a spart ca să-I dea lui Isus toată Gloria.

De aceea, nu te teme niciodată să fii frânt. În Cristos – oricare ar fi calea, furtuna, povestea – știm deznodământul. Mântuitorul nostru – ne înconjoară. Viitorul nostru – este sigur. Bucuria noastră – este certă.

Când Îl cunoaștem pe Cristos, cunoaștem întotdeauna cum se vor desfășura lucrurile – întotdeauna spre binele nostru și întotdeauna pentru Gloria Lui.

Pentru că nu există creștere fără schimbare, fără durere – nu există abundență fără frângere. Rănile deschid sufletul pentru a fi plantate în el semințele creșterii lăuntrice, scrie Ann Voskamp.

În capitolul 2 al cărții Calea frângerii ea pornește de la scena Ultimei Cine a Mântuitorului pentru a ajunge la un alt adevăr legat de frângere. Isus a luat pâine, și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o. A luat pâinea și a mulțumit. Eucharisteo. Apoi a frânt-o și a dat-o.

A mulțumit pentru ceea ce nu era îndeajuns, și apoi miracolul s-a întâmplat: a fost o frângere și o dăruire – într-un fel de comuniune – într-o umplere abundentă în cadrul unei comunități. Miracolul se întâmplă în frângere.

Frânge și dă mai departe. Asta-i calea frângerii. Cumva… miracolul comuniunii, unității, plinătății, abundenței, se întâmplă prin contrariul său – prin frângere și dăruire. Cumva… miracolul, intimitatea comuniunii vine prin frângere.

Să mă frâng și să mă dăruiesc într-o mie de feluri obișnuite și neobișnuite. Să trăiesc dăruindu-mă de o mie de ori pe zi. Să mor puțin de o mie de ori. Aceasta este calea frângerii.

Pentru că în definitiv asta suntem: trupuri frânte ce vin la Cină ca să fie hrănite cu binecuvântarea trupului Său frânt și dăruit.

Moarte și înviere. Paradoxul acesta mă frânge iarăși: dacă nu murim, dacă nu ne predăm, dacă nu ne sacrificăm, rămânem singuri. Însingurați. Dar dacă murim, dacă ne predăm, dacă ne sacrificăm, atunci cunoaștem abundența, atunci ne desfătăm în comuniune.

Deoarece inima ta frântă este vindecată doar prin unirea cu El. Nu suntem chemați doar să-L cunoaștem pe Cristos; suntem chemați și să participăm la unirea deplină cu El. Cristos Se frânge și Își dă viața celor frânți. Și prin comuniune – koinonia – cei frânți pot să trăiască dăruiți Lui, Dumnezeului care a căutat koinonia intimă când a umblat în grădină cu Adam, care a căutat o comuniune strânsă cu Enoh, care a vorbit față în față cu Moise, așa cum vorbește un om cu prietenul lui drag.

Nu știm de ce îngăduie Dumnezeu frângerea inimii, dar răspunsul trebuie să fie destul de important, fiindcă El îngăduie ca și inima Lui să se frângă, scrie Ann Voskamp.

Poate că timpul de acum ne-a fost dat ca să murim față de noi înșine – pentru ca eul nostru veșnic să trăiască cu adevărat, observă ea.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu că a dat… Există vreun cuvânt mai puternic decât a da, a dărui? A mulțumi. A ierta. A îngriji. A salva. Tot ce contează în viață are la bază dăruirea.

De aceea, remediul pentru o inimă frântă este dăruirea. Dăruiește astăzi. Fii DARUL. Dă-I Lui. Poate că singurul mod de a trăi mai departe o viață din belșug este să dăruiești mai departe.

Dragostea dăruiește: „Dați, și vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura”, spune Domnul Isus Hristos.

Martin Luther scria că așa cum Tatăl nostru ceresc a venit, în Cristos, fără plată în ajutorul nostru, și noi trebuie să-l ajutăm fără plată pe aproapele nostru… și fiecare dintre noi trebuie să devină… un Cristos pentru ceilalți. Dăruiește.

Ești acolo unde ești și într-o vreme ca aceasta – nu să faci impresie, ci să fii schimbarea. Nu suntem aici să ne înălțăm pe noi înșine în fața altora, ci să ne ajutăm unii pe alții.

Când ești umplut până la refuz cu suficiența lui Cristos, singurul mod în care poți avea mai mult este să te golești de tine însuți. Singura cale spre mai multă viață este golirea de sine, scrie Ann Voskamp.

În capitolul 7 ea afirmă că dragostea este un acoperiș pentru toate frângerile noastre. Dragostea suportă toate lucrurile. A suporta, stego în limba greacă, înseamnă literalmente acoperiș de stuf. Dragostea este un acoperiș.

Dragostea adevărată te transformă într-un adăpost, dragostea adevărată te transformă într-un refugiu. Dragostea adevărată îți dă siguranță.

Dragostea adevărată te provoacă la ceva realmente periculos: să mori în lucrurile mărunte. Să te frângi și să te dăruiești în lucrurile mici, în momentele atât de mici încât s-ar putea ca nimeni să nu te aplaude. Să îți dăruiești viața spălând rufe, toalete și căzi de baie, să îți dăruiești viața în culisele ei, în camerele retrase, în spatele reflectoarelor. Să-ți dăruiești viața în momentele mărunte – fiindcă numai ele se adună până când devin ceva monumental, scrie Voskamp.

Pentru că a fi creștin înseamnă, în esență, a fi gata să suferi, să te sacrifici, să slujești, să trăiești o viață de dăruire – căci aceasta este adevărata comuniune în dragoste cu Dumnezeu și cu oamenii.

Cum să devii creștin? Pocăiește-te. Ești frânt și nu trebuie să te prefaci că nu ești. Ce ușurare! Pocăiește-te. Acesta-i primul cuvânt din învățătura lui Isus – nu dragostea, nu harul: primul cuvânt din evanghelie este pocăința. Începi să frângi frângerea ta când te frângi împreună cu frângerea ta – când I-o predai Celui ce S-a frânt pentru tine. Pentru că dacă pocăința nu face parte din viața ta de zi cu zi, cum poate harul să facă parte din viața ta de zi cu zi?

Dragostea este cu adevărat dragoste – când îi iubim pe cei de neiubit. Iertarea este cu adevărat iertare – când îi iertăm pe cei de neiertat. Pocăința este cu adevărat pocăință – când lăsăm ca iubirile noastre imperfecte să fie frânte de perfecțiunea dragostei Sale neclintite. Credința este cu adevărat credință – când Îl credem pe Dumnezeu în ceea ce este de necrezut. Fiindcă la Dumnezeu nimic nu este imposibil, Dumnezeul nostru poate totul, și cu Dumnezeul nostru în noi, toate eforturile noastre frânte capătă sorți de izbândă, iar noi devenim capabili de a înfăptui lucruri imposibile, ne încurajează Ann Voskamp.

Aceasta este una dintre concluziile majore ale cărții Calea frângerii de Ann Voskamp, o carte nu foarte ușor de parcurs, din cauza stilului pe alocuri poetic, pe alocuri pur și simplu dezlânat al autoarei. De aceea, nu va plăcea tuturor. Dacă vă place genul meditativ, poetic, creator mai degrabă de scene și atmosferă decât de un discurs coerent, o să vă placă. Eu mai citisem înainte prima ei carte, O mie de daruri, care mi-a plăcut foarte mult, mai mult decât Calea frângerii. Acolo stilul nu mi s-a părut obositor și mi s-a părut mult mai închegată ca mesaj. Dacă n-ați mai citit nimic de Ann Voskamp, vă recomand să începeți cu aceea. Dacă ați citit-o pe prima, puteți să-i dați o șansă și acesteia prezentate astăzi, cu avertizarea că s-ar putea să fiți dezamăgiți.

De asemenea, încercați și blogul ei, annvoskamp.com, unde postează aproape zilnic și unde, personal, am descoperit o sumedenie de recomandări de alte cărți foarte bune.

Câteva citate din prima ei carte, O mie de daruri, găsiți și pe blog în rubrica Un strop de viață, iar mai jos găsiți episodul integral dedicat cărții Calea frângerii, în care veți descoperi mai multe pasaje din carte.