Dumnezeu ne spune, în Cuvântul Său, că este prietenul nostru cel mai sensibil la nevoile noastre. De ce, atunci, nu vindecă un părinte de boala Alzheimer? De ce nu redresează copiii dezorientați și ajunși pe drumuri greșite?
De ce nu a făcut în așa fel încât să poți urma școala și cariera pe care ți-ai fi dorit să le poți urma? De ce serviciul rămâne în continuare plictisitor, divorțul este pronunțat sau copilul rămâne în continuare cu dizabilități?
În definitiv, ce faci când știi că Dumnezeu ar fi putut face ceva, dar nu a făcut-o?
Iată câteva întrebri extrem de dificile – însă, prin următoarele rânduri, voi încerca să vă aduc în atenție o perspectivă diferită asupra unor astfel de frământări, cu ajutorul cărții lui Larry Crabb, Vise năruite. Nebănuita cale a lui Dumnezeu spre bucurie. Larry Crabb încearcă să ne arate că Dumnezeu se folosește de durerea produsă de visele noastre năruite pentru a ne ajuta să ne descoperim dorința pe care o avem de Dumnezeu.
Visele năruite nu sunt accidente ale sorții. Ele sunt ocazii pregătite dinainte de Duhul Sfânt, mai întâi pentru a ne trezi și apoi pentru a ne împlini cel mai înalt vis.
Visele năruite deschid ușa către vise mai bune, vise pe care nu le prețuim la adevărata lor valoare până când visele pe care le prețuim în mod greșit ne sunt distruse. Visele năruite distrug falsele așteptări, cum ar fi o viață creștină „biruitoare”, fără suferință sau eșecuri. Ele ne ajută să descoperim adevărata speranță. Avem nevoie de ajutorul viselor năruite pentru a ne redirecționa spre ceea ce ne dorim cel mai mult, pentru a ne crea un „apetit” pentru vise mai bune. Și, mai departe, a trăi pentru vise mai bune generează un sentiment nou, necunoscut înainte, pe care în cele din urmă îl vom recunoaște ca fiind cel al bucuriei.
Când lucrurile merg bine, este mai greu să ne descoperim dorința de Dumnezeu. Putem crede că am descoperit-o, dar de cele mai multe ori tot ceea ce descoperim este dorința noastră de a ne folosi de Dumnezeu, nu de a ne bucura de El. Visele năruite sunt adevăratele binecuvântări; pentru că ele ne ajută să descoperim adevărata speranță. Poate însă să fie nevoie să treacă mult timp și să suferim nu puțin până să o descoperim, ne avertizează Larry Crabb.
Generația noastră a pierdut conceptul descoperirii bucuriei în dorințele neîmplinite. Nu mai știm ce înseamnă să sperăm. Știm ce vrem și vrem acum. Orice dorință nesatisfăcută a ajuns ca o durere de dinți îngrozitoare de care vrem să scăpăm repede și cu orice preț. Adevărul însă e că rostul durerii este acela de a fi un indicator care să ne îndrume spre un loc mai bun. Întâlnirea cu durerea ne pune în fața unei alegeri. Ori ne schimbăm, ori ne scufundăm în amărăciune, disperare sau hedonism. Ori acceptăm faptul că cel mai important lucru din viață nu este propria noastră persoană, felul în care ne simțim și ce ni se întâmplă aici, ori încercăm să înlăturăm durerea trăind pentru împlinirea unor vise mărunte.
Iată câteva lecții necesare pe care Larry Crabb susține că trebuie să le învățăm, din experiența viselor năruite. În primul rând, visele năruite sunt necesare pentru creșterea spirituală. Apoi, durerea nu este dovada unei credințe slabe. Este parte a unui proces necesar. Durerea este necesară dacă dorim să descoperim în noi un apetit pentru vise mai bune, pe care înainte nu le remarcăm și nici nu le apreciem.
Unele din visele importante pentru noi se vor nărui, și realizarea faptului că Dumnezeu le-ar fi putut împlini ne împinge înspre o luptă teribilă cu El. Aceasta este lecția a treia.
În al patrulea rând, când visele mărunte pe care le avem devin realitate, ne este greu să apreciem visele mari. Nu ni le facem și nici nu urmărim împlinirea lor. Numai o experiență a unei dureri adânci ne dezvoltă capacitatea de a recunoaște adevărata viață și de a ne bucura de ea.
Trecutul nu mai poate fi reparat; viitorul însă ne este întotdeauna înainte. În orice împrejurare, când visele bune ni se năruie, vise și mai bune sunt acolo să le prețuim și să le urmărim. Indiferent ce ni s-ar întâmpla în viață, un vis minunat ne va aștepta întotdeauna să-l visăm, vis care, urmărit, va genera înlăuntrul nostru o experiență necunoscută și cu desăvârșire nouă. Experiența aceasta, ciudată la început, o vom recunoaște în cele din urmă ca fiind cea a bucuriei, spune Larry Crabb în cartea Vise năruite.
Trebuie amintit faptul că Larry Crabb este, alături de autori precum Jay Adams, Gary Collins sau Paul David Tripp, cel care a conturat cum ar trebui să arate consilierea creștină. Însă, pe lângă o cunoaștere foarte bună a Scripturii și călăuzirea Duhului, Larry Crabb a pus mult accent pe rolul bisericii în consiliere. Iată ce spune el în introducerea cărții Vise năruite: Simt chemarea lui Dumnezeu de a forma și dezvolta o comunitate în care nimeni să nu rămână necunoscut, nedescoperit sau neatins de dragostea celor din jur; o comunitate în care să ne descoperim adevărata identitate, în care să înțelegem că de fapt suntem ucenici care ard de pasiune pentru Isus, o comunitate în care oamenii să devină prieteni spirituali. Vreau să fac tot ce-mi stă în putință pentru ca nimeni să nu meargă singur, pentru ca orice persoană flămândă care tânjește să se întâlnească cu Dumnezeu și să se bucure de comunitate să poată găsi un îndrumător spiritual care să o călăuzească în căutarea sa.
Problema este că tocmai în biserică parcă, ne este cel mai greu să ne arătăm suferința. Noi, creștinii, suntem niște oameni nerăbdători. Când un frate sau o soră trece prin momente dificile, insistăm ca lucrarea Duhului să fie evidentă în viața lui sau a ei. Și dacă persoana care trece prin încercare nu vorbește despre aceasta din perspectivă spirituală, avem tendința să o acuzăm, mai degrabă decât să o încurajăm. Rareori credem că viața poate fi ascunsă și într-un copac desfrunzit. Dacă un prieten își exprimă exasperarea printr-un cuvânt nepotrivit, ne scandalizăm imediat de felul cum vorbește, mai degrabă decât să devenim preocupați de agonia prin care trece. Comunitatea creștină este adesea un loc periculos în care să trăiești atunci când visele ți se năruie, recunoaște Larry Crabb cu tristețe.
Care este, atunci, soluția? Când suferi, atunci suferă. Suferă pe față în prezența lui Dumnezeu. Suferă pe față în prezența celor câțiva față de care știi că-ți poți deschide inima. Simte-ți durerea. Privește frângerea ca pe o oportunitate, ca pe o șansă de a descoperi o dorință pe care nici o frângere nu o poate stinge, dar pe care numai frângerea o poate descoperi. Nu pretinde față de Dumnezeu, față de tine însuți sau față de comunitatea în mijlocul căreia te simți în siguranță că te simți cum nu te simți sau ești ceea ce nu ești.
Biserica occidentală a devenit fie o comunitate de biruitori, fie una a celor frânți de o manieră acceptabilă. Noi ori vorbim plini de pasiune despre dragostea noastră pentru Isus – de obicei pentru că binecuvântările de care ne bucurăm sunt din belșug – ori înfruntăm cu bravură perioadele grele ale vieții convingându-i pe ceilalți, și uneori și pe noi înșine, că o ducem mai bine decât o ducem de fapt. Suntem unii cu ceilalți mai mult cum se cuvine decât sinceri, mai mult convenționali decât naturali. Cel înțelept înțelege că sufletul frânt nu este ca o mașină stricată pe care mecanicul o repară. Cel înțelept cunoaște zbaterile sufletului flămând, aflat în suferință și înclinat spre păcat, și de aceea așteaptă cu răbdare ca Duhul să-și facă lucrarea neștiut în adâncul acestuia, îndemnându-i cu blândețe pe oameni spre Dumnezeu.
Capodopera Duhului este omul a cărui cea mai mare dorință este să trăiască în altă parte, care nu găsește plăcere în lucrurile bune ale acestei vieți, care se uită atent în oglindă și își dorește mult să vadă ceva diferit, al cărui cel mai înalt vis este să ajungă în Prezența plină de har a Tatălui. Este persoana a cărei viață de aici se consumă cu pregătirea pentru a-L întâlni pe El dincolo, declară Larry Crabb.
Pentru a-L descoperi pe Dumnezeu este necesar să ne abandonăm pe noi înșine, să renunțăm la a mai controla lucrurile pe care le vedem ca fiind cele mai importante din viața noastră și să ne punem încrederea în Cineva pe care nu-L putem controla. Cerințele acestea sunt pe cât de vitale, pe atât de dificile. Adevărata abandonare însă, aceea prin care ne dăm pe noi înșine lui Dumnezeu, acceptând să depindem în totalitate de disponibilitatea Lui de a ni Se da pe Sine, nu cere decât milă. Într-o astfel de abandonare nu mai rămâne loc pentru control. Ea înseamnă în același timp și o renunțare la orice pretenție cu care am vrea să venim înaintea lui Dumnezeu, cerându-I să facă pentru noi un lucru sau altul. Singură suferința are puterea de a ne aduce în acest punct.
Nu ne putem baza pe Dumnezeu să aranjeze astfel lucrurile în viața noastră încât să ne simțim bine. Credința că nu există un bine mai mare decât acela de a ne simți bine acum este singurul și cel mai mare obstacol în calea bucuriei pe care ne-o dă Prezența lui Dumnezeu. Biblia numește acest obstacol fire.
Cunoașterea faptului că, indiferent de împrejurările prin care voi fi nevoit să trec, sunt liber să îmi aleg drumul pe care să îl urmez, este secretul mulțumirii. Datorită faptului că Îl cunosc pe Hristos, pot să lupt în continuare pentru viață, indiferent dacă soția mă respinge, copiii mei cresc strâmb, se sare peste mine când este vorba de promovări sau o boală îmi răpește mobilitatea.
Deci, nu trebuie să mă tem de alții sau de ce mi-ar putea ei face, și aceasta pentru că sunt liber să urmăresc scopul care cred eu că înseamnă viața: cunoașterea lui Dumnezeu. Nimic și nimeni nu mă poate opri în urmărirea acestui scop – în afară de mine. Libertatea nu-mi poate fi furată. A ști că pot alege deschide poarta izvorului adevăratei mele bucurii.
Viața include suferință, însă viața este bună, în esența ei. În lumea aceasta, atât cei care Îl urmează pe Isus, cât și toți ceilalți, trec prin necazuri. Isus însă ne-a pregătit o cale pe care dacă vom merge, ne vom vedea împlinite cele mai adânci dorințe, chiar dacă am ajunge copleșiți de durere. Nimic altceva sau altcineva în afară de Dumnezeu nu ne poate împlini dorința cea mai profundă. Atitudinea corectă în fața suferinței este descoperirea dorinței de Dumnezeu pe care o avem, scrie Larry Crabb în cartea Vise năruite.
Visele năruite sunt preludiul bucuriei. Întotdeauna. În mijlocul durerii noastre, Dumnezeu lucrează pentru bucuria noastră. Uneori, El lucrează într-un mod nevăzut, însă drumul spre bucurie ne duce întotdeauna prin vise năruite. Există acum un nou mod de a trăi, un mod de viață, care ne conduce spre o întâlnire cu Hristos plină de bucurie, spre o comunitate cu ceilalți în care viața este din belșug, și spre o transformare radicală a chipului nostru lăuntric după chipul lui Hristos.
Sper că, prin aceste idei și pasaje, v-am convins că merită să acordați atenție cărții Vise năruite, de Larry Crabb – o carte care ne va îndemna să ieșim din confortul nostru și să renunțăm la planurile noastre, oricât de dureros ar fi, pentru a ajunge de fapt la visele mărețe, cele adevărate și demne de Dumnezeul nostru.
Puteți, de asemenea, asculta episodul în întregime aici:
CARTEA E O VIAȚĂ 