Dintre toți scriitorii veacului al doilea, Atenagora este cel mai îndreptățit să se numească „filosof creștin”. Atenagora era stăpân pe mitologia și filosofia greacă, distingându-se printr-o judecată clară, mânuind un limbaj filosofic limpede, prevenitor față de concepțiile păgâne ale timpului, uneori întrebuințând chiar o oarecare curtoazie în metoda cu care combate tezele păgâne susținute de reprezentanții stăpânirii romane de atunci.
A scris o „Solie în favoarea creștinilor”, adresată împăraților „Marcus Aurelius Antoninul și Lucius Verus Commodus, (…) care mai presus de toate sunt filosofi.”. Cu curaj dar și mult tact, Atenagora a respins cele trei acuzații absurde aduse creștinilor: cea de ateism, de canibalism și de incest oedipian. Toate națiunile imperiului își au obiceiurile lor, scrie Atenagora, și nimeni nu e persecutat pentru ele, numai noi creștinii suntem persecutați întâi pentru numele pe care-l purtăm. Atenagora aduce bogate informații din mitologie și filosofie, dovedind superioritatea concepției creștine, și chiar folosul ei social în cadrul imperiului.
Cealaltă lucrare, un tratat despre învierea morților, este cea mai frumoasă scriere de acest fel din întreaga antichitate creștină. Atenagora aduce trei argumente: învierea este posibilă, așa cum reiese din actul creației divine, este voită de Dumnezeu și este conformă cu atotputernicia Lui și cu scopul final pentru care a fost creat omul – desăvârșirea.
„Pe bună dreptate acuzau atenienii pe Diagora de ateism atunci când el nu se mulțumise numai să dea pe față misterele învățăturii lui Orfeu și să le persifleze, ci a mai dezvăluit și tainele ceremoniilor de la Eleusis, ba a făcut țăndări și statuia zeului Heracle (…) dând astfel de înțeles că pentru el nu există nici un zeu. Dacă am avea și noi idoli asemănători cu cei de care vorbește Diagora, noi care avem atâtea temeiuri să cinstim pe Dumnezeu ca chezășia ordinii și armoniei din natură, a măreției, a frumuseții și a bunei orânduieli din univers, atunci aș înțelege de ce ni s-ar aduce învinuirea că nu cinstim divinitatea. Dar câtă vreme învățătura noastră spune că există un singur Dumnezeu care a creat toate acestea, dar care în ființa Sa nu este ceva creat, căci nu e chemat la viață ceva ce exista dinainte, ci ceva care nu exista și întrucât prin Cuvântul Lui s-a făcut tot ce s-a făcut, atunci în amândouă felurile noi suferim pe nedrept, atât pentru că am purta un nume infam, cât și pentru că suntem prigoniți fără temei.”
„Punându-ne aceeași încredere în viitor, pe cât am făcut-o în trecut, și luând în considerare firea noastră proprie, noi, oamenii, îndrăgim pe de-o parte această fragilă și trecătoare existență, pe care o numim „cea de azi”, dar pe de altă parte, ne punem cu toate puterea nădejdea și într-o viață veșnică. O viață pe care nu ne-o plăsmuim în chip vanitos, bazându-ne pe simple visuri pe care să le hrănim cu speranțe înșelătoare, ci în care ne încredem cu toată tăria prin cel mai sigur grant, care este Dumnezeu; căci potrivit sfatului Său, atunci când l-a adus pe om la viață, Creatorul i-a dat suflet nemuritor și un trup sensibil, dându-i rațiune și insuflându-i o lege prin care ar vrea să apere și să păstreze toate darurile de care l-a învrednicit și care să-i asigure o viață rațională și o existență conștientă. Și știm foarte bine că Dumnezeu n-ar fi creat o astfel de ființă și n-ar fi prevăzut-o cu toate condițiile de supraviețuire, dacă El n-ar fi dorit continuarea acestei existențe. Creatorul lumii întregi cu acea destinație a creat pe om, ca el să se bucure de o existență rațională, încât, privind într-una la mărirea dumnezeiască și la înțelepciunea Lui cea mai presus de toate, să supraviețuiască desfătându-se încontinuu de darul creației, după sfatul Celui ce l-a zidit și potrivit cu firea pe care a primit-o. Scopul creării omului confirmă deci dăinuirea lui pentru veșnicie, iar în această dăinuire e implicată și învierea, fără de care omul n-ar putea supraviețui.”
