Categorie: Dumnezeu este în iesle

Dumnezeu a devenit un copil. „Dumnezeu tare” este numele acestui copil. Copilul din iesle nu este altul decât Dumnezeu Însuși. Ce poate fi mai măreț decât asta: Dumnezeu a devenit copil. În Isus, fiul Mariei, sălășluiește Dumnezeul cel atotputernic. Așteptați! Nu vorbiți, adunați-vă gîndurile! Opriți-vă în fața acestei afirmații! Dumnezeu a devenit copil! Iată-L aici, sărac la fel ca noi, umil și neajutorat la fel ca noi, o persoană în carne și oase la fel ca noi, fratele nostru. Și totuși El este Dumnezeu: El este putere. Unde este divinitatea, unde este puterea în acest copil?

În dragostea divină cu care ne-a iubit, devenind la fel ca noi. Sărăcia din iesle este puterea Lui. Prin puterea dragostei, El acoperă prăpastia dintre Dumnezeu și om, El învinge moartea și păcatul, El iartă păcatul și învie din morți. Îngenunchează înaintea acestei iesle sărace, înaintea acestui copil al unor bieți oameni, și repetă prin credință cuvintele profetului: Dumnezeu tare! Iar El va fi Dumnezeul și tăria ta.

Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. (Ioan 1:14)

Dumnezeu devine om, pe deplin om. În timp ce noi aspirăm să ieșim din natura noastră umană, să lăsăm natura noastră umană în spate, Dumnezeu devine om, și trebuie să recunoaștem că Dumnezeu dorește ca și noi dă devenim oameni – pe deplin oameni. În vreme ce noi distingem între evlavios și lipsit de evlavie, bun și rău, între nobil și om de rând, Dumnezeu Îi iubește pe oameni fără deosebire. Dumnezeu ia partea ființelor umane reale și a lumii reale împotriva acuzatorilor.

Însă nu este suficient să spunem că Dumnezeu are grijă de oameni. Acest fapt se sprijină pe ceva infinit mai profund și mai de nepătruns, și anume pe nașterea lui Isus Hristos, Dumnezeul care S-a coborât în trup de om. Dumnezeu Și-a ridicat dragostea pentru ființa umană mai presus de orice reproșuri, acuzații neadevărate, îndoieli și incertitudine, intrând în viața oamenilor ca om, și purtând în trupul Său de om natura, esența, vinovăția și suferința oamenilor. Din dragoste pentru oameni, Dumnezeu devine om. El nu caută o ființă umană perfectă cu care să Se unească. El ia asupra Lui natura umană așa cum este ea.

La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. Ioan 1:1-5

Oamenii sunt dezumanizați de teamă. Însă ei nu ar trebui să se teamă. Nu ar trebui să ne temem! Aceasta este diferența dintre oameni și restul creației, faptul că în toată disperarea, nesiguranța și vinovăția, ei știu că există o speranță. Iar această speranță este: Voia Ta să se facă. Da. Voia Ta să se facă… Chemăm numele Celui înaintea căruia răul din noi tremură, înaintea căruia teama și anxietatea se tem ele însele, dinaintea căruia ele fug; numele Celui care a cucerit frica, a luat-o prizonieră și a învins-o, a pironit-o pe cruce și a alungat-o în întuneric; numele Celui care este strigătul de victorie al umanității care este salvată de teamă și moarte – Isus Hristos, Cel care a fost crucificat și trăiește. El este Domn peste teamă; ea Îl recunoaște ca Domn și doar Lui i se supune. Așadar, când te temi, privește la El. Gândește-te la El, pune-L înaintea ochilor Tăi și cheamă-L. Roagă-te și crede că El este cu tine și te ajută. Teama va capitula și se va risipi, iar tu vei deveni liber prin credința în Mântuitorul nostru puternic și viu, Isus Hristos.

Isus S-a suit într-o corabie, şi ucenicii Lui au mers după El. Şi, deodată, s-a stârnit pe mare o furtună atât de straşnică, încât corabia era acoperită de valuri. Şi El dormea. Ucenicii s-au apropiat de El şi L-au deşteptat, strigând: „Doamne, scapă-ne, că pierim!” El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Apoi S-a sculat, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut o linişte mare. Oamenii aceia se mirau şi ziceau: „Ce fel de om este acesta, de-L ascultă până şi vânturile şi marea?” (Matei 8:23-27)

Când Dumnezeu a ales-o pe Maria drept mijlocul prin care Dumnezeu Însuși va intra în lume în ieslea Betleemului, aceasta nu a fost o situație idilică de familie. A fost începutul unei răsturnări complete, al unei noi ordini a lucrurilor pe acest pământ. Dacă ne dorim să participăm la acest Advent și Crăciun, nu putem pur și simplu să stăm aici ca spectatori într-un teatru și să privim niște scene familiare. Dimpotrivă, trebuie să ne alăturăm lucrurilor care se întâmplă, să luăm parte la răsturnarea tuturor lucrurilor. În cadrul piesei de teatru, trebuie să fim pe scenă. Nu ne putem sustrage acțiunii.

Cine face parte din această piesă? Păstorii care stau plecați, în genunchi? Magii care își aduc darurile? Ce se întâmplă de fapt, aici, când Maria devine mama lui Dumnezeu, iar Dumnezeu vine în lume în sărăcia unei iesle? Judecata lumii și mântuirea lumii – asta se întâmplă, de fapt, aici. Iar Hristos Însuși, copilul din iesle, ține în mâna Sa judecata lumii și mântuirea lumii. El răstoarnă scaunele de domnie, El îi smerește pe cei mândri, brațul Său are putere peste cei înălțați și puternici; El ridică ceea ce e neînsemnat și îl face mare și glorios prin mila Sa.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El nu este judecat, dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu. (Ioan 3:16-21)

“Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Luca 21:28)

Să nu ne amăgim. “Izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21:28), chiar dacă nu o știm, și singura întrebare care rămâne este: o vom lăsa să vină și la noi, sau vom opune rezistență față de ea? Ne vom alătura acestei mișcări care vine din ceruri pe pământ, sau ne vom închide față de ea? Crăciunul vine – dacă va fi cu noi sau fără noi depinde de fiecare dintre noi.

Un astfel de Advent, unul adevărat crează ceva diferit de spiritul anxios, meschin, depresiv, slab al presupușilor creștini, pe care îl vedem din nou și din nou, iar acel “din nou și din nou” vrea să transforme creștinismul în ceva demn de dispreț. Asta devine clar din cele două porunci puternice pe care le vedem în textul nostru: “să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele” (Luca 21:28). Adventul crează oameni, oameni noi. Și noi trebuie să devenim oameni noi, cu ocazia Adventului.

Priviți în sus, voi cei care aveți privirea pironită pe acest Pământ, care sunteți fermecați de micile evenimente și schimbări de pe fața Pământului. Priviți la aceste cuvinte, voi cei care v-ați întors privirea de la ceruri cu dezamăgire. Priviți în sus, voi cei ai căror ochi sunt plini de lacrimi și care plâng pentru faptul că pământul ne-a îndepărtat, cu urâciune. Priviți în sus, voi cei care, împovărați de vinovăție, nu vă puteți ridica ochii. Priviți în sus, căci izbăvirea voastră se apropie. Doar priviți cu atenție, fiți vigilenți, așteptați încă o clipă. Așteptați – și ceva nou vă apărea deasupra voastră: Dumnezeu va veni.

Știți ce e un dezastru minier. Momentul care l-a îngrozit până și pe cel mai curajos dintre mineri toată viața lui, a sosit. Nu are sens să se ducă spre pereți: tăcerea din jurul său persistă. Calea de ieșire pentru el e blocată. Știe că oamenii din afară lucrează de zor să ajungă la minerii care sunt îngropați de vii. Poate că cineva va fi salvat. Dar aici în ultimul tunel? Tot ce a mai rămas e o perioadă agonizantă de așteptare a morții. Dar dintr-o dată, se aude un zgomot, pietrele sunt ciocnite și se sparg. Pe neașteptate, voci strigă: “Unde ești? venim în ajutorul tău.” Atunci minerul abătut se ridică, inima lui saltă, și el strigă: “Sunt aici, veniți și ajutați-mă! Voi rezista până veniți! Doar veniți mai repede.” O ultimă lovitură disperată de ciocan răsună în urechile sale; acum ajutoarele au venit, încă un pas și va fi liber.

Am vorbit despre Advent în sine. Așa stau lucrurile cu venirea lui Hristos: “Să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”