Etichetă: meditații de Advent

Ceea ce este în joc, din punctul lui Isus de vedere, nu este proclamarea unor noi idealuri etice, și deci, nu propria Lui bunătate, ci doar dragostea Lui pentru ființele umane reale, cu care poate comunica despre vinovăția lor și cu a căror povară se poate încărca. Doar dragostea Lui Îi permite să devină El cel vinovat. Din dragoste plină de sacrificiu, din natura Lui fără păcat, Isus intră în lumea vinovăției și o ia asupra Lui. Natura Lui fără păcat și povara vinovăției lumii sunt legate între ele în mod indisolubil. Fiind cel fără de păcat, Isus ia vinovăția asupra Lui. Și prin faptul că ia vinovăția asupra Lui, dovedește că El este cel fără de păcat.

Atunci s-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: ‘Ce bine?’ Binele este Unul singur. Dar, dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” „Care?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Matei 19:16-19

Isus nu dorește să fie singurul om perfect, cu prețul întregii umanități. Deși este singurul fără vină, El nu dorește să ignore umanitatea distrusă de propria sa vină. El nu dorește ca un soi de ideal uman să triumfe asupra ruinelor umanității distruse. Dragostea pentru oameni Îl conduce spre părtășia oamenilor vinovați. Isus nu dorește să se delimiteze de vinovăția în care trăiesc oamenii pe care îi iubește. O dragoste care îi lasă pe oameni singuri în vinovăția lor nu iubește de fapt niște oameni reali.

Așadar, în responsabilitatea Sa față de oameni și în dragostea Lui față de niște ființe umane reale, Isus devine cel împovărat de vinovăție – cel asupra căruia cade întreaga vină a umanității și cel care nu o refuză, ci o poartă cu umilință prin dragostea Sa eternă. Fiind cel care ia responsabilitatea întregii istorii a rasei umane, fiind cel care se întrupează în realitate, Isus devine vinovat. Însă, pentru că existența Sa în istoria oamenilor, întruparea Sa, are ca bază doar dragostea lui Dumnezeu față de oameni, iată că dragostea lui Dumnezeu Îl transformă pe Isus în cel vinovat. Din dragoste plină de sacrificiu pentru ființele umane, Isus Își părăsește starea de cel fără pată, intră starea de vinovăție a oamenilor și o ia asupra Lui.

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup. 1 Corinteni 5:10

Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. 1 Corinteni 5:19

Într-o răsturnare de neînțeles a întregii gândiri aparent drepte și cuvioase, Dumnezeu Se declară vinovat în fața lumii și astfel stinge vinovăția din lume. Dumnezeu Însuși ia calea umilitoare a reconcilierii și astfel eliberează lumea. Dumnezeu dorește să fie vinovat de vinovăția noastră și ia asupra Sa pedeapsa și suferința pe care această vinovăție a adus-o asupra noastră. Dumnezeu ține locul necredinței, iubirea ține locul urii, Cel Sfânt ține locul păcătosului. Acum nu mai există vreo necredință, vreo ură, vreun păcat pe care Dumnezeu nu Și l-a asumat asupra lui, pentru care să nu fi suferit și să nu fi ispășit. Acum nu mai există o realitate sau o lume care nu fie împăcată cu Dumnezeu și în pace. Asta a făcut Dumnezeu prin Fiul Său iubit Isus Hristos. Ecce homo – privește Dumnezeul întruchipat, misterul de nepătruns al iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Dumnezeu iubește oamenii. Dumnezeu iubește lumea – nu oamenii ideali, ci oamenii așa cum sunt, nu o lume ideală ci lumea reală.

Ne pregătim să fim martorii unui mister. Mai precis, ne pregătim să privim Misterul, Dumnezeul care a devenit trup. Deși e bine că noi căutăm să Îl cunoaștem pe Cel Sfânt, nu e prea bine să presupunem că vom îndeplini acest scop, să presupunem că vom cunoaște despre El mai mult decât ne-a făcut El cunoscut. Profetul Isaia ne ajută să ne recunoaștem limitările când scrie “ ‘Cu cine Mă veți asemăna […]?’ zice Cel Sfânt.” Privește lucrurile așa: El nu poate fi cuprins în întregime de ideile noastre despre El, dar găsim pretutindeni lucruri  care ne sugerează idei despre El. El nu poate fi înțeles, dar poate fi atins. Venirea Lui în trup – acest Mister pe care ne pregătim să îl privim din nou – confirmă că poate fi atins.

Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voievozi şi face o nimica din judecătorii pământului. Isaia 40:18, 21-23

Pentru cei mari și puternici din această lume, sunt doar două locuri în care curajul lor eșuează, de care le e frică în adâncul sufletului lor, de care se ascund. Acestea sunt ieslea și crucea lui Isus Hristos. Nici un individ puternic nu îndrăznește să se apropie de iesle, nici măcar regele Irod. Căci aici este locul unde se zguduie tronurile, cei puternici cad, cei renumiți se spulberă, fiindcă Dumnezeu e cu cei neînsemnați. Aici cei bogați ajung să piardă totul, căci Dumnezeu e cu cei săraci și înfometați, dar pe cei bogați și îndestulați îi trimite înapoi fără să le dea nimic. În fața fecioarei Maria, în fața ieslei lui Isus, în fața lui Dumnezeu în umilință, cei puternici se sting. Nu mai au drepturi, nu mai au speranță; sunt judecați.

Cine dintre noi va sărbători Crăciunul într-un mod corect? Aceia care își lasă jos lângă iesle toată puterea, toată onoarea, toată reputația, toată vanitatea, toată aroganța, tot individualismul; aceia care rămân jos și Îl lasă pe Dumnezeu să fie înalt; aceia care se uită la Copilul din iesle și văd slava lui Dumnezeu chiar și în această stare umilă.

Şi Maria a zis: „Sufletul meu măreşte pe Domnul şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că, de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El. El a arătat putere cu braţul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi, şi pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale. A venit în ajutorul robului Său Israel, căci Şi-a adus aminte de îndurarea Sa – cum făgăduise părinţilor noştri – faţă de Avraam şi sămânţa lui în veac.” Luca 1:46-55

Dumnezeu-Om, întrupat și smerit, e un scandal pentru oamenii pioși doar în aparență, și pentru oameni în general. Acest scandal constă în ambiguitatea lui istorică. Lucrul cel mai greu de înțeles pentru cei pioși este afirmația acestui Om că nu este doar un om, la rândul lui pios, dar este și Fiul lui Dumnezeu. De aici vine autoritatea Lui: “Dar Eu vă spun” (Matei 5:22) și “păcatele îți sunt iertate.” (Matei 9:2). Dacă firea lui Isus ar fi fost doar dumnezeiască, această postură ar fi fost acceptată. Dacă ar fi arătat semne, așa cum I s-a cerut, l-ar fi crezut. Dar acolo unde chiar ar fi contat, Isus nu a oferit semne și minuni. Iar asta a generat scandalul.

Și totuși, totul ține de acest fapt. Dacă ar fi răspuns la întrebarea cu privire la divinitatea Sa printr-un miracol, nu ar mai fi fost adevărat că a devenit om la fel ca noi toți, pentru că atunci ar fi fost o excepție într-un moment decisiv… Dacă Hristos S-ar fi făcut cunoscut prin miracole, ar fi fost firesc pentru noi să credem, însă atunci Hristos nu ar fi fost salvarea noastră, pentru că nu ar mai fi fost vorba de credința într-un Dumnezeu care a devenit om, ci doar acceptarea unei situații supranaturale. Dar asta nu mai e credință… Doar când renunț la a cere dovezi vizibile, voi crede în Dumnezeu. Iar Împărăția aparține acelor oameni care nu încearcă să pară buni sau să impresioneze pe cineva, nici măcar pe ei înșiși.

Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru neamuri o nebunie, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 1 Corinteni 1:23-25