„Imaginația speranței – Poteci către Dumnezeu” de Monica Pillat și Vasile Bănescu

Imaginația speranței – Poteci către Dumnezeu este un volum inedit, un volum-dialog între Monica Pillat și Vasile Bănescu.

Monica Pillat este nepoata poetului Ion Pillat și fiica lui Dinu și a Corneliei Pillat, membră a Uniunii Scriitorilor, secția poezie. Este deci poetă, dar și prozatoare și critic literar. S-a îngrijit în mod deosebit de edițiile operelor tatălui său, Dinu Pillat, dar și de corespondența și memorialistica părinților și a altor membri ai familiei sale în volume precum Biruința unei iubiri. Pagini de corespondență (un volum minunat despre care am scris aici), Ofrande sau Minunea timpului trăit. Cel mai recent volum al său este o antologie de poezii, intitulată O candelă în noapte.

Vasile Bănescu este fostul coordonator al Biroului de Presă și Purtător de cuvânt al Patriarhiei Române și realizatorul emisiunii Credință și cultură azi, difuzată de postul de televiziune Trinitas.

De fapt, volumul Imaginația speranței – Poteci către Dumnezeu a avut ca punct de plecare discuțiile purtate de cei doi în cadrul mai multor ediții ale emisiunilor Biserica azi și Credință și cultură azi, difuzate între anii 2012 și 2016 de postul de televiziune Trinitas.

Volumul este organizat în jurul marilor evenimente sau sărbători din calendarul bisericesc, începând cu Buna Vestire și până la Crăciun și Paște, dar include și dialoguri ce pornesc de la anumite pilde ale Mântuitorului sau despre moștenirea familiei Pillat, căreia Monica și-a dedicat întreaga viață și care, iată, rămâne totuși foarte puțin cunoscută publicului larg.

Așadar, acest volum este o ocazie perfectă de a ne lărgi orizontul și a ne îmbogăți sufletește prin descoperirea experienței creștine autentice trăite la noi în țară în mediul ortodox, care pentru noi a venit ca o gură de aer proaspăt după o multitudine de cărți traduse din mediul evanghelic american.

Primul lucru pe care îl remarcă Monica Pillat în primul dialog din cartea Imaginația speranței este acela că Am devenit tot mai opaci la taină. Imaginația speranței este cea la care trebuie să recurgem, dacă vrem să pătrundem taina Bunei Vestiri.

Nu întâmplător începe acest volum cu sărbătoarea Bunei Vestiri, pentru că tatăl Monicăi Pillat, scriitorul Dinu Pillat a fost arestat în 1959, chiar în noaptea Bunei Vestiri. El a ajuns să petreacă 5 ani în închisorile comuniste, experiență ce-i va marca ultimii 9 ani de viață atât din punct de vedere social și profesional, dar și din punct de vedere medical și familial.

Poate că de scriitorul Dinu Pillat nu ați auzit dacă nu ați studiat la secția de filologie la liceu sau la facultate, dar poate că de tatăl său, poetul Ion Pillat ați auzit. Vasile Bănescu îl descrie în termeni foarte elogioși astfel: Ion Pillat este una dintre cele mai luminoase figuri de intelectuali români frumos încreștinați care au gravitat în jurul nucleului revistei Gândirea, nucleu creștin al tradiționalismului românesc interbelic, al cărui spirit era și acela de a ne familiariza cu marile figure biblice. Și Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu au încercat să facă asta în poezia lor.

Un dialog interesant din cartea Imaginația speranței este cel intitulat Sabia și pacea. Monica Pillat remarcă: Mă contrariază modul în care creștinii de astăzi percep imaginea lui Iisus, doar ca Păstorul cel Bun, aducător de pace, care ar trebui să ne dea tot ce cerem prin rugăciuni și care nu așteaptă mare lucru de la noi. Această credință călduță, care seamănă mai degrabă cu o somnolență a spiritului, mă revoltă, și de aceea cred că ar fi bine să medităm asupra celeilalte ipostaze a lui Iisus. Sabia Lui este un simbol al despărțirii pământescului de spiritual. Împărăția cerurilor, de care vorbește Iisus, se deschide atunci când întoarcem spatele lumii materiale și găsim, lăuntric, o bogăție infinit mai mare decât cea pe care o reprezintă posesiunile lumești. Dar, ca să întorci spatele acestei lumi, îți trebuie dârzenia și fermitatea unei arme care să despartă răul de bine, păcatul de virtute, minciuna de adevăr, lenea de vrednicia sufletească.

De aceea, spune Vasile Bănescu, pacea adevărată vine din credința de neclintit în Dumnezeu, care îți dăruiește liniștea chiar și în mijlocul celor mai cumplite încercări.

Pe de altă parte, continuă Monica Pillat, ca să ai această pace, trebuie să tai cu sabia tot ce te leagă sufletește de tulburările lumii. Și atunci, sigur că sabia rănește ceva în noi.

La polul opus am putea spune, avem de-a face însă și cu Misterul atingerii. Iată ce observă Monica Pillat: Iisus vine să vindece lumea și s-o ridice de jos. Aproape toate îndemnurile Sale sunt apeluri la ieșirea din sedentarism: „Ridică-te!”, „Scoală-te!”, „Nu te teme!”. Această ridicare de jos presupune nu numai un gest fizic, este o mutație care trebuie să aibă loc în mintea omului.

E o invitație dumnezeiască la ascensiune, trebuie să ne urnim, să ne ridicăm, să ne eliberăm lăuntric, ca să putem umbla și urca pe calea cea adevărată, spune Vasile Bănescu.

Cei doi discută în acest sens despre reacțiile în fața mormântului gol al lui Isus. În capitolul 20 al Evangheliei după Ioan, Maria Magdalena, care vine dis-de-dimineață la mormânt, vede piatra de la intrare rostogolită și mormântul gol. (MP)

(VB) Ceea ce percepe ea inițial este golul din mormânt.

(MP) Și începe să plângă, pentru că acest gol este pentru ea de neînțeles. Pe lângă suferința răstignirii, are impresia că i-a fost luat Domnul și nu știe unde a fost dus. Dar în același timp este și un gol lăuntric care se deschide după moartea lui Isus. Absența fizică, pe care noi toți o resimțim când pierdem pe cineva drag, se manifestă sub forma unui gol. Dar în Evanghelia după Ioan se spune că Maria Magdalena s-a mai uitat o dată înăuntru. A doua oară, aplecându-se, a văzut în mormânt doi tineri în alb care vegheau această absență. Deci golul nu e total. Înăuntru, ea află niște mesageri care o întreabă de ce plânge. Golul acesta îi vorbește. Apoi, în al treilea moment, se întoarce – privirea plecată în jos începe să se înalțe – , Îl vede pe Iisus, dar nu știe că este Domnul, iar El o întreabă din nou: „De ce plângi, femeie?”. Ea, crezând că este grădinarul, îl roagă să-i spună dacă știe unde L-au dus, ca ea să-L ridice. Este extraordinar acest „Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și eu Îl voi ridica!” (Ioan 20, 15). Cum vrea ea să-L ridice? Sunt niște cuvinte enigmatice.

Ceea ce vegheau cei doi îngeri nu era o absență, ci o Prezență nevăzută, consideră Vasile Bănescu. Dumnezeu este cu noi, dar noi suntem cei absenți. Adesea durerea și opacitatea suferinței ne înstrăinează de Mântuitor. Ne credem părăsiți, când, în fond, noi suntem cei care Îl părăsim, observă Monica Pillat.

Hristos a înviat pentru fiecare dintre noi în parte. Învierea Lui este darul destinat fiecăruia dintre noi. (VB)

Un alt dialog foarte interesant din volumul Imaginația speranței este cel intitulat Parabole și povești vindecătoare, care a avut ca punct de pornire publicarea volumului Invitație la vis. Opt povești vindecătoare de Monica Pillat, dar în care cei doi ajung să discute despre importanța poveștilor, a lecturii și a imaginației.

Cred că principalul obstacol în receptarea și redescoperirea poveștii este înclinarea prea accentuată către un raționalism de tip îngrăditor, spune Monica Pillat. Or, și parabola, și povestea fac apel la fantezia creatoare, la miracolul care cucerește imposibilul. Imaginația este facultatea prin care omul poate face minuni și m-a atras tocmai libertatea pe care o cultivă genul, anume libertatea de a transfigura în chip neașteptat banalul, de a sparge tiparele gândirii șablonizate.

Nu știu dacă putem găsi o rețetă pentru creșterea receptivității, dar primul gând care-mi vine în minte, în acest sens, ar fi să ne lăsăm timp, să ne smulgem din viteza cu care trăim, cu care ne mișcăm în viață de la o zi la alta și să ne acordăm o stare de grație. Mă gândesc la timpul pe care îl putem dedica lucrurilor importante.

Lectura adevărată a unei cărți de valoare te invită la meditație, te face atent la profunzimile sufletului, îți propune o direcție spirituală. Pentru așa ceva e nevoie de momente de răgaz, de disponibilitate și deschidere.

Imaginația ne poate ajuta să găsim timp pentru ceea ce este esențial, spune Monica Pillat.

Dacă alegi să fii robul timpului sau stăpânul său, subliniază Vasile Bănescu. Avem până la un punct libertatea opțiunii. Depinde de noi dacă ne umplem timpul cu folos sau cu lucruri care se întorc împotriva noastră. Or, o poveste bună, poate chiar de aceea este vindecătoare, pentru că te adâncește lăuntric, ca să nu mai vorbim de parabolele Mântuitorului, care îți revelează orizonturi morale și spirituale împărătești.

În absența unor lecturi înalt solicitante, a unei educații spirituale, mintea se lenevește, gândirea stagnează, așteptând să i se dea totul de-a gata. Nedorind să depună efort în înțelegere, lumea se agață de elementele facile, care o îndepărtează de miezul plin de taină al vieții, ne atrage atenția Monica Pillat.

În dialogul celor doi intitulat Germinarea cea de taină, pornind de la parabola semănătorului, Vasile Bănescu o întreabă pe Monica Pillat: Ce-ar presupune germinarea din partea noastră?

Iar ea răspunde: Răbdare. Oamenii n-au răbdare să înțeleagă, să lase să încolțească sămânța în ei, vor totul repede, totul acum. Lipsa de răbdare duce la o încrâncenare că lucrurile nu se petrec așa cum vrem noi. Dar toate au un rost care ne scapă, pentru că nu noi suntem stăpânii rosturilor firii. Dacă însă ai răbdare, dacă lași timpul să lucreze în sămânța care crește, capeți o seninătate pe care nu ți-o poate  lua nimeni, pentru că vine tocmai din această creștere lăuntrică. Numai că nu toate semințele germinează la fel.

Dacă alegem să păstrăm în inima noastră o învălmășeală de lucruri derizorii, sămânța Cuvântului nu mai găsește loc în ea, arată și Vasile Bănescu. Spațiul inimii noastre trebuie să fie disponibil pentru așezarea și încolțirea în el a seminței dătătoare de Viață.

În dialogul intitulat Tâlcurile suferinței Monica Pillat și Vasile Bănescu discută despre experiența detenției lui Dinu Pillat și suferința pe care aceasta și moartea lui prematură le-a produs-o familiei, în special soției sale, Cornelia, dar și despre rodul acestor suferințe.

Monica Pillat remarcă de la început că Cultura și credința te fac liber. Împotriva acestei tării interioare au luptat comuniștii, care au întemnițat elitele țării noastre de atunci, privându-le fizic de libertate, dar cărora nu le-au putut încătușa gândurile. Dovadă e că Steinhardt, de pildă, a găsit o fericire în suferință și a înțeles de ce i s-a dat această experiență. După cum mărturisește în Jurnalul fericirii: „Am intrat în închisoare orb […] și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul.”

Perceperea prezenței lui Hristos le-a dat putere celor încarcerați să supraviețuiască unor experiențe-limită, subliniază și Vasile Bănescu.

Tata a mărturisit că după acel moment al revelației sale nimic nu i s-a mai părut insuportabil. Dacă înțelegi că ce ți s-a dat te apropie de Dumnezeu, poți îndura orice, spune Monica Pillat.

Vasile Bănescu face apoi referire la volumele de corespondență ale familiei Pillat pe care le-am pomenit la început, în care Monica Pillat a reușit să recupereze, în plan memorialistic, o lume care a dispărut din imaginarul oamenilor de astăzi. Toate personajele care apar acolo impresionează în primul rând prin bunătate, prin frumusețe sufletească, printr-o neobișnuită dragoste de viață, sunt oameni care emană o infinită lumină, în ciuda suferințelor și nedreptăților trăite. Pot să confirm acest lucru și eu, după ce am citit Biruința unei iubiri. Pagini de corespondență între Dinu și Cornelia Pillat, părinții Monicăi Pillat, un volum pe care vă recomand cu căldură să-l căutați la bibliiotecă și să-l citiți.

Iată cum explică Monica Pillat această frumusețe sufletească ce reiese de pe aceste pagini: Iubești viața mai mult când ești pe cale s-o pierzi. Tatăl meu nu spera să iasă vreodată din închisoare, dar revenirea la libertate i-a dat o intensitate a trăirii de nepus în cuvinte. De obicei ai impresia că toate ți se cuvin, dar când ți se ia dreptul la o existență normală, când ești aruncat în temniță, când ești umilit și desființat ca om, atunci începi să-ți dai seama de prețul vieții și vezi fiecare zi ca pe un dar.

La rândul ei, Cornelia Pillat, după ce l-a pierdut pe Dinu din cauza cancerului, când acesta avea doar 54 de ani, și-a distilat experiențele în scris, dar, observă Monica Pillat, în loc să iasă din scrierea ei o listă a pierderilor, a ieșit o carte a Ofrandelor și a câștigurilor spirituale, astfel încât, depănându-și viața, a lucrat asupra iubirii ei pentru tata și a desăvârșit-o ca pe o bijuterie.

De aceea, cărțile sunt și ele niște trepte care te duc undeva. Cultura, înnobilată de spiritualitate, este o cale către libertatea interioară, către o înțelegere mai vastă a umanității, suferința poate fi transformată prin sublimare în ceva prețios, încheie Monica Pillat.

Dacă vă întrebați de ce a fost arestat totuși Dinu Pillat, acesta a fost condamnatpentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale”, unul dintre principalele capete de acuzare fiind romanul Aşteptând ceasul de apoi, scris în 1948 şi dat ulterior spre lectură unor cunoscuţi, inculpaţi şi ei în proces, un roman inspirat de psihoza mistică a mișcării legionare, o critică la adresa celor care o susțineau, care, după cum spune Gabriel Liiceanu, „voiseră să amestece crima în problema mântuirii”.

Despre Soarta acestei cărți condamnate discută într-un dialog din cartea Imaginația speranței Monica Pillat, Vasile Bănescu și George Ardeleanu, lector la Facultatea de Litere a Universității București și îngrijitor al integralei Steinhardt. Acesta din urmă explică înverșurnarea comuniștilor împotriva unor scriitori ca Dinu Pillat și a celor care au făcut parte din același lot de arestați cu el.

Acești scriitori, purtători ai valorilor liberale, creștine, erau indezirabili pentru noua doctrină. Sistemul era antiliberal și anticreștin și acest tip uman trebuia anihilat, deci ei erau condamnați pentru convingerile lor, nu pentru faptele lor.

Sunt modele care trebuie cultivate ca să nu dispară în uitare, remarcă Vasile Bănescu și tot el ne oferă câteva concluzii.

Creștinismul, prin mesajul lui Hristos, ne scutură, ne trezește, ne scoate din eroare, chiar dacă, în primul moment, ne doare lumina adevărată. Vedem cum descinderea în lume a lui Dumnezeu întrupat presupune traversarea unui adânc al smereniei care generează ulterior Înălțarea.

E o sintagmă puternică – înălțarea pe cruce. E o înălțare prin care Iisus este doborât de păcatele lumii. El moare cu această imensă povară prin care își asumă vinovățiile noastre și se stinge pe cruce pentru ca răul să moară odată cu El, spune Monica Pillat la finalul unuia dintre dialogurile cuprinse în volumul Imaginația speranței – Poteci către Dumnezeu, un volum datorită căruia am descoperit multe lucruri valoroase, dar și, spre rușinea mea, cât de puține știu încă despre cultura din trecut a țării noastre și despre creștinii care au suferit din pricina comunismului, din orice confesiune ar fi făcut parte. Sunt câteva nume despre care am auzit și le-am pomenit și noi în episoade dedicate, cum ar fi Steinhardt, preotul Iosif Trifa, Traian Dorz sau Richard și Sabina Wurmbrand, dar nu știu câți am auzit de familia Pillat, în afară de orele de la școală în care se pune accent pe contribuția lor literară. Ce admir eu la aceștia și la generația lor de oameni credincioși este că mulți dintre ei au fost intelectuali și oameni de cultură, profesori, scriitori și mulți dintre ei și-au infuzat scrierile cu spiritualitatea lor creștină. Această îngemănare dintre cultură și credința creștină este ceva tot mai rar astăzi și ceva ce cred că trebuie cultivat mai mult.

De aceea vreau să închei cu un exemplu în acest sens, cu o poezie scrisă de Monica Pillat, inclusă într-un volum recent, Aproape în departe. Poezia se numește Geneza Învierii:

La început a fost Cuvântul

Ce aștepta încă nespus,

Într-o tăcere ca mormântul

În care-a fost adus Iisus.

Ce-a sfâșiat încremenirea,

Făcând din noapte Paradis,

A fost lumina din Rostirea

La care cripta s-a deschis.

Tot ce acoperise Graiul

Cu bolovani și cu lături

S-a prăvălit din nou, ca Raiul

Să se arate prin spărturi.

Pentru mai multe idei din carte ascultați episodul integral: