„Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie” – carte și film


Vinerea trecută am fost împreună cu soțul meu la cinema să vedem premiera filmului Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie. Regizat de Andrei Huțuleac, cu un scenariu de Mihai Mănescu, Matei Dima și Andrei Huțuleac, avându-i în rolurile principale pe Maya Noelle Prediger, Teodor Corban, Matei Dima și Grigorie Silișteanu, acest film a fost realizat în sprijinul Fundației HOSPICE Casa Speranței. Toate încasările de pe urma proiecțiilor acestui film vor fi donate acestei fundații, care va folosi 50% din întreaga sumă pentru ajutorarea refugiaților din Ucraina.

În același timp cu lansarea filmului, Editura Humanitas Junior a publicat povestea adaptată de scenariști într-un volum cu titlul omonim, cu ilustrații de Ingrid Nemțanu.

Nu apucasem să citesc cartea înainte de film, pentru că știam că filmul este primul „produs”, așa că nu voiam să știu dinainte ce se întâmplă. Și m-am bucurat că am făcut așa, pentru că mai apoi cartea mi-a părut mult mai vie datorită imaginilor pe care le aveam deja în minte după vizionare.

Filmul împletește într-un mod creativ, emoționant și plin de sensiblitate un subiect extrem de trist – cel al copiilor bolnavi de boli incurabile, care nu apucă să se bucure de copilărie, darămite de o viață matură – și una dintre poveștile clasice ale literaturii române, Amintiri din copilărie de Ion Creangă, pentru a reda într-un mod luminos sfârșitul lor tragic.

Mărturisire: Nu am citit niciodată integral Amintiri din copilărie și nici nu mi-a plăcut în mod deosebit vreunul din episoadele studiate în școală.

Mara, însă, protagonista de 12 ani a acestui film, iubește această carte pentru că din ea îi citea mama ei când era mică, este cartea ei preferată și motivul pentru care ajunge să călătorească în această poveste.

De altfel, scena mea preferată din film și pasajul meu preferat din carte sunt cele în care, într-una dintre sesiunile lor de lectură împreună Mara o întreabă:

Mamă, dar poveștile astea sunt adevărate?

Toate poveștile sunt adevărate, buburuză, mi-a răspuns ea zâmbind și m-a mângâiat ușor pe creștet.

Toate? Chiar și alea cu feți-frumoși, Ilene Cosânzene și zmei?

Sigur că da. Toate sunt adevărate în lumea poveșilor, a întărit mama.

Și unde e lumea asta a poveștilor? am continuat eu tirul întrebărilor, ca orice copil de cinci ani care vrea să afle totul.

În mintea și în sufletul fiecăruia dintre noi. Poveștile iau forma oamenilor care le ascultă, așa cum oamenii iau forma poveștilor pe care le aud, mi-a explicat ea.

Sună complicat. Nu prea înțeleg.

Să știi că nu-i deloc complicat și o să înțelegi mai bine când o să fii mare. Fiecare om înțelege ce vrea și ce poate din fiecare poveste în funcție de ce e în mintea și în sufletul lui. Deci fiecare poveste ia forma omului care o ascultă și invers, omul ia forma poveștii pe care o aude.

(Apropo de mama, Ioana Anastasia Anton joacă minunat acest rol, emană așa o căldură și o „mămicenie”, de-ți dorești să fie și mama ta sau să fii și tu ca ea, dacă ești la rândul tău mamă.)

Mara este bolnavă de cancer la creier și ajunge în centrul de îngrijiri paliative HOSPICE Casa Speranței din Adunații Copăceni, alături de bunicul ei, Petre Stoica. La sosire este invitată să-și scrie cea mai mare dorință pe o hârtiuță din Copacul Dorințelor, cu promisiunea că i se va îndeplini. „Vreau să o revăd pe mama”, scrie Mara.

Noaptea, un cățel o conduce în curtea centrului unde descoperă un arbore deosebit ce o transportă în Humuleștiul lui Creangă, exact în momentul în care Nică, cocoțat în cireș, este boscorodit de mătușa Mărioara.

Din carte aflăm că acest copac „e o tisă, un arbore rar, un simbol al morții și al învierii în folclorul popular”, o alegere deloc întâmplătoare pentru a întruchipa Copacul Dorințelor, care „te transportă în mijlocul poveștii tale preferate. Dacă îi ajuți pe eroii poveștii să iasă învingători din aventura lor, copacul îți îndeplinește cea mai mare dorință. Care-i cea mai mare dorință a ta?”.

Mara va pendula între viața reală, a bolii, a durerilor și lumea lui Nică, în care are cosițe de păr lung împletite, în care totul are o lumină aparte, căutând să-l scoată pe acesta din toate buclucurile în care intră, pentru a obține împlinirea propriei dorințe.

Așadar, filmul (și cartea) prezintă atât momentele sobre care-ți frâng inima, cât și momente haioase și pline de candoare și culoare.

Psihoterapeuta centrului îi spune Marei (în carte) că „cei mai mulți oameni se dau peste cap ca, atunci când se naște un copil, intrarea lui în viață să fie de poveste. Dar aproape nimeni nu este interesat de felul în care un om iese din viață.” Mara o aprobă și conchide: Mie mi se pare că-i extrem de important cum plecăm, indiferent de cât de mult ne e dat să rămânem aici.

Și, până la urmă, despre asta este vorba în acest film: cum ar putea fi și ieșirea din viață „de poveste”.

Mi-a plăcut tare mult să văd un film românesc fantastic pentru copii foarte frumos realizat, care să dea o nouă viață Amintirilor lui Creangă, atât de prăfuite de studierea lor în școală, și care să reușească să prezinte un subiect atât de grav într-o atmosferă atât de luminoasă, fără să-i știrbească din gravitate.

Mergeți să vedeți filmul, este minunat! Vă va face să vreți să (re)citiți Amintirile lui Creangă și asta spune multe! Oricum, cred că le-am gusta mai mult ca adulți decât ca elevi chinuiți de limbajul arhaic și regional.

Apoi citiți și cartea, pentru că, după cum ați văzut, oferă niște detalii în plus, unele chiar schimbate față de film, dar care îmbogățesc această experiență și oferă mai multă profunzime poveștii.

Am stat și m-am gândit puțin și m-am întrebat în ce poveste m-ar transporta pe mine Copacul Dorințelor și mi-am dat seama că ar fi o mare surpriză, pentru că mi-e imposibil să spun care este singura mea poveste preferată – se luptă pentru această poziție și Micul prinț, și Anne de la Green Gables, și Cronicile din Narnia!

Voi în ce poveste credeți că v-ar transporta Copacul Dorințelor?

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: