După cum puteți vedea în cele câteva cuvinte pe care le-am scris despre mine, unul dintre subiectele care mă preocupă intens este consilierea creștină. De aceea, am considerat că este firesc să împărtășesc cu voi faptul că săptămâna aceasta, 9-15 mai, este Săptămâna de conștientizare a sănătății mintale. După mai bine de doi ani de pandemie, cu toate implicațiile acesteia, iar acum războaie și vești de războaie sau de alte crize iminente, este aproape imposibil ca sănătatea noastră mintală să nu fi trecut prin cel puțin un moment critic. Cu siguranță am auzit măcar în treacăt că pandemia a generat o „pandemie de singurătate și de tulburări psihice” Și nu întâmplător, tema aleasă pentru această săptămână de conștientizare este singurătatea. Din aceleași motive enunțate deja, singurătatea și izolarea ne-au afectat pe toți, însă au exacerbat orice altă problemă cu care se confruntau deja cei cu suferințe mai puțin vizibile.
De aceea, cu această ocazie, am ales să vă prezint câteva cărți care abordează un subiect dificil și foarte ocolit de către biserică și nu numai, cel al bolilor psihice, însă dintr-0 perspectivă creștină, sănătoasă din punct de vedere teologic.
Da, există și așa ceva! – și vă voi prezenta câteva motive pentru care ar trebui să ne preocupe și pe noi acest subiect incomod, chiar dacă nu avem pe nimeni apropiat sau nu suferim noi înșine de așa ceva.
Voi începe cu singura carte dintre acestea care este tradusă la noi, și anume „Întunericul, singurul meu însoțitor. Un răspuns creștin la bolile psihice”, apărută la Casa Cărții în 2017. Autoarea, Kathryn Greene-McCreight, deține un doctorat în teologie și activează în cadrul Bisericii Episcopaliene, face parte din NAMI (National Alliance on Mental Illness) și se ocupă de consilierea pacienților și familiilor lor la spitalul de psihiatrie din Yale-New Haven. Însă înainte de toată această activitate, a trecut ea însăși prin întunericul despre care vorbește.
De aceea, ea nu pornește la drum cu gândul de a oferi soluții, ci scrie o profundă și revelatoare reflecție asupra harului și iubirii lui Dumnezeu și asupra naturii relațiilor umane, atunci când întunericul apare ca un intrus și apoi devine singurul însoțitor – după cum scrie psalmistul în Psalmul 88 din care e inspirat titlul (I-ai îndepărtat de la mine pe apropiaţii mei, pe prietenii mei, pe cei ce mă cunosc, mă aflu în întuneric, după cum sună încheierea acestui psalm în Noua Traducere a Bibliei în limba română)
Aruncată, încă din tinerețe, când într-un episod maniacal, când într-unul depresiv, din cauza tulburării bipolare, Kathryn a căutat ea însăși o carte care să abordeze întrebările care o frământau. Cum ar putea reacționa un creștin în fața bolii mintale? Unde e Dumnezeu în această suferință? Oferă tradiția creștină resurse pentru a face față bolii mintale și pentru a explica originea și vindecarea ei? Și cum, la acel moment, nu a găsit, și-a dat seama că trebuie să scrie ea însăși o astfel de carte.
Tocmai pentru că natura bolii psihice constă în a-l îndepărta pe cel afectat de legăturile, percepțiile și înțelegerea normală a lumii din jurul său, este foarte importantă relatarea cuiva care a trecut pe acolo – chiar printr-o experiență extremă a bolii – pentru ca noi ceilalți să înțelegem ce se petrece în mintea unui astfel de om. Iar modul în care Kathryn își prezintă povestea e imposibil să te lase rece și să nu genereze o empatie profundă pentru astfel de suferinzi. Pe lângă propria sa experiență, Kathryn se inspiră și din poveștile unor personalități din istoria creștină care au pășit pe acest drum spinos. Ea scrie despre lupta cu depresia a unora ca John Newton și prietenul său, William Cowper, autor de imnuri creștine, despre scriitoarea Christina Rosetti, despre predicatorul Charles Spurgeon (puteți citi mai multe aici și aici), chiar și despre frații Niebuhr (se pare că teologul Richard Niebuhr a petrecut o vreme internat tocmai la spitalul Yale, la care a fost și Kathryn internată decenii mai târziu)
Recomandată și de N.T. Wright, cartea lui Kathryn Greene-McCreight este profund teologică, și se distinge prin faptul că meditează foarte mult asupra păcatului, asupra sufletului, personalității și sentimentelor, asupra rolului Scripturii, asupra importanței cruciale a rugăciunii și a comunității. Cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru cel care suferă de o asemenea boală este să te rogi pentru el, atunci când el nu se poate ruga pentru el însuși. Reamintind de scrierile Sfântului Ioan al Crucii sau ale Iulianei de Norwich, mistici care au abordat problema depresiei, a „nopții întunecate a sufletului” Kathryn subliniază importanța suferinței – chiar și a celei psihice – în transformarea noastră și a credinței noastre – și în final, puterea Învierii și speranța noastră finală. Atunci când personalitatea ni se destramă sub apăsarea bolii mintale, nu înseamnă că Dumnezeu ne privește sufletul altfel decât o făcea atunci când eram sănătoși psihic. Mântuirea noastră este ceva ce Cristos a săvârșit pe cruce – chiar și pentru cei aflați în întunericul unui diagnostic de depresie majoră, tulburare bipolară sau schizofrenie.
Cea de-a doua carte este Grace for the Afflicted: A Clinical and Biblical Perspective on Mental Illness. Autorul, Matthew Stanford este doctor în neuroștiințe, profesor și cercetător în domeniul bolilor psihice și al leziunilor creierului. Însă ceea ce îl califică pentru lista mea este faptul că îmbină toate aceste competențe cu credința sa creștină. Cartea sa este extrem de bine structurată, aproape ca un manual de diagnostic și tratament (DSM), varianta pentru creștini. Însă își începe cartea mai întâi cu teologia creației și a căderii, descriind modul în care, conform Bibliei, am fost creați, trup și suflet, legătura dintre cele două și modul în care căderea în păcat le-a alterat.
Bolile psihice nu au fost dintotdeauna tratate ca probleme medicale, așa că dr. Stanford ne ajută să înțelegem, pas cu pas, care au fost atitudinile față de aceste tulburări, din antichitate și până la psihiatria și psihologia clinică de astăzi. Apoi enumeră metodele de abordare seculare (psihanaliză, psihoterapie cognitiv-comportamentală și altele) ale psihicului uman, dar și cele creștine, cum este consilierea biblică.
Dr. Stanford trece apoi la analiza amănunțită a fiecărei categorii de boli psihice: tulburările affective, tulburările de anxietate, schizophrenia și spectrul ei, tulburările de alimentație, tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate, tulburările de personalitate, consumul de substanțe. Pe toate acestea, le analizează medical (factori de risc psihologici, biologici, genetici; simptomatologie; tratament) dar și biblic, căutând acolo unde se poate, chiar exemple de personaje biblice la care se pot observa ceea ce am numi noi astăzi „simptome”. Nu în ultimul rând, dr. Matthew Stanford explică ce putem face pentru a-i ajuta pe cei care suferă de astfel de tulburări și pentru a avea grijă de propria noastră sănătate mintală.
Dacă până acum ați ajuns la concluzia că nu vă privește subiectul, ei bine, următoarele două cărți vin să ne demonstreze opusul. Subiectul ne privește pe toți, iar ceea ce facem în această privință va avea impact nu doar în biserică, ci în întreaga societate.
Acum, ce-i drept, în societate, stigmatul bolilor psihice s-a mai atenuat, mai ales că foarte multe celebrități au început să-și „afișeze” (poate chiar excesiv) diagnosticele și să vorbească deschis despre depresiile, anxietățile și traumele lor. Biserica nu trebuie să piardă acest teren, în care poate veni cu lumina sa și poate arăta că există un altfel de ajutor și de speranță. Aceasta este ideea principală a celei de-a treia cărți, Troubled Minds. Mental Illness and the Church’s Mission. Această carte se distinge prin faptul că autoarea, Amy Simpson, a luat interviuri și a făcut sondaje prin biserici, aflând astfel dacă acest subiect este abordat (și dacă da, cum anume), care este opinia enoriașilor cu privire la acest subiect, care este atitudinea pastorilor și slujitorilor față de acesta și cât de pregătiți sunt să îi facă față în propria comunitate, procentele în care se regăsesc aceste tulburări în rândul membrilor și multe, multe alte statistici. Chiar dacă reflectă datele din Statele Unite ale Americii, este un bun punct de start pentru a ne imagina situația din propria noastră țară sau biserică.
Amy Simpson ne ajută să înțelegem problemele cu care se confruntă atât îngrijitorii, cât și cei suferinzi: vinovăția, lipsa resurselor, confuzia, anxietatea, instabilitatea, inversarea rolurilor (în special în cazul copiilor care trebuie să aibă grijă de părinți, a părinților care trebuie să aibă grijă de copiii ajunși adulți, sau al unui soț care trebuie să îngrijească celălalt partener de viață) și sarcina aproape imposibilă de a monitoriza medicația.
Viețile unor astfel de familii funcționează după cu totul alte reguli decât cele normale. La toate acestea se adaugă rușinea, experiența navigării printr-un sistem medical și social care mai mult te încurcă, sau spitalizarea, care poate fi o experiență umilitoare și dezumanizantă pentru întreaga familie. Bolnavul poate trece printr-o criză spirituală (simptomele pot împiedica formarea unor concepții sănătoase despre credință). Iar pentru îngrijitor, cel mai dureros este sentimentul pierderii, jalea după persoana dragă care există fizic, însă a cărei personalitate a dispărut împreună cu planurile și visurile avute împreună.
Amy Simpson consideră că biserica ocolește, încă, subiectul bolilor mintale, iar persoanele care suferă de acestea sunt mai degrabă respinse, decât să găsească adăpost într-o comunitate a credinței. Ea vorbește în cunoștință de cauză, crescând într-o familie în care mama suferea de poate cea mai bulversantă boală dintre toate, schizofrenia.
Credincioșii se gândesc de multe ori că un diagnostic de boală psihică nu are cum să îi atingă – acesta este rezervat unora ținuți într-o cămașă de forță, în subsolul unei instituții. Deși statisticile ne arată exact opusul (un sfert din populație suferă, la un moment dat în viață, de o tulburare psihică) Biserica pare uneori că amputează tocmai acele membre ale Trupului care suferă cel mai mult.
În contrast cu grija acordată altor boli, avem puțină răbdare cu cei ale căror boli le atacă creierul. Dacă o familie anunță că se luptă cu cancerul, de obicei comunitatea se mobilizează. Nu același lucru se întâmplă în cazul familiilor care se luptă cu o boală psihică și care sunt forțate să rămână în tăcere și izolare. Toate bolile psihice, prin definiție, afectează funcționarea de bază a unei persoane și perturbă orice conexiune socială, emoțională – cu ceilalți și cu Dumnezeu – de care El ne-a creat să ne bucurăm. Însă oamenii care suferă în acest mod au nevoie, poate mai mult decât de orice altceva, să știe că nu sunt singuri, că cei care le vor cunoaște povestea îi vor iubi la fel ca mai înainte și nu le vor întoarce spatele.
Iată câteva dintre motivele identificate de Amy Simpson, din cauza cărora Biserica este deficitară în abordarea acestei problematici:
- accentul pe o viață creștină victorioasă, înțeleasă greșit: există concepția conform căreia creștinii nu pot suferi de așa ceva, mai ales nu de probleme psihice („un creștin nu poate fi deprimat, el trebuie să aibă întotdeauna bucurie”) și nu pe termen atât de lung (o boală psihică de multe ori este un diagnostic pe viață)
- spiritualizarea problemei: „sigur există un păcat ascuns sau o problemă spirituală; nu pastilele sunt soluția, ci mai multă pocăință, mai multă rugăciune, mai multă încredere în Dumnezeu, și orice depresie sau anxietate trebuie să treacă”;
- lipsa informării și educației în acest sens;
- tăcerea: dacă cel puțin o familie ar avea curajul să recunoască problema, cu siguranță ar ieși la iveală mai multe cazuri într-o comunitate; însă, din cauza stigmatizării și a fricii de ce vor crede ceilalți, majoritatea aleg să rămână în anonimat;
- confuzia problemelor psihice cu posesia demonică; (a durat secole întregi până când această asociere a început să se estompeze, mai ales datorită scrierilor Sf. Ioan al Crucii sau ale lui Martin Luther care au suferit ei înșiși de depresie)
- aversiunea unor biserici sau lideri față de psihologie;
- nerăbdarea: Este sănătos să punem accentul pe creșterea spirituală, în credință și sfințenie, a fiecărei persoane, încurajând oamenii să nu rămână într-un singur loc. Însă trebuie să fim conștiență că, oricât de bine ar fi abordat tratamentul, s-ar putea ca o persoană suferindă de o boală psihică să rămână afectată pe viață. Dacă avem așteptarea că tratamentul psihiatric funcționează ca un antibiotic, s-ar putea să-i comunicăm acelui om un mesaj de genul „Tratează-te și revino printre noi când ești din nou un creștin sănătos și în creștere.” Ceea ce transmite mesajul că Dumnezeu Însuși are o răbdare limitată, iar după un anume punct, suntem pe cont propriu și că aceste probleme sunt dincolo de sfera de interes și preocupare a bisericii.
Teologia noastră este uneori prea mică și facilă pentru a ne lupta cu asemenea probleme complexe. Nu este ușor să fii în comuniune cu cineva care are atâtea nevoi, dar are foarte puțin de oferit, după cum recunoaște și Amy Simpson. Dacă biserica e preocupată mai mult de creșterea numărului enoriașilor, de „marketing și branding”, cum să arate cât mai atractiv la suprafață, este clar că nu se va simți confortabil cu haosul și ciudățenia adusă de prezența persoanelor cu diferite tulburări. Însă „noi nu suntem aici pentru propria noastră bunăstare și împlinire, pentru confort și succes. Ci trebuie să împlinim trimiterea Celui care ne-a răscumpărat viețile cu Viața Lui. A Celui care i-a atins pe cei de neatins și care i-a căutat pe cei mai nedoriți dintre oameni, acolo unde se aflau.”
Cea de-a patra carte, care completează imaginea de ansamblu asupra bolilor psihice, este pe cât de plină de speranță la final, pe atât de răvășitoare în prima parte: Broken Pieces and the God Who Mends Them: Schizophrenia Through a Mother’s Eyes de Simonetta Carr. Aceasta nu este cea mai cunoscută carte a Simonettei Carr, ea fiind învățătoare de Școală duminicală și autoare de cărți de teologie și istorie a Bisericii, fiind pasionată în special de istoria Reformatorilor (ceea ce se reflectă și în cartea sa, Broken Pieces, prin numeroasele citate din reformatori și părinți ai Bisericii). Însă experiența ei cu boala psihică a determinat-o să scrie această carte, pentru a fi de ajutor și altor familii care se străduiesc să găsească ieșirea din acest labirint întunecos și poate și-au pierdut deja nădejdea și puterea.
Cartea este foarte potrivită în tandem cu Troubled Minds: dacă Amy Simpson vorbește din perspectiva sa de fiică a unui părinte suferind de o boală psihică, Simonetta Carr vorbește din perspectiva sa ca mamă a unui băiat diagnosticat tot cu schizofrenie. Cartea demonstrează până unde poate merge dragostea unei mame pentru a-și salva fiul din ghearele unui monstru neînțeles și nevăzut, dar și modul în care toată această încercare răscolitoare a ajutat-o să se agațe cu toată puterea de Dumnezeu, să-și abandoneze orice plan și orice dorință în mâinile Lui și să trăiască cu adevărat credința în promisiunile Sale.
Experiența Simonettei și a familiei sale reprezintă un exemplu foarte bun de implicare a bisericii, în special a liderilor, pentru acordarea unui ajutor practic și spiritual în această situație dificilă. De altfel, prefața cărții este scrisă de pastorul bisericii din care ea face parte, ca dovadă a faptului că acesta a cunoscut îndeaproape cazul.
În plus, jumătatea mai teologică a cărții este menită să încurajeze credința tuturor celor care trec prin astfel de situații, ajutându-ne pe noi toți să înțelegem mai profund faptul că Împărăția lui Dumnezeu a fost inaugurată, însă până la instaurarea ei de drept, noi trebuie încă să ne luăm crucea în fiecare zi și să Îl urmăm pe Hristos, chiar și atunci când singurul final al situației noastre dificile este moartea. Însă perseverența în mijlocul adversităților, chiar și atunci când nu are loc vreo eliberare miraculoasă, demonstrează și mai bine puterea lui Dumnezeu și prezența Lui în suferința noastră. Iar toate aceste pagini nu sunt doar teorie, ci reflectă perspectiva unei credincioase care a experimentat și s-a luptat să creadă, în cuptorul acestei tragice încercări, fiecare cuvânt pe care îl scrie.
Iată patru cărți care se completează reciproc și ne ajută să înțelegem îndeaproape acest subiect spinos. Cele patru cărți prezintă experiențele unor creștini care au trecut pe acolo, informații medicale, psihologice și practice, problemele cu care se confruntă bolnavii și îngrijitorii, potențiale soluții pentru acestea și o abordare teologică și biblică a subiectului. Însă ceea ce ne privește pe noi toți este ceea ce putem face cu și pentru acești oameni. Biserica noastră trebuie să fie o comunitate în care cei care suferă, cei frânți, cei răniți de păcat sau boală pot găsi alinare, odihnă și salvare; în care, prin puterea Duhului Sfânt, fiecare dintre noi își întinde mâna spre cei care sunt diferiți, dificili, respinși. Ca temple vii care poartă prezența lui Dumnezeu în lume, trebuie să lăsăm ca lumina Lui să strălucească chiar și în cele mai întunecate zone, pentru cei mai deznădăjduiți dintre oameni, conștienți fiind că lumina a biruit întunericul.
S-ar putea să nu ajungem niciodată în punctul în care toți acești oameni să fie întâmpinați cu dragoste, demnitate și grijă, în calitate de oameni creați după chipul lui Dumnezeu. Însă putem face pași în acea direcție, iubindu-i și slujindu-i în Numele lui Isus, iar Biserica să devină un sinonim pentru speranță și un far în oceanul întunecat și furtunos al bolii psihice.
„Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor, căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18)
CARTEA E O VIAȚĂ 