Viața ta îți pare mult mai complicată decât a altora. Poate ai probleme financiare, poate ai un copil bolnav sau poate chiar tu trebuie să faci față suferinței. Necazuri, tragedii, lipsuri, îngrijorări, durere.
În cartea Fii liniștit, suflete!, o carte subțire, dar profundă, Elisabeth Elliot ne arată că durerea și necazul au un rol important în modelarea caracterului nostru, iar ceea ce contează este reacția noastră, atitudinea noastră, pentru că o inimă liniștită e mulțumită cu ceea ce îi dă Dumnezeu.
În introducerea cărții Elisabeth Elliot mărturisește: Mi-am petrecut viața sondând profunzimile întrebării ce înseamnă să fii creștin. Mă aflu încă în procesul învățării. Un lucru pe care l-am aflat cu mulți ani în urmă este că trebuie să primim noi înșine viața lui Cristos înainte de a o putea trăi. Și trebuie să o trăim înainte de a le-o putea transmite altora. Să o primim, să o trăim, să le-o transmitem altora. Teologii numesc acest lucru „incarnare”, și el ni se aplică atât nouă creștinilor, cât și Însuși Domnului nostru.
Cuvântul „incarnare” înseamnă „asumarea cărnii” sau „manifestare sub forma unui trup omenesc”. El provine din combinația a doi termeni care înseamnă „în carne” sau „întrupare”.
Chiar dacă e posibil ca Isus să fi devenit invizibil pentru oamenii din lume, tu și cu mine suntem foarte vizibili pentru ei și unul pentru celălalt. Prin noi, lumea Îl poate vedea de fapt pe Dumnezeu, arată Elisabeth Elliot.
Dar, dacă ne umplem inima cu lucruri lipsite de importanță și cu îngrijorări, nu vom mai avea loc în ea pentru El. Pe de altă parte, un purtător al lui Cristos consideră că nu există nicio dihotomie între lucrarea seculară și cea spirituală.
De aceea, în primul capitol al cărții Elisabeth Elliot ne lansează o întrebare serioasă: știm oare la ce ne-am înhămat atunci când am devenit creștini?
Nu există niciun fel de speranță pentru niciunl dintre noi până când nu ne mărturisim neputința de a trăi ca niște creștini, scrie ea. Abia apoi ne vom afla în starea în care să putem avea parte de har. Iată care sunt „condițiile”: har – la început, la urmă și întotdeauna. Atât timp cât ne considerăm competenți, noi nu ne vom califica. Isus a descris în culori vii obligațiile ce ne revin, ca fiind dincolo de puterile noastre. El a spus însă: „Veniți la Mine”. Luați-vă crucea și urmați-Mă. Numai Eu pot face ucenici din voi.
Cu toate acestea, remarcă Elliot, suntem încetiniți de dorința noastră de a avea parte de confortul cu care ne-am obișnuit și uneori și de ideile noastre înalte despre sacrificiile nobile pe care le vom face pentru Cauza lui Dumnezeu.
Suntem avertizați că drumul va fi unul dificil, fiindcă și Stăpânul nostru a mers pe un drum greu de parcurs, iar El ne amintește că slujitorii nu sunt mai presus de stăpânul lor.
Domnul cunoaște alcătuirea fiecăruia dintre noi, speranțele și dezamăgirile noastre, și El a promis că suferințele noastre se vor transforma într-o bună zi în glorie dacă reacționăm la ele prin credință și ascultare, scrie Elisabeth Elliot în al doilea capitol al cărții Fii liniștit, suflete!.
Mai întâi, noi putem sta liniștiți, convinși fiind că în situația în care ne aflăm (și nicăieri altundeva) Dumnezeu vrea să se întâlnească cu noi. Acesta este locul în care vom crește în asemănarea cu Cristos. Ceea ce înseamnă că suferința noastră în sine nu este lipsită de sens, ea nu este „pentru nimic”.
Amy Carmichael a scris un poem pe care l-a intitulat: „Pacea constă în acceptare”. Această expresie a devenit un dicton pentru mine, mărturisește Elliot. Acceptarea împrejurărilor în care mă aflu – primul pas spre obținerea bucuriei și păcii – începe cu credința.
Isus ne cheamă să ne luăm crucile. Acest lucru este diferit de capitulare sau resemnare. Este un DA rostit cu bucurie și în mod voluntar la condițiile călătoriei noastre cu El, pentru că acestea sunt condițiile pe care El dorește să le împărtășim cu El, arată Elisabeth Elliot.
Planul Lui este să mă facă sfânt, iar suferința este indispensabilă pentru acest lucru atâta timp cât trăiesc în această lume veche și împotrivitoare. Tot ce am de făcut este să o accept.
Însă, uneori, cel mai greu ne vine să acceptăm perioadele de stagnare din viața noastră.
Firește că pentru cei mai mulți dintre noi acest test al așteptării nu are loc într-o casă liniștită și goală, ci în toiul sarcinilor și al contactelor zilnice și al plătirii impozitelor, al cumpărăturilor, al încercării de a repara mașina și de a fixa obloanele; în timp ce trebuie luate deciziile cotidiene și asumate responsabilitățile, trebuie hrănită familia și trebuie mulțumit angajatorul. Putem accepta oare lucrurile cenușii care ne macină răbdarea concomitent cu alerta continuă a vieții noastre? se întreabă Elisabeth Elliot.
Psamul 16:5 a devenit unul din versetele de bază ale vieții mele, continuă ea. „Domnul este partea mea de moștenire și paharul meu, Tu îmi îndrepți sorțul meu.” „Sorțul meu” este ceea ce mi se întâmplă – partea mea din ceea ce vine prin voia Puterii care îmi cârmuiește destinul.
Același Dumnezeu care l-a înviat pe Lazăr Se află la cârma vieții noastre. Având în minte acest lucru, putem accepta tot ce vine din mâna Lui, convinși fiind că El face totul spre binele nostru.
Această acceptare nu este pasivitate, lipsă de reacție, fatalism sau resemnare. Pacea, bucuria și credința nu vor putea fi găsite în uitare, și nici în activitate ferventă sau izolare, sau admiterea înfrângerii. Ele nu vor putea fi găsite în mânia provocată de „nedreptatea” tuturor lucrurilor.
Așadar, dacă adevărata acceptare înseamnă să admitem că Domnul universului este Domn și peste acest necaz al nostru, și dacă acceptarea este primul pas spre pace, atunci cum am putea să o dobândim? Iată cele șase alegeri care duc spre acceptare pe care le propune Elisabeth Elliot:
Alege-ți atitudinea – poți alege să te bucuri în slăbiciunile tale.
Alege să îți oferi durerea lui Dumnezeu.
Alege să primești cu mâinile deschise ceea ce îți oferă Dumnezeu.
Alege să îți reînnoiești dedicarea. Psalmistul a spus: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”. Noi găsim în același verset atât emoție (ori de câte ori mă tem), cât și puterea exercitată de voință (mă încred). În ciuda stării emoționale, Tu Îl poți alege din nou pe El.
Alege să Îl lauzi așa cum a făcut-o Habacuc.
Și în final, alege să faci ce vine la rând. Inspirată dintr-o poezie a unui scriitor anonim, Elisabeth Elliot ne îndeamnă să ne vedem de viață, cum ar veni, să ne îndeplinim sarcinile, chiar și în mijlocul durerilor și al întrebărilor fără răspuns.
Privirea ațintită la Isus, tot mai plină de pace,
(În timp ce lucrezi sau suferi) să fie scopul tău,
În prezența Lui dragă, în odihna păcii Lui,
Lumina feței Lui să îți fie psalmul.
Puternic în credincioșia Lui, laudă-L și cântă-L,
Apoi, când te va întări,
„FĂ CE VINE LA RÂND.”
În capitolul 3, Toate lucrurile sunt ale voastre, autoarea face niște observații la fel de valabile și pentru noi astăzi, deși cartea a fost scrisă acum mai bine de 25 de ani.
Mi se pare că viața noastră bisericească modernă, cu accentul ei pe o prietenie nostimă cu Dumnezeu, ne-a lipsit oarecum de o apreciere plină de reverență a suveranității Sale. Mai exact, nu luăm aminte la ea. Recunoaștem că mâna Sa este la lucru în momentele uimitoare sau spectaculoase ale vieții. Ne minunăm de puterea Sa de a salva atunci când scăpăm nevătămați dintr-un accident de mașină, rămânem uimiți de Gloria Sa atunci când vizităm Marele Canion și vorbim despre caracterul misterios al căilor Sale atunci când cineva moare. Cu toate acestea, în timp ce ne chinuim să răzbatem prin perioadele cenușii ale vieții noastre, să parcurgem distanțele lungi dintre semnele de punctuație care marchează jubilarea și dezolarea, uităm să apreciem cum se cuvine suveranitatea lui Dumnezeu. Ni se pare nespus de greu să înțelegem, darămite să credem, că un Dumnezeu bun poate totuși să dețină controlul asupra vieții noastre atunci când zilele noastre obișnuite sunt un șir nesfârșit de dificultăți sau atunci când lovește tragedia.
Și asta pentru că perspectiva noastră este atât de limitată. Noi continuăm să uităm faptul că dragostea lui Dumnezeu nu se manifestă doar prin protejarea noastră de suferință.
El nu ne va proteja neapărat – cel puțin nu de ceea ce ne poate face asemănători cu Isus. E posibil ca acest proces să împlice nenumărate lovituri și șlefuire și purificare prin foc. Pe parcursul tuturor acestor lucruri, vom învăța să ne încredem în El în privința oricărui lucru mărunt, scrie Elisabeth Elliot.
De aceea, întreaga viață creștină este un proces de mortificare a sinelui pentru ca viața lui Cristos să se poată manifesta în noi. „Trebuie că El să crească, iar eu să mă micșorez”, a spus Ioan Botezătorul. Sfințirea presupune o creștere constantă în cadrul unei relații continue cu Cel Care ne-a chemat să fim sfinți.
A umbla cu El înseamnă a umbla pe Calea Crucii, scrie și Elisabeth Elliot. Dacă însă crucea pe care suntem somați să o luăm nu ne este prezentată sub forma martirajului, a vreunui act de eroism și nu este însoțită de balauri și labirinturi sau chiar de „lucrare” – sau cel puțin de ceva ce îmbracă o formă spirituală – trebuie oare să ajungem la concluzia că am ratat Calea? Nicidecum. Uneori cea mai umilă viață este cel mai concludent exemplu de ascultare. Calea Crucii este o stradă cenușie dintr-un oraș cenușiu. Este o viață obișnuită trăită în harul lui Dumnezeu. Există un vas plin cu aur, există și o răsplată regească, însă ele vin la sfârșitul călătoriei.
Fii liniștit, suflete! este a patra carte scrisă de Elisabeth Elliot pe care am citit-o și mi-a plăcut mult. Este o carte care te provoacă să te analizezi, care îți oferă multe exemple de credință atât din Scriptură, cât și din trecutul apropiat, începând cu autoarea și pomenindu-le deseori pe misionarele Amy Carmichael și Gladys Alyward. Veți descoperi în ea ce înseamnă să ai o viață ancorată în Hristos și vă veți dori să-i urmați exemplul.
Mai multe pasaje din această carte și motivația pentru alegerea titlului descoperiți ascultând episodul integral, aici:
Despre alte cărți scrise de Elisabeth Elliot:
Umbra celui Atotputernic – viața și testamentul lui Jim Elliot
CARTEA E O VIAȚĂ 
Un gând despre „„Fii liniștit, suflete!” de Elisabeth Elliot”