„Fructele exotice nu se mănâncă oricum, există un ritual… Iei fructul în mână, cu grijă, îi simți textura și greutatea, îl privești pe toate părțile până ești sigur că nu mai rămâne milimetru pătrat din fruct neatins de privirea, mintea și mirosul tău. Apoi închizi ochii și, după ce i-ai simțit textura și mirosul, i-ai văzut forma și culoarea, încerci să-ți imaginezi cum arată înăuntru și ce gust are. După asta, îl tai în jumătate și confrunți ce vezi cu ce ți-ai imaginat, îl miroși iar, îți reimaginezi gustul după textura, culoarea și mirosul din interior și, într-un final, îl guști. Astfel, gustul fructului are, dincolo de realitatea lui finală, o poveste, o nuanță. Tot întorcându-l pe toate părțile, tot încercând să-ți imaginezi gustul, trezești receptorii de gust și miros, trezești simțurile, le pui în gardă, le pregătești, le antrenezi și așa fiecare va fi pregătit să întâlnească și să simtă experiența fructului în plenitudinea ei!”
Tocmai ați aflat cum se mănâncă fructele exotice chiar de la un băștinaș din jungla amazoniană!
Autorul cărții „Călătorie în jurul omului” consemnează aceasta, pe lângă multe alte experiențe inedite pe care le-a avut în călătoria sa în jurul lumii.
Alexandru Stermin, biolog și explorator, licențiat în biologie și teologie, profesor de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană în cadrul Universității Babeș-Bolyai, autor de articole publicate în revistele Sinteza și National Geografic, scrie în introducerea cărții:
„Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle – jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite – Los Angeles și Beijing.”. Am primit această carte în preajma propriei mele aniversări de 30 de ani, deci a fost o carte foarte potrivită.
Alexandru Stermin povestește atât despre fascinația lumii fizice în care trăim, cât și despre „geografia” ființei umane, cu propriile ei continente, unele mai luxuriante, altele mai întunecate.
Ne aflam în mijlocul pădurii! A fost prima dată în viața mea când am atârnat un hamac de copaci și urma să fie prima dată când aveam să dorm într-unul. (…) S-a lăsat întunericul și s-a stins ultima flacără. Începuse cea mai întunecată noapte din viața mea: coronamentul copacilor, stratificat și foarte des, închidea ermetic tot întunericul lumii în jurul meu; era atât de beznă, încât simțeam greutatea nopții cum îmi apasă pe pleoape, nu vedeam nimic, nici măcar propriile degete dacă-mi apropiam mâna de ochi. Începea să-mi fie frică. De jur împrejur, sunetele păreau din ce în ce mai puternice. Auzeam broaștele orăcăind – niște broaște imense – maimuțele urlau, copacii trosneau și insectele, cu un sunet electric, continuu și vibrant, cutremurau toată pădurea. Nu recunoșteam nici unul dintre acele zgomote, totul părea străin și asta mă înspăimânta și mai tare.
Ce-i drept, mi-ar fi plăcut ca această carte să se ocupe mult mai mult (dacă nu exclusiv) de călătorie în sine, însă momentele notabile ale acesteia (precum cel din hamac) se împletesc cu meditațiile autorului asupra marilor întrebări ale vieții. Este adevărat, însă, că o noapte dormită în hamac, în bezna junglei, te face cu siguranță să îți pui întrebări existențiale. Îmbinând domenii precum biologia, neurobiologia, psihologia, sociologia, Alexandru Stermin meditează la viață și sensul ei, dragoste, religie, cultură și moarte.
Heidegger integrează viața în moarte și moartea în viață (…) El spune că moartea este singura care face posibilă viața autentică – viața unei ființe asumate – care trăiește din mirare, nu în funcție de cum stau lucrurile, ci de faptul că sunt. În prima dimineață din junglă, l-am înțeles pe Heidegger când, trezindu-mă după noaptea întunecată în care fusesem convins că o să mor, au urmat zilele în care pășeam prin pădure fascinat de faptul că existam atât eu, cât și toate celelalte, indiferent de acum suntem și eu, și ele.
Am conștientizat atunci valoarea existenței în fundamentul ei și, dincolo de toate, existența reală a morții și iminența ei. În toată groaza conștientizării acestor lucruri, am putut, autentic și intens, să mă bucur de faptul că sunt viu. Frica conștientizării și a iminenței morții nu a reușit să-mi ia plăcerea vieții, ci din contră, mi-a împlinit-o și mai mult. Dincolo de ceața neliniștii, suferinței, fricii ori groazei, moartea pare că are semnificația ei bună, favorabilă în ecuația vieții, nu doar a vieții în cadranele existenței unui individ, ci a vieții la nivel universal.
Alexandru Stermin ne ține apoi o lecție de psihologia mediului – de ce ne face natura bine și în ce mod contribuie la sănătatea noastră fizică și psihică, poate chiar la prelungirea duratei vieții noastre – experiența bucuriei omului care găsește natura, și a naturii care se regăsește în om.
Ne împărtășește apoi din înțelepciunea băștinașilor, care consideră întreaga natură drept casa lor, având o deosebită responsabilitate și considerație față de orice pas pe care îl fac, orice ating, orice lasă în urmă – lucru aproape pierdut în societatea modernă, în care ceea ce considerăm drept „casă” se termină, de cele mai multe ori, în pragul ușii de la intrare.
Pe baza experienței sale cu comunitățile din junglă, Alexandru Stermin meditează la faptul că aglomerația a dereglat societatea umană. Deși suntem ființe sociale, nu este greu de înțeles că, atunci când comunitatea crește și devine tot mai haotică, precum metropolele lumii noastre moderne, ea se dizolvă în milioane de oameni înstrăinați care vor să fugă de stres și să caute izolarea și solitudinea. Pentru băștinaș, acest lucru este straniu și de neconceput – acesta nu simte nevoia să stea singur, pentru că face parte dintr-o comunitate bine închegată, nici prea mare, nici prea mică, în care fiecare se cunoaște cu fiecare, și în care totul este ordonat, iar urcarea pe scara socială se petrece firesc, odată cu vârsta.
Nu vă voi spune în care „junglă” s-a simțit Alexandru Stermin cel mai bine, însă puteți descoperi asta în cartea sa, „Călătorie în jurul omului” – iar cu ajutorul ei, să vă lăsați imaginația să zburde, susținută de descrierile sale foarte vii și reușite, prin jungla amazoniană și prin alte locuri prin care poate noi nu avem șansa să ajungem. Putem, cu siguranță, explora meridianele și paralelele propriei noastre ființe, să ne bucurăm și să oferim semnificație și farmec fiecărui moment pe care îl trăim, în orice parte a lumii ne-am afla!
Cărți cu dor de ducă este o serie de recomandări pentru vacanță, care vă invită la călătorie – cu gândul sau la pas, în munți, deșerturi, păduri sau țări îndepărtate, în timp – în amintire sau în istorie – și chiar în spațiul cosmic.
CARTEA E O VIAȚĂ 