Cartea pe care v-o recomand astăzi nu este groasă, pentru că tratează un subiect care nu are nevoie atât de mult de dezbatere, cât de practică.
Sanctuarul sufletului de Richard J. Foster este un volum scurt despre rugăciunea meditativă, împărțit în 3 părți, după cum urmează: Stabilirea temeliei, Intrarea în rugăciunea meditativă și Gestionarea dificultăților cotidiene. La final, într-un capitol intitulat Pe tărâmul experienței, după cum sugerează și titlul, autorul relatează despre întâlniri și excursii din viața sa, relevante pentru subiectul cărții. Iată cum prezintă el însuși acest volum:
În paginile ce vor urma vom încerca să explorăm mai în profunzime ce înseamnă să experimentăm noi înșine auzirea șoaptei divine. Cum ne vorbește Dumnezeu? La ce ar trebui să ne așteptăm… sau chiar să sperăm? Există condiții ale inimii și ale minții care ne deschid la vocea iubitoare – și terifiantă – a lui Dumnezeu? Cum putem cultiva o ascultare lăuntrică, într-un spirit de rugăciune? Vom explora întrebări ca acestea și multe altele.
Așadar, în Partea întâi a cărții Richard Foster definește conceptul de rugăciune meditativă și arată care sunt temeiurile sale biblice, dar și din experiența altor credincioși de-a lungul istoriei.
Rugăciunea meditativă este cea care ne introduce în părtășia divino-umană, spune el. Două cuvinte ebraice ne descoperă multe și ne îmbogățesc înțelegerea rugăciunii meditative: haga și siach. Cel mai adesea, versiunile în engleză ale Bibliei traduc acești doi termeni prin cuvântul simplu „meditează”. În realitate, aceste două cuvinte ebraice exprimă o multitudine de nuanțe, însemnând: a murmura, a geme, a șopti, a reflecta, a repeta, a medita și chiar a gânguri ca porumbelul (Isaia 59:11).
Adesea, accentul acestor cuvinte este pus pe reflecția tăcută asupra lucrărilor lui Dumnezeu în natură (Psalmul 143:5, 145:5) sau asupra Cuvântului Său (Psalmul 119:15, 23, 27, 48, 78, 148).
Așadar, putem spune că elementul central al viziunii biblice asupra meditației este ascultarea. Acest lucru este în contrast puternic cu diferitele forme de meditație din multe alte religii din întreaga lume. Accentul biblic este întotdeauna pus pe schimbarea etică, pe transformarea caracterului, pe ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu.
Definesc meditația creștină în termeni de „ascultare și supunere”, scrie Richard Foster. Întotdeauna avem acest dublu accent. Pe de o parte, suntem chemați la tăcere, la calm, la liniștirea „activității instinctive”, așa cum spuneau adesea scriitori din vechime. Pe de altă parte, suntem chemați la acțiune, la un comportament corect, la supunerea față de voia și căile lui Dumnezeu. Ascultarea și supunerea. Întotdeauna ascultăm și ne supunem. Acestea sunt adevărurile pe care le învățăm din haga și siach.
Misticul rus Teofan Zăvorâtul spunea: „A te ruga înseamnă a coborî cu mintea în inimă și a sta acolo înaintea feței Domnului, mereu prezentă, atotvăzătoare, în interiorul tău.”
Astfel, remarcă Richard Foster, în rugăciunea meditativă creăm un spațiu emoțional și spiritual care Îi permite lui Dumnezeu să construiască un sanctuar în interiorul inimii noastre. Minunatul verset „Iată eu stau la ușă și bat” a fost scris inițial pentru cei credincioși, nu pentru necredincioși (Apocalipsa 3:20). Isus bate la ușa inimii noastre – în fiecare zi, în fiecare oră, clipă de clipă. El tânjește să ia masa cu noi, să comunice cu noi. El dorește un ospăț euharistic perpetuu în sanctuarul interior al inimii noastre. Isus bate la ușă: rugăciunea meditativă deschide ușa.
John Flavel, un puritan englez din secolul XVII a observat că „cea mai mare dificultate în convertire este de a câștiga inima pentru Dumnezeu; iar cea mai mare dificultate după convertire este de a păstra inima împreună cu Dumnezeu… Munca inimii este cu adevărat o muncă grea.”
Vestea bună este că nu noi suntem responsabili de transformarea inimii noastre. Acesta este domeniul lui Dumnezeu. Suntem complet dependenți de Dumnezeu pentru a face această lucrare transformatoare în noi: lucrarea de curățare a inimii, de convertire a sufletului, de formare interioară, de transformare a vieții. Această lucrare solitară și interioară a inimii este cea mai importantă, cea mai reală, cea mai durabilă realitate din viața umană, scrie Richard Foster.
Dumnezeu este formatorul și trans-formatorul inimii omenești. După ce am enunțat acest lucru mă grăbesc să adaug că Dumnezeu în bunătatea Sa ne-a invitat, pe mine și pe tine, să participăm la această lucrare supremă și profundă de transformare a inimii. Nu uitați: Dumnezeu nu vine neinvitat, ne atrage el atenția.
Ce trebuie să facem noi? Să ne întoarcem la Lumina lui Isus. Să ne dezvoltăm un obicei de orientare divină.
Revenind la definiția Sf. Teofan Zăvorâtul, Richard Foster spune că cel mai ușor putem coborî cu mintea în inimă prin intermediul imaginației.
A crede că Dumnezeu poate sfinți și folosi imaginația înseamnă pur și simplu a lua în serios ideea creștină a întrupării. Dumnezeu se adaptează, coboară atât de mult în lumea noastră, încât folosește imaginile pe care le cunoaștem și le înțelegem pentru a ne învăța despre lumea nevăzută, despre care știm atât de puțin și pe care ne este atât de greu să o pricepem. Într-adevăr, într-un mod esențial, credința este cel mai înalt act al imaginației sfințite, scrie Richard Foster.
O metodă prin care ne putem implica, dar și antrena imaginația în acest sens este lectio divina. Ce înseamnă lectio divina? Ei bine, înseamnă să ascultăm textul Scripturii – să ascultăm cu adevărat, să ascultăm cu atenție și în liniște. Să trăim totul ca și cum am fi fost cu adevărat acolo.
În fiecare caz, căutăm să-L descoperim pe Domnul aproape de noi și tânjim să ne întâlnim cu prezența Lui.
Deși dorim întotdeauna să afirmăm centralitatea Scripturii, lectio include mai mult decât Biblia. Putem învăța din viețile sfinților și din scrierile care au izvorât din experiența lor profundă cu Dumnezeu. Citim aceste scrieri cu umilință, pentru că știm că Dumnezeu a vorbit în trecut.
În acest sens, vă recomand să răsfoiți rubrica dedicată Părinților Bisericii, dar și celelalte recomandări de lectură de pe blog din diferite perioade ale istoriei, începând cu perioada patristică, trecând prin epoca medievală, Reformă și până în zilele noastre, incluzând câte ceva din toate tradițiile creștine, atât din Răsărit, cât și din Apus.
Și așa ajungem la Partea a doua a cărții lui Richard Foster, Sanctuarul sufletului, în care el arată ce presupune practic rugăciunea meditativă.
Învățătura creștină despre meditație e axată pe umplerea minții și a inimii cu Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor.
De aceea, pentru a intra în starea de rugăciune meditativă este nevoie mai întâi de reculegere. Reculegerea implică o re-adunare a noastră, până când ne simțim adunați sau întregi. Ideea este de a renunța la toate distragerile concurente, până când devenim cu adevărat prezenți acolo unde ne aflăm.
În procesul de reculegere au loc mai multe lucruri. În primul rând, are loc o predare fericită în mâna Celui „ce este, ce era și ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1:8). Renunțăm la controlul asupra vieții și destinului nostru. Printr-un act de intenție deliberată, decidem să facem lucrurile în felul lui Dumnezeu și nu în felul nostru. Renunțăm la grijile și preocupările noastre. „Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi”, a spus Petru (1 Petru 5:7). Și nu în ultimul rând, reculegerea implică prezența unui duh de pocăință și mărturisire.
Aceasta nu este o resemnare stoică față de „voia lui Dumnezeu”, arată Richard Foster. Este o intrare în ritmul Duhului. Este o recunoaștere a faptului că poruncile lui Dumnezeu sunt „ca să fim totdeauna fericiți” (Deuteronom 6:24). Este o renunțare la calea noastră și o acceptare a căii lui Dumnezeu, nu cu părere de rău, ci pentru că știm că este cea mai bună cale.
Următorul pas în rugăciunea meditativă este contemplarea. Contemplarea Domnului este o privire interioară permanentă a inimii asupra lui Dumnezeu.
Prima cale pentru a experimenta acest lucru este prin a sta liniștiți în prezența slavei lui Dumnezeu pe are o vedem reflectată în creație. Acesta nu este un panteism infantil, ci mai degrabă o recunoaștere a faptului că ordinea creată, chiar dacă este afectată de Cădere, reflectă ceva din bunătatea și gloria lui Dumnezeu, scrie Richard Foster. În cuvintele poetei Elizabeth Barrett Browning:
Pământul e plin de Cer
Și orice rug este aprins de Dumnezeu:
Dar numai cel care vede își scoate încălțămintea.
Un al doilea mod de a intra în experiența contemplării Domnului este prin intermediul muzicii de închinare. Pentru mine,scrie Foster, muzica este adesea limbajul contemplării. Este de ajutor dacă puteți găsi o muzică care, metaforic, să vă transpună în Curtea exterioară, prin Curtea interioară spre Sfânta Sfintelor (vezi Exodul 37-40).
Acum, cântatul și închinarea nu sunt în sine contemplare… dar sunt, poate, o poartă de intrare. De îndată ce muzica ne aduce înaintea Tronului de îndurare, ea și-a îndeplinit scopul. În acest moment, lăsăm muzica în urmă și ne concentrăm asupra Domnului. Aici Îl privim pur și simplu și Îl contemplăm pe El.
Al treilea pas al rugăciunii meditative este rugăciunea de ascultare. Ce să urmărim? Un simțământ al autorității divine, care, în cuvintele lui Dallas Willard „Este un spirit de pace, încredere, bucurie înălțătoare, rezonabilitate și bunăvoință. Pe scurt, este spiritul lui Isus.”
Dumnezeu nu ne va conduce niciodată în sens contrar față de ce a spus sau a făcut în trecut.
În Partea a treia a cărții Richard Foster abordează câteva dintre obstacolele cotidiene care ne împiedică să practicăm această formă de rugăciune meditativă și ne oferă câteva sfaturi blânde pentru a le depăși.
Cu siguranță că printre primele obstacole care ne vin în minte se numără distragerile cauzate de telefoane și internet. Dar, spune el încă de la început, cultura internetului este doar o problemă de suprafață. Problema noastră este mult mai adâncă. Această problemă mai adâncă și esențială poate fi rezumată într-un singur cuvânt: distragerea atenției. Distragerea este principala problemă spirituală din zilele noastre. Bineînțeles că nu internetul a cauzat această problemă; oamenii erau distrași cu mult înainte de apariția lui. Blaise Pascal observa: „toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru, acela că nu știu să rămână singuri într-o odaie”. Faptul că agendele noastre sunt supraaglomerate și că suntem bombardați în mod constant de stimuli multipli nu face decât să trădeze faptul că am cedat maniei moderne care ne menține veșnic distrași. În momentul în care căutăm să intrăm în tăcerile creatoare ale rugăciunii meditative, fiecare stimul ne solicită atenția. Avem inimi zgomotoase.
De aceea, primul sfat pe care l-aș da în privința unei minți rătăcite este să fim blânzi cu noi înșine. Și autorul recomandă lectura… poeziei! Pentru că, spune el, Cuvintele, alese cu grijă și scrise frumos, au un mod de a ne încetini și de a ne concentra atenția asupra lucrurilor esențiale. Tot aici am putea include și rugăciunile scrise sau rugăciunile-poezii sau poeziile-rugăciune, nu neapărat cu rimă, dar care au fost scrise cu atenție și la forma versurilor, nu doar la conținut. Am vorbit despre câteva astfel de volume în episodul Patristică și cărți de rugăciuni.
Eu am descoperit în ultimii ani poeziile Monicăi Pillat și vă recomand antologiile sale, Aproape în departe, O candelă în noapte și, pentru perioada de Advent, Colinde și daruri de veghe. Mi-a plăcut și un volumaș pe care l-am primit cadou de la Slajdana Gurgu, intitulat Versuri care te țin de mână de Gina Pîslaru. Mai recent, am găsit o mare mângâiere și ancorare în poeziile lui Malcolm Guite, pe care le găsiți în volume ca Sounding the Seasons, The Singing Bowl sau Parable and Paradox.
În secțiunea de întrebări și răspunsuri de la finalul cărții Sanctuarul sufletului Richard Foster ne reamintește că tăcerea este o disciplină spirituală și avem nevoie de această disciplină pentru a ne deconecta de trăncăneala nebună a culturii moderne. Astăzi, ca urmare a poștei electronice și a mesajelor text pe telefon (invenții tehnologice minunate în sine), spunem din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puțin. Pentru mulți, acest lucru a devenit o adevărată dependență. Larma de cuvinte zgomotoase aruncate atât de întâmplător, atât de superficial, atât de nepăsător, stinge liniștea care ne-ar deschide către vocea Duhului, care geme în noi. Așadar, în zilele de astăzi trebuie să învățăm să stăm în tăcere. Să așteptăm. Să ne ținem gura. Să observăm. Să medităm. Să ne minunăm. Tăcerea cultivă solul inimii noastre, astfel încât cuvintele dătătoare de viață să poată germina și prinde rădăcini. Apoi, când va veni timpul să vorbim, cuvintele noastre vor curge ca apa dintr-un izvor tăcut.
Fie ca Dumnezeu să ne ajute să strângem în inima noastră cuvinte dătătoare de viață, astfel încât acestea să fie cele care se revarsă din noi atunci când vorbim! Sper că și prin ceea ce v-am împărtășit astăzi să fi adunat câteva astfel de cuvinte în inima voastră și să căutați să citiți în întregime această carte.
Ascultați episodul integral aici:
Alte cărți și resurse:
„Smerenia în viața credinciosului” de Richard J. Foster
„Disciplinele spirituale” de Richard Foster
Patristică și cărți de rugăciuni
„Cu Isus pe calea rugăciunii – Introducere în viața spirituală” de Brant Pitre
500 de ani de la Reforma protestantă (2017)
CARTEA E O VIAȚĂ 