Astăzi sunt nerăbdătoare să vă prezint un volum inedit, cizelat de experiența îmbolnăvirii de COVID-19 a autorului. Este vorba despre volumul De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți scris de Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București. Noi am mai prezentat și celelalte două cărți ale domniei sale apărute la Editura Humanitas, Poate fi trimis Dumnezeu în exil? și Există o zare.
În volumul pe care îl avem în vedere astăzi De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți, subintitulat Un jurnal din vremea pandemiei, Mihai Frățilă îmbină reflecțiile spirituale, teologice cu experiența bolii COVID-19. Iată cum descrie acesta evenimentul în cuvântul-înainte al cărții:
Pe la mijlocul lunii noiembrie din fatidicul an 2020, mi-a fost sortit să cad și eu sub tăvălugul infectării, și nu a fost o formă prea ușoară. Doctorii au considerat că trebuie să merg la spital, pentru a sta sub observație și a face imediat un tratament care să preîntâmpine derapajele neașteptate și inexplicabile caracteristice acestei boli. În secția blindată a spitalului am trecut prin stări de puternică tensiune și neliniște. În câteva minute, totul ar fi putut să ia un curs dezastruos. Astfel, m-am confruntat cu fragilitatea reacțiilor mele trupești și a stărilor mele sufletești, în momente în care certitudinile erau destul de puține. Am primit atunci ajutor de la oameni cărora, neputându-le vedea chipul, le-am admirat generozitatea și devotamentul. Oameni buni, răsplătiți, din păcate, cu lipsa de respect și de responsabilitate a multora dintre noi.
După însănătoșire, Mihai Frățilă a revizuit drastic textul pe care îl avea în lucru, totul în lumina experienței bolii. Gabriel Liiceanu, directorul Editurii Humanitas, l-a întrebat: „V-a fost de ajutor credința, Monseniore?” Deși firească, întrebarea m-a surprins, recunoaște Mihai Frățilă. Am recunoscut cât de greu mi-a fost în primele zile ale bolii și că abia întors acasă am reușit să-mi recapăt liniștea. Mi-am amintit cum mă rugasem la spital ca să-mi pot păstra calmul: o rugăciune de tranșee, în care predomina anxietatea, oferindu-i totul lui Dumnezeu ca să pot fi răbdător și să accept că nicio o consolare filosofic-rațională nu-și mai găsea locul. Orice comentariu sau lamentare, dar și actele de cutezanță deveniseră de prisos. Minuscula așchie de Cruce îmi fusese încredințată și trebuia să o fac o vreme, atât cât îmi fusese hărăzit, mărturisește Mihai Frățilă în finalul introducerii cărții.
Deși este subintitulată, după cum am spus, Un jurnal din vremea pandemiei, referirile la aceasta și la experiența îmbolnăvirii sunt mai puține decât mă așteptam și poate chiar speram. Volumul cuprinde 13 capitole, 13 meditații pe marginea unui pasaj din Evanghelii, pe care episcopul le folosește ca punct de plecare, suport biblic pentru îndemnurile și reflecțiile sale. Nu întâmplător primul capitol se numește Reputația medicală a lui Dumnezeu și are ca punct de plecare vindecarea paraliticului relatată în Matei 9:1-8.
Vindecarea pe care o va realiza Isus în acest caz va surprinde tocmai pentru că remediile – chiar și pe acelea ale bunăstării exterioare – Dumnezeu le va lega strâns de credință și de întâietatea trăirilor sufletești în viața omului, scrie Mihai Frățilă.
În scena vindecării paraliticului, Isus nu are altceva de apărat decât binele profund al omului. El nu este un medic cu diplome de studiu, plătit de casele de asigurări și preocupat de reputația sa profesională. Pentru Dumnezeu, sănătatea sufletului – adică adevărul iertării păcatelor – are prioritate absolută, așadar ea trebuie pusă în legătură cu vindecarea trupului. Ce este păcatul dacă nu paralizia inimii și imposibilitatea de a mai simți prezența lui Dumnezeu?
Isus îi învață pe oameni că păcatul conduce la paralizia sufletului, care este astfel împiedicat să recunoască iubirea: a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, din toate puterile, iar pe aproapele ca pe sine însuși. Cum să nu-și apere atunci Dumnezeu „reputația” medicală de a oferi vindecarea trupului prin iertarea păcatelor? Anticipând jertfa sa pe cruce prin vindecarea slăbănogului, El spune că inima iertată și curată este întotdeauna semnul prezenței sale.
În capitolul intitulat Ce anume răsplătește Dumnezeu episcopul Mihai Frățilă scrie: Obișnuiți să fie răsplătiți pentru prestația lor în societate, oamenii își imaginează că și atenția lui Dumnezeu se captează urmând aceleași reguli care funcționează în lume, și anume prin îndeplinirea cine știe căror obligații care să le aducă, la schimb, bunăvoința divină. Dacă însă citim cu atenția Evanghelia, vom fi surprinși să descoperim că istoria sacră arată nu ceea ce trebuie să facem noi pentru Isus, ci tot ce face El pentru a ne găsi.
El observă în continuare că universul creștin românesc a excelat multă vreme printr-o foarte discretă asumare personală a credinței individuale. Am fost prea puțin preocupați să traducem la nivelul vieții omului de rând o lectură teologică pe măsura seriozității Evangheliei. Altfel spus, omul nu are măsura publică a crezului său, fiindcă nu se discută public despre modul de viață creștin, decât în zona Bisericii. Spre deosebire de Răsăritul creștin, care face caz de „predanii strămoșești”, fără o incidență morală evanghelică pe măsură în viața omului, creștinismul de factură occidentală a mizat pe aprofundarea catehizării și aplicarea principiilor Evangheliei la traiul de zi cu zi al oamenilor. Fiindcă numai preocuparea de a trăi în Hristos – motivată de aspirația la libertatea interioară orientată spre savoarea publică a mărturiei creștine personale, fără infatuări discursive – îi poate oferi credinciosului o angajare în viața sa asumată de creștin, dar și în societate.
Pentru că, spune Mihai Frățilă, adevărata aventură a vieții de credință este să ne străduim a ne asemăna cu Isus. Acest lucru înseamnă că bunătatea sau fraternitatea dintre oameni se bazează pe bunăvoința și pe compasiunea pe care le primim la rândul nostru din partea lui.
În universul mântuirii nu se intră ca într-o breaslă, unde se subscriu statute de castă privilegiată și se exaltă privilegiile unora în defavoarea altora. Credința nu ne este dată pentru a ne considera deasupra celorlalți. Toți cei care fac o meserie din apartenența lor sufletească sau chiar din nevoile lor spirituale, aceia care se mulțumesc să confunde credința cu o simplă identitate națională sau culturală se exclud singuri din această ecuație spirituală a Împărăției predicate de Isus, avertizează Mihai Frățilă.
Într-un alt capitol al cărții De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți acesta arată că, pentru ca lumea să creadă, orice devotament exemplar față de credință se cuvine să pună în valoare spiritul de jertfă și de dăruire al creștinului. Experiența epidemiei [de COVID-19] a arătat, în mod straniu, roadele grabei de după ‘90 spre reconstruirea comunităților de credință. Reconstruirea comunitară a Bisericii trebuie să țină cont de crezul intim al persoanelor care își asumă o identitate creștină. Fără vocație, fără stabilitate în momentele de încercare, fără convingere, mesagerii Evangheliei nu pot oferi omului însetat de Dumnezeu decât un mesaj sentimental. Întâlnirea cu asemenea oameni – care se pun în centru pe ei înșiși: eu, eu, eu, care au proiecte, planuri, „știu eu mai bine”, „fac eu”, „am înțeles eu”, dar nu au aderența la mesajul profund al jertfei hristice – nu convertește pe nimeni la Isus. Întotdeauna gândirea prezumțioasă și resentimentară este desprinsă din vanitate. Cum să-l oferi pe Isus celorlalți, dacă tu însuți te văduvești de prezența lui?
Tocmai de aceea, continuă Mihai Frățilă, să-ți asumi în aceste vremuri apartenența creștină nu echivalează cu intrarea într-un club de oameni bucuroși că se pot odihni în sfârșit, după lupta în tranșeele unui război deja încheiat. A-l urma pe Hristos este o alegere morală clară, conștientă, chemată să definească gustul credinței omului în Adevăr.
Epidemia a repus în discuție ideea de siguranță și ne-a făcut să ne întrebăm dacă aceasta se poate rezuma exclusiv la sfera sanitară. Prin analogie, siguranța interioară este definită de Hristos prin pacea conștiinței în fața lui Dumnezeu. De aceea, El i-a învățat pe ucenici să fie cinstiți, să iubească și să ierte.
Unul dintre capitolele care mi-au plăcut cel mai mult și în care Mihai Frățilă se referă probabil cel mai mult la experiența bolii se numește Gustul, mirosul și savoarea vieții și acesta începe prin următoarele observații:
Ca să putem înțelege semnele timpului, este esențial să păstrăm savoarea Adevărului și a vieții de credință. Trebuie să știm unde se află binele și în ce s-ar putea travesti Răul. Gustul și mirosul Binelui presupun, în același timp și în mod absolut, ca Răul să fie recunoscut și numit ca atare.
Nu trebuie uitată tragedia acelor oameni care, la venirea lui Isus în lume, deși se îndeletniceau cu lectura Bibliei, nu l-au recunoscut pe El drept Fiul lui Dumnezeu. Neavând gust pentru credință din cauza excesului de legalism, mulțumindu-se cu ritualuri în care dragostea, devotamentul și prospețimea nu se regăseau, acești oameni nu aveau cum să surprindă semnele timpului în legătura lor cu Dumnezeu.
Făcând trecerea spre experiența bolii, Mihai Frățilă scrie: Ce demoni se vor găsi în spatele virusului care a ruinat siguranța lumii, nu știm. Știm însă că printre primele simptome ale infectării se numără o surprinzătoare pierdere a mirosului și a gustului. Am trăit și eu, la rândul meu, această neplăcută experiență, marcat de absența revelatoare a celor două simțuri. Deși, la prima vedere, gustul și mirosul nu par esențiale, ele sunt direct legate de savoarea elementară a vieții. Doar gustul și mireasma îi pot conferi omului integritatea capacităților sale, iar absența lor transformă pe oricine într-un simplu robot al foamei. Gustul a devenit între timp și o calitate menită să exprime în ce măsură putem recunoaște frumusețea și echilibrul vieții. Cu atât mai mult, dacă pierdem simțul interior al perfecțiunii – lipsită de gustul sau de aroma preocupărilor pentru Dumnezeu – , riscăm să credem gustoasă orice searbădă otravă a Răului, așa cum se întâmplă adesea în vremuri marcate de confuzie și calamitate.
…savoarea inimii – gustul și mirosul credinței în Isus – , care atinge totul în viața noastră, se află într-un univers al credinței reale, alături de pacea și încrederea izvorâte de conștiința Adevărului care unește. Și, fiindcă victoria îi aparține deja lui Dumnezeu, merită să spunem: „Dăruiește-mi, Doamne, alături de gustul îndrăznelii Adevărului tău, mireasma acelui curaj care mă ajută să recunosc răul, să-i dau nume și să-l pot înfrunta!” Cu această rugăciune încheie Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București un capitol din volumul De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți.
Într-un capitol al cărui titlul pornește de la o vorbă din familie, „Dreptatea umblă mereu cu capul spart” episcopul Mihai Frățilă scrie foarte frumos despre jertfa Mântuitorului astfel: Isus a murit ca să câștige victoriei și împlinirii un alt rost: acela pe care Dumnezeu îl trasează. Dacă El a ales, la rândul său, să „umble cu capul spart” și să moară pe cruce, înseamnă că există întotdeauna o șansă ascunsă pentru orice om. Ceea ce Isus alege are mai multă valoare decât toate mașinațiunile sau reveriile omenești. Faptul că piatra disprețuită de constructori ajunge, până la urmă, în capul unghiului nu e o simplă replică a dreptății la rezultatul mizerabil al prezumției omenești care dă greș. Ajunsă tocmai în locul central, acolo unde se hotărăște echilibrul rezistenței, piatra refuzată de om determină miraculos statura edificiului. O dreptate… dreaptă, care nu mai umblă cu capul spart, ci răscumpără suflete și dăinuie veșnic.
În capitolul Puterea sau devotamentul și jertfa episcopul Mihai Frățilă oferă într-adevăr câteva rânduri de jurnal în care rememorează evenimentele anului 2020:
Paștele anului 2020 a fost, într-adevăr o sărbătoare memorabilă. Trei luni de zile, virusul ne-a ținut departe de biserici, înainte de a ne ține pe toți la distanță unul de celălalt. Crăciunul, în schimb, ne-a oferit posibilitatea de a ne mișca, dar a rămas și el marcat de teamă.
Timp de mai bine de nouă luni, ne-am făcut, în bulversarea generală, mult mai puține iluzii și am găsit și mai puține consolări, neputând să ne bucurăm de vederea fizică a celuilalt.
Nouă luni tulburător de lungi – la fel de grele ca timpul petrecut de făt în sânul mamei sale, în așteptarea unui trup întreg, pentru a se putea naște – , luni în care nu ne-am putut întâlni decât fugitiv cu cei apropiați. Înainte, când ne puteam vedea fără grijă, nu prețuiam prea mult bucuria de a fi împreună. Lunga despărțire și frica de virus ne-au îngăduit să întrezărim și să apreciem lucrurile mici, al căror înțeles ne-a arătat, în sfârșit, valoarea neprețuită a ființei noastre.
După momentul infectării mele, scrie Mihai Frățilă, m-am gândit cât de ușor ar putea să degenereze boala. Sub presiunea amenințării imediate, am început să privesc altfel lucrurile, urgențele. Fără Isus, oricum n-aș fi putut niciodată face nimic, dar, până la urmă, un temei de speranță mai revelator decât întâlnirea cu precaritatea personală nici nu s-ar fi putut concepe.
În eseul care dă titlul volumului De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți episcopul Mihai Frățilă prezintă situația: De aproape un an, viețile noastre au fost bulversate de un virus păcătos, care atacă sănătatea și viața, ținându-ne la distanță unii de alții. Cu școlile închise și pregătirea făcută exclusiv on-line, surmenați de poveri imprevizibile care durează de ceva vreme, aflăm tot mai greu limpezime în judecata proprie și ne lovim împreună de lucruri a căror explicație se lasă tot mai greu surprinsă.
Dacă nu ne străduim cu fermitate și smerenie să-i câștigăm pe oameni de partea responsabilității, pierdem miza morală a încercării comunitare.
Revin la experiența mea din spital, cât am fost contaminat, scrie Mihai Frățilă. Oare chiar trebuie să vedem moartea cu ochii ca să înțelegem valoarea cinstei și a bunului-simț? Oricând putem pleca din lume, dacă un cheag pornește prin vasele de sânge. Cunoscând pe viu cum își trăiește zilnic personalul medical vocația, mi-am întărit speranța și am devenit mai atent la lepădarea de sine, la măsura lucrurilor, mai rezervat în a da cu lejeritate sfaturi celor greu încercați moral.
Într-adevăr suferința ascunde o taină pe care – din păcate, chiar și având cele mai bune intenții – o poți leza sau călca în picioare. Atunci, nu se cuvine oare să tăcem mai mult, să plângem cu cel care suferă, să ne abținem de la cuvinte goale, pe care nu le putem rosti decât împietând asupra rănilor celuilalt?
Iată, încercarea acestui an dureros pare să devină măsura celui mai incert și nesigur viitor. Dar, invitați să ne revedem pătimirile, nu-l descoperim lângă noi doar pe Dumnezeu și dreptatea lui, ci și pe semenii noștri. O dreptate complexă care inspiră altfel de fapte, în spiritul unui dialog real cu viața și cu ceva vag, pe care mai târziu vom putea să-l numim Providență. Când cursul vieții nu mai depinde de noi, de destoinicie sau abilitate, necazurile ne oferă, cred, șansa să regăsim omenia și, implicit, perspectivele nebănuite ale viitorului. Binele, nu răul (!), se cuvine să ne găsească gata de a-l recunoaște, ca să-l facem să rodească, scrie Mihai Frățilă, episcop greco-catolic de București.
El încheie volumul De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți cu un epilog plin de încurajări: Când vremurile grele sosesc, înainte să hulim răutatea sau să ne îndeletnicim cu sentințe ce proclamă sfârșitul iminent al istoriei, se cuvine să surprindem un lucru important, chiar dacă mai puțin vizibil: se cuvine să ne îndreptăm atenția spre întâlnirea cu Dumnezeu și cu ceilalți, pentru a înțelege că experiențele dureroase ne dezvăluie ceva mult mai prețios decât confortul și bunăstarea personală.
Când drumurile vieții nu mai depind de noi, de destoinicia noastră sau de puterile noastre, suferința sau necazurile – reamintesc sfinții – trebuie împărtășite cu Isus. El continuă să rămână prezent alături, în barcă, și să ne adreseze aceeași întrebare răscolitoare: „Unde este credința ta?” N-o face însă, înainte de a ne asigura că harul lui este îndeajuns.
Mi-a plăcut foarte mult acest pasaj din finalul cărții lui Mihai Frățilă, ca de altfel întregul volum. Deși nu a fost chiar ce mă așteptam și speram, speram să scrie mai mult și poate altfel despre experiența bolii și despre poziția pe care ar trebui să o aibă creștinii față de întreaga situație a pandemiei, cu toate acestea formula găsită de Mihai Frățilă – aceea de a presăra referiri la această experiență în aproape toate textele, fără ca acestea să constituie prim-planului vreunuia dintre ele – face ca acest volum să poată fi în același timp actual și atemporal, un volum care va putea fi relevant și atunci când pandemia va trece.
Mai multe pasaje din carte, inclusiv despre experiența îmbolnăvirii, descoperiți ascultând episodul integral aici:
PS: Celelalte cărți de Mihai Frățilă prezentate pe blog: Poate fi trimis Dumnezeu în exil? și Există o zare.
CARTEA E O VIAȚĂ 