„Nu privi înapoi” de Christine Caine

Cu siguranță cu toții am avut parte de momente sau chiar perioade întregi în care ne-am dorit să ne întoarcem la ce a fost înainte, la „normalitatea” de dinainte – de dinaintea pierderii cuiva drag, de dinaintea unei schimbări majore din viața noastră, de dinaintea pandemiei sau a războiului.

Ne-am izbit de zidul realității că nu ne putem întoarce, că nimic nu va mai fi ca înainte, și poate am rămas în acea situație, în acea stare, crezând că nu putem, sau poate chiar nu vrem să mergem mai departe.

Prin cartea pe care v-o prezentăm astăzi încercăm să găsim motivația necesară și strategia potrivită pentru a merge mai departe.

Astăzi vă invităm să descoperiți cartea lui Christine Caine, Nu privi înapoi. Ridică-te și mergi înainte cu pasiune și scop.

Christine Caine s-a născut în Sydney, Australia, dar are rădăcini grecești. A avut o copilărie marcată de dificultăți, inclusiv de faptul că a fost abandonată la naștere și ulterior adoptată. De asemenea, a fost victima abuzului sexual de la o vârstă fragedă, experiență care i-a marcat profund viața. Alături de soțul ei, Nick, a înființat o organizație care luptă împotriva traficului de persoane, The A21 Campaign, și o alta menită să sprijine dezvoltarea personală și profesională a femeilor, încurajându-le să aibă un impact pozitiv în comunitățile lor și în întreaga lume.

Având unul dintre sediile A21 în Ucraina, Christine Caine s-a confruntat în mod direct cu realitatea războiului de acolo. Echipa sa a trebuit să se mobilizeze rapid și să părăsească țara, alături de milioanele de alți oameni care încercau să treacă granița, având de luat decizii dificile într-un timp extrem de scurt și trecând prin despărțiri dureroase de bărbații care trebuiau să rămână în țară.

Iată ce scrie autoarea: Când a izbucnit războiul din Ucraina, acest lucru părea să fie o continuare a tot ce se întâmplase în ultimii ani. Începând din anul 2020, pe lângă pandemia globală prin care am trecut, au avut loc și dezastre naturale pe majoritatea continentelor – uragane, incendii naturale, tornade, secete și inundații. Am văzut numeroase proteste și revolte în marile orașe, care au atras atenția asupra discriminării rasiale. Era de așteptat ca unii oameni să ridice mâinile spre cer și să se întrebe: „Ce mai urmează?” – pentru că părea că se tot întâmplau lucruri unul după altul. Atunci când oamenii s-au întrebat dacă era sfârșitul lumii, acest lucru s-a datorat faptului că – deși suntem încă aici – lumea, așa cum o știam până atunci, se sfârșise.

La fel ca majoritatea oamenilor, am fost tentată și eu să mă uit înapoi. Să doresc să mă întorc înapoi. În 2019. Sau în oricare alt an de dinainte de 2020. Să mă întorc la normal, orice ar fi însemnat acel normal. Să uit noua normalitate pe care toți încercam cu disperare să o creăm. Totuși, indiferent de cât de mult tânjeam să mă întorc la normal, nu exista cale de întoarcere. Acea lume pe care o știam se sfârșise, iar Dumnezeu mă chema pe mine și pe toți ceilalți să mergem mai departe pentru a lua parte la împlinirea scopului și a promisiunilor Lui în viitor.

Citind Evanghelia după Luca, probabil că mulți dintre noi nici n-am remarcat prea mult cuvintele lui Isus: „Aduceți-vă aminte de soția lui Lot!” Este femeia din Geneza 19 care a fugit împreună cu familia sa pentru a-și salva viața. În timp ce alergau, peste orașul lor natal Sodoma, se năpustea distrugerea și, în ciuda faptului că îngerul le spusese să nu se uite înapoi, ea s-a întors și a făcut ce i se interzisese să facă.

De ce o pomenește Isus pe ea? De ce nu pe Eva, Sara, Miriam, Debora, Rut, Rahav, Estera, Elisabeta sau chiar Maria, propria Lui mamă? Isus nu irosește niciodată niciun cuvânt, nici măcar pe acestea, așa că acest scurt verset trebuie să aibă o semnificație. Aceste cuvinte arată cât de important este să nu te uiți înapoi, consider Christine Caine.

Poate că soția lui Lot a găsit mai multă alinare în ceea ce cunoștea deja, decât în caracterul neschimbător al Dumnezeului care o chemase. Poate că soția lui Lot habar nu a avut că dacă se uită înapoi, va muri, însă asta s-a întâmplat, nu-i așa?

Tânjești după ceva din trecut? Care nu mai există? Care nu se mai poate repeta niciodată? Zăbovești într-un loc unde nu ar trebui să mai zăbovești? Zăbovești într-un loc și tânjești după ceea ce a fost, tolerând în același timp prezentul, în speranța că, dacă zăbovești suficient, vei recăpăta ceea ce Dumnezeu ți-a spus să lași în urmă?

Există numeroase moduri și situații în care putem rămâne blocați, scrie Christine Caine, și mă rog ca, pe măsură ce parcurgem împreună paginile acestei cărți, să descoperim aspectele în care am rămas blocați și să aflăm modurile prin care ne putem elibera – pentru a putea merge mai departe și pentru a putea descoperi scopul și promisiunile lui Dumnezeu pentru viitorul nostru.

Trecând prin experiența pierderii mamei sale, apoi a plecării fiicei sale de acasă, la studii, Christine Caine concluzionează:

Modul în care jelim și poate perioada în care jelim, este influențată de lucrul sau de persoana după care jelim – și poate de circumstanțele din jurul nostru.

Dacă ne uităm în Scripturi, există anumite permisiuni și perioade specifice pentru asta. Când Moise a murit, Dumnezeu a poruncit treizeci de zile de doliu. Când Aaron a murit, a fost plâns treizeci de zile. Batșeba a plâns moartea lui Urie pe durata sarcinii, atunci când a purtat copilul lui David. Când Iacov a murit, egiptenii l-au plâns șaptezeci de zile. Iar Scriptura ne oferă multe alte exemple de perioade de doliu.

Există o situație în care ești blocat? Suferința ta te împiedică să ai parte de viitorul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru tine? Este foarte posibil pentru unii dintre noi să ne prefacem – prin activitățile noastre, prin expresiile noastre, chiar și prin hainele noastre – că totul este bine, când adevărul este că inimile noastre rămân învăluite și îngreunate de hainele suferinței. Cred că este o ușurare faptul că Dumnezeu ne promite să ne ajute în această privință, dacă Îi cerem asta. El ne promite că ne va da o „coroană în loc de cenușă, uleiul bucuriei în locul bocetului, mantaua laudei în locul duhului mâhnit”, ne încurajează Christine Caine.

Nu ar trebui să pretindem că unele lucruri nu s-au întâmplat niciodată, sau să mergem mai departe și să ignorăm durerea din inimile noastre. Nici vorbă! Însă trebuie să mergi. Să treci peste acea jale continuă. Să treci peste trecut, către viitorul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru tine. Știu că există momente în viețile noastre când o astfel de sugestie pare imposibilă; că nu putem accepta faptul că s-a terminat o etapă; că nu pare că vom putea vreodată să ne oprim din a ne uita înapoi și să începem să privim înainte; totuși, acest lucru este posibil chiar și în cele mai grele circumstanțe, pentru că Dumnezeu nu Se așteaptă să facem asta de unii singuri. El dorește să avem încredere în ceea ce știm și să avem încredere în El, când vine vorba de lucrurile pe care nu le știm. Dumnezeu dorește să facă acest lucru posibil în El, cu El și prin El. În speranța pe care o reprezintă. În speranța pe care o dă El. Prin prezența Sa. Și prin puterea pe care ne-o oferă, ne încurajează Christine Caine în cartea Nu privi înapoi.

Christine Caine creionează câteva motive și strategii care să ne ajute să ne ridicăm de acolo de unde suntem și să ne propunem să mergem mai departe. Mergi mai departe ca să crești, cultivând o mentalitate de creștere spirituală, pentru a fi roditor la orice vârstă și în orice situație.

Bineînțeles, toți ne dorim să avem o mentalitate de creștere, însă, ca urmaș al lui Cristos, aș merge mai departe de-atât, scrie autoarea. Îmi doresc să am parte de o mentalitate de creștere spirituală, mai ales pe măsură ce înaintez în vârstă. Vreau să continui să cresc în înțelepciune, în înțelegere și în pricepere. Vreau să continui să cresc în dragoste, în bucurie, în pace, în îndelungă răbdare, în bunătate, în generozitate, în credință, în blândețe, în stăpânire de sine. Vreau să continui să aduc rod, pentru că Isus ne spune în Ioan 15:8, „Tatăl Meu este glorificat prin aceasta: prin faptul că voi aduceți mult rod și deveniți ucenicii Mei.” Prin faptul că aducem rod Îi aducem slavă lui Dumnezeu.

Niciodată nu trebuie să ne oprim să facem tot ce ne-a chemat Dumnezeu să facem. Eu nu vreau să mă opresc. Eu nu vreau să mă uit înapoi. Vreau să-mi aduc aminte de soția lui Lot și să continui să merg mai departe, urmărind promisiunile lui Dumnezeu pentru viața mea. Vreau să lupt lupta cea bună și să-mi termin alergarea. Nu vreau să renunț înainte să termin, scrie Christine Caine.

O altă strategie de a nu privi înapoi este de a merge mai departe, folosind resursele pe care le avem deja. În ciuda a ceea ce înțelegem în legătură cu actul de a-I oferi puținul nostru lui Dumnezeu, adesea tindem să subestimăm lucrurile care ni se par mici, mai degrabă decât să le valorificăm, indiferent despre ce ar fi vorba. Tindem să „disprețuim” acel lucru, chiar dacă suntem avertizați în Cuvântul lui Dumnezeu să nu disprețuim lucrurile slabe, căci Domnul se bucură să vadă începutul lucrării. Cauzele pot fi costul, dificultatea începutului, teama de eșec, ambiția egoistă și multe alte motive. Toate acestea sunt tactici pe care dușmanul le folosește pentru a ne opri să mergem mai departe, pentru a ne bloca, pentru a ne face neroditori. Haideți să fim dintre aceia care știu asta, astfel încât să nu fim păcăliți de înșelătoriile dușmanului.

Te cheamă Dumnezeu să pornești și să începi cu ceea ce ai, chiar dacă crezi că este puțin? Înțeleg că nu este întotdeauna ușor să facem următorul pas, însă trebuie să facem acest lucru pentru a putea merge mai departe. Trebuie să renunțăm la ce este vechi, familiar, la siguranță, la confort, la ce ne este cunoscut – exact ce Dumnezeu a vrut ca soția lui Lot să facă. Trebuie să încetăm să ne mai îndoim. Trebuie să fim flexibili, maleabili, dornici să ne schimbăm și să creștem. Tot ce-ți trebuie pentru a face următorul pas este credința cât un grăunte de muștar. Care este pasul pe care Dumnezeu vrea să-l faci pentru a putea începe? În mâinile lui Dumnezeu, cu puțin se pot face multe! ne încurajează Christine Caine în cartea Nu privi înapoi.

O altă strategie pentru a merge mai departe este să nu pornești la drum de unul singur. Dacă vrem să continuăm să mergem mai departe pentru a împlini planurile și scopurile lui Dumnezeu, atunci nu putem merge singuri. Nu putem face ceea ce Dumnezeu ne-a chemat să facem de unii singuri.

Și totuși, dintr-un motiv sau altul, adesea încercăm să facem lucrurile de unii singuri, nu-i așa? Pare că acest sentiment de independență este înrădăcinat în noi, pare că încercăm să reușim de unii singuri în viață, însă Dumnezeu nu ne-a creat să funcționăm astfel. El ne-a sădit într-un trup și ne-a îndemnat să ne purtăm poverile unii altora, să luăm parte la împlinirea nevoilor celorlalți, să ne avertizăm unii pe alții cu privire la păcat, să ne bucurăm cu cei ce se bucură și să plângem cu cei ce plâng. Nu putem face nici unul dintre aceste lucruri dacă nu ne implicăm unii în viețile celorlalți și dacă nu ne susținem unii pe alții. Prieteniile bune și relațiile puternice sunt ajutorul esențial de care avem nevoie pentru a continua să mergem mai departe în viață, ne reamintește Christine Caine în cartea Nu privi înapoi.

Nu putem trece cu vederea ceea ce a spus Isus când l-a vindecat pe paraliticul adus de prietenii săi: „Văzând credința lor, i-a zis paraliticului…. ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă.” Isus a văzut credința prietenilor acelui om. Uneori avem nevoie de credința prietenilor noștri pentru a putea să mergem mai departe în viață, pentru a ne putea deplasa din locul în care suntem blocați acolo unde dorește Dumnezeu să mergem.

Este atât de ușor, mai ales după acești ani în care lumea noastră s-a schimbat mai repede decât am putut ține noi pasul și după ce ne-am confruntat cu tot ce a adus pandemia asupra noastră, să nu ne mai pese de postura noastră. Să începem să ne cocoșăm din punct de vedere spiritual. Să începem să ne mișcăm încet și fără tragere de inimă. Să uităm că ne aflăm într-o bătălie spirituală, că luptăm împotriva puterilor și conducerilor, că avem o misiune de îndeplinit și un scop de împlinit. Să uităm să ne îmbrăcăm cu armura lui Dumnezeu. Să încetăm să înaintăm. Să nu vrem să mergem la biserică, să citim Biblia, să ne rugăm, să-i slujim pe alții.

Dacă am îngăduit ca postura noastră spirituală să lase de dorit, poate că ar trebui să ne punem niște întrebări. Ne uităm în sus? Să ne amintim că trebuie „Să alergăm cu răbdare cursa care ne stă înainte. Să privim țintă la Isus, Inițiatorul credinței și Cel Ce desăvârșește credința.” Suntem treji? „Trezește-te, tu care dormi, scoală-te dintre cei morți, iar Cristos te va lumina!” Luăm măsuri? „De aceea, luați toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și, după ce ați dus la îndeplinire toată lucrurile, să rămâneți în picioare.”

Datorită faptului că Isus a înviat, și noi ne putem ridica. Datorită lui Isus, putem fi persoanele cele mai pline de speranță, cele mai pline de credință, cele mai pline de bucurie de pe pământ. Putem avea mai multă claritate, un scop mai precis, mai multă determinare, mai multă putere și mai multă răbdare decât oricine. Putem fi plini de înțelepciune, de creativitate, de viziune, putem avea o mulțime de idei și de proiecte. Știu că lumea noastră s-a schimbat. Însă Isus nu S-a schimbat. Promisiunile Sale nu s-au schimbat. Planurile Sale pentru noi nu s-au schimbat, ne reamintește ea.

În calitate de cetățeni ai cerului și peregrini pe acest pământ, una dintre responsabilitățile pe care le avem cât trăim aici este să trăim pentru acolo. Să urmărim să facem aici lucruri care contează acolo. Să ne ocupăm aici de lucruri care contează acolo.

Știu că această lume s-a schimbat, însă Dumnezeu nu Se schimbă, continuă Christine Caine să ne încurajeze. Știu că viața ne poate dezamăgi de multe ori, însă Dumnezeu este mereu credincios. Știu că obstacolele pot părea descurajatoare, însă Cel ce este în noi este mai mare decât cel care este în lume. Știu că suntem înconjurați de întuneric, însă Dumnezeul nostru este lumină și în El nu există întuneric. Știu că poate părea imposibil, însă cu Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Știu că adesea ne simțim singuri, însă Dumnezeu ne promite că nu ne va lăsa și că nu ne va părăsi. Știu că este posibil să ne simțim obosiți, însă puterea Lui este făcută desăvârșită în neputință. Dumnezeu ne-a așezat pe această planetă, în această perioadă, pentru a aduce mult rod, pentru a-I aduce glorie. El ne-a dat Duhul Sfânt pentru a ne ajuta să alergăm și să terminăm cursa pentru lauda Sa.

Haideți să trecem linia de sosire a acestei vieți, sprintând în veșnicie pentru gloria Sa. Haideți să fim dintre aceia ale căror vieți arată că am împlinit ce ne-a cerut Isus: că ne-am adus aminte de soția lui Lot.

Sperăm că v-ați simțit încurajați de aceste gânduri din cartea lui Christine Caine Nu privi înapoi. Cartea este publicată de Editura Scriptum, căreia îi mulțumim pentru colaborare.

Ascultă episodul integral aici: