Omul este centrat pe suferințele sale și asta nu-i aduce decât suferință în plus. În Biserică, omul învață să cuprindă în inima sa și alte dureri și, în mod paradoxal, cine face lucrul acesta simte în inima lui fericire, pentru că nu se mai uită doar la el și astfel egoul începe să se topească, pentru că „eu” devine „noi”, pentru că împreună-rugăciunea aduce omului o stare de mulțumire și împlinire.
Aceasta este puterea Duhului Sfânt, care îl face pe om să se ridice din oboseală, din păcate, din necazuri și nenorociri și să se însuflețească spre Dumnezeu. Dacă iubești, Duhul Lui va coborî peste tine și nu te vei mai gândi doar la tine, la problemele tale (reale sau închipuite), pentru că vei avea bucuria de a întâlni un alt om peste care să reverși Darurile pe care Duhul Sfânt ți le-a făcut.
Eu știu un singur lucru: bun, rău, performant, neperformant, beteag, bolnav, sănătos, hotărât, nehotărât, speriat, nesperiat, de El nu mă desprind! Rugăciunea mea asta este și cred în ea din toată inima mea: „Doamne, ai coborât, din Iubire, în iad, acum două mii de ani și i-ai eliberat pe cei ce s-au sălășluit acolo. Te rog, coboară și după mine!” Chiar de sunt în fundul iadului, de El nu mă desprind. Aceasta este singura tensiune din mine, pe care o cultiv zi de zi, clipă de clipă. Noaptea, când mă trezesc, gândul mi-e tot acolo. Disperarea mă face să mă țin de mâna Lui. Disperarea pe care o simt când văd în jurul meu un ocean nesfârșit, în care nu te poți sprijini pe nimic.