OrtodoxiaDupă cum ați putut observa încă de data trecută, Chesterton este înainte de toate scriitor. Chiar dacă nu toate pasajele din cartea Ortodoxia sunt uşor de înţeles, stilul său de a scrie este alert şi captivant, punctat din când în când de pasaje pline de poezie.Ortodoxia este o carte care întradevăr îţi pune mintea la contribuţie şi te pune pe gânduri. În această carte, Chesterton ne arată care au fost ideile care l-au condus spre creştinism şi spre convingerea că acesta este adevărat.

Iată o a doua problemă ridicată de Chesterton în cartea sa, într-un capitol ce poartă titlul Sinuciderea gândirii. Veţi vedea că este o problemă la fel de actuală ca acum 100 de ani.

Noi suferim în zilele noastre de o smerenie nelalocul ei. Modestia s-a deplasat de pe organul ambiţiei şi s-a aşezat pe organul convingerii; adică într-un loc unde nu i s-a menit nicicând să stea.

Omului i-a fost menit să se îndoiască de el însuşi şi să nu se îndoiască de adevăr; acest lucru a fost complet inversat. Astăzi partea din sine pe care un om şi-o afirmă este tocmai partea pe care nu s-ar cuveni să o afirme: el însuşi. Partea de care se îndoieşte este tocmai partea de care nu s-ar cuveni să se îndoiască: Raţiunea divină.

Noul sceptic este atât de umil, încât se îndoieşte până şi de faptul că poate învăţa. Vechea smerenie îl făcea pe om să se îndoiască de eforturile sale, ceea ce-l putea determina să se străduiască şi mai mult. Noua smerenie îl face pe om să se îndoiască de ţelurile sale, ceea ce îl determină să nu se mai străduiască deloc.

Cei modeşti moştenesc într-adevăr pământul; dar scepticii moderni sunt prea modeşti fie şi ca să-şi revendice moştenirea.

Noul rebel, adaugă Chesterton, este sceptic şi nu are totală încredere în nimic. Nu are loialitate; prin urmare nu ar putea fi niciodată cu adevărat un revoluţionar. Iar faptul că se îndoieşte de tot îi stă în cale atunci când vrea să denunţe ceva. Căci orice denunţare presupune o doctrină morală de un fel sau altul, iar revoluţionarul modern nu se îndoieşte numai de instituţia pe care o denunţă, ci şi de doctrina pe baza căreia o denunţă.

Ca politician strigă în gura mare că războiul este o risipă de vieţi omeneşti, iar ca filozof, că viaţa în general este o pierdere de timp. Cineva denunţă căsătoria ca fiind o minciună, iar apoi îi denunţă pe destrăbălaţii aristocraţi că o tratează ca pe o minciună. În cartea sa despre politică, scepticul atacă oamenii pentru că strivesc în picioare moralitatea, în cartea sa despre etică atacă moralitatea pentru că-i striveşte în picioare pe oameni. În consecinţă, revoltatul modern a devenit practic ineficace, oricare ar fi scopul revoltei. Revoltându-se împotriva a tot ce există, şi-a pierdut dreptul de a se mai revolta în vreun sens

Care este soluţia?

Am crezut întotdeauna că lumea presupunea existenţa unui magician, mărturiseşte Chesterton. Iar acest lucru indica un sentiment profund mereu prezent şi subconştient: că această lume în care trăim are un scop; iar dacă există un scop, există şi o persoană. Simţisem dintotdeauna că viaţa este mai întâi de toate o poveste, iar dacă există o poveste, există şi un povestitor.

În capitolul Aventura ortodoxiei, autorul arată că liberalismul, şi mai ales cel teologic, mai degrabă pune limite, decât eliberează, pentru că el îi constrânge pe oameni să nu creadă în minuni, în supranatural, într-un sens al vieții dat de lumea nevăzută.

Iată acum un pasaj clasic: Creştinismul este singura religie de pe pământ care a înţeles că atotputerea îl lasă pe Dumnezeu incomplet. Creştinismul singur a înţeles că Dumnezeu, pentru a fi pe deplin Dumnezeu, trebuie să fi fost şi rebel, nu numai rege. Singur între toate credinţele, creştinismul a adăugat curajul pe lista de virtuţi a Creatorului. Căci singurul curaj demn de acest nume trebuie neapărat să însemne că sufletul trece dincolo de un anumit punct de frângere – şi nu se frânge.

Mai încolo, Chesterton afirmă că temeiul său pentru a se supune creştinismului ca întreg al credinței, în loc să ia doar nişte indicaţii din el, este că Biserica creştină, în relaţia sa concretă cu sufletul meu, este un învăţător viu, nu unul mort. Nu numai că, fără doar şi poate, m-a învăţat ceva ieri, ci aproape sigur mă va învăţa ceva şi mâine.

Paradoxul fundamental al creştinismul, declară în final autorul, este acesta: condiţia obişnuită a omului nu este condiţia sa sănătoasă sau dictată de raţiune: normalul însuşi este o anormalitate. Aceasta este filozofia cea mai adâncă a căderii.Omul este mai mult el însuşi, este mai uman, atunci când bucuria este sentimentul fundamental în el, iar durerea este superficială. Melancolia trebuie să fie un interludiu inocent, o stare de spirit plăpândă şi trecătoare; lauda trebuie să fie pulsaţia permanentă a sufletului.

Întregul creştinism se concentrează asupra omului aflat la răscruce. Filozofiile vaste şi superficiale, uriaşele sinteze de baliverne vorbesc, toate, despre epoci despre evoluţie şi despre consecinţe ultime. Adevărata filozofie nu este însă preocupată decât de clipă, spune Chesterton. Cutare om o va lua pe calea aceasta sau pe cealaltă?

Iată singurul lucru la care merită să te gândeşti, dacă-ţi place să gândeşti.

Reclame

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s