Când am făcut lista de cărţi de citit în perioada Crăciunului, v-am promis că o să vă prezint cartea lui Max Lucado,Când Dumnezeu S-a apropiat Când Dumnezeu S-a apropiat. În stilul lui caracteristic, Lucado îşi imaginează şi recreează într-un mod plin de sensibilitate şi culoare momentele-cheie ale Întrupării lui Dumnezeu pe pământ. Cartea are două părţi, Întruparea Sa şi Imitaţia noastră. Prima parte este organizată în jurul câte unui fragment din versetul Ioan 1:14: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui… Şi pentru că nu merită să-l repovestim pe Lucado, iată câteva fragmente:

Dumnezeu a intrat în lume sub forma unui copilaş. Aceia care au ratat sosirea Maiestăţii Sale din acea noapte, n-au ratat-o din cauza vreunui rău sau a vreunui păcat; nu, ci au ratat-o din cauză că pur şi simplu nu vegheau. Puţine s-au schimbat de două mii de ani încoace, nu-i aşa?

Totul s-a întâmplat într-un singur moment, cel mai remarcabil moment. În timp ce creaturile pământului habar nu aveau, Divinitatea sosise. Cerul s-a deschis şi şi-a pus ce a avut mai de preţ într-un pântec de om. Dumnezeu a primit sprâncene, gene, doi rinichi, o splină, a plutit în lichidul amniotic şi s-a întins, crescând în pântecele mamei sale. Dumnezeu s-a apropiat.

El a venit, nu ca o străfulgerare de lumină sau ca un cuceritor pe care nu-l poţi atinge, ci ca Unul ale Cărui ţipete au fost auzite de o ţărăncuţă şi de un tâmplar somnoros. Mâinile care L-au ţinut pentru prima dată în braţe nu aveau manichiură, ci erau murdare şi aspre. Fără mătase. Fără fildeş. Fără petrecere. Fără ovaţii. Dacă n-ar fi fost păstorii, nu era nici măcar vreun fel de recepţie. Şi dacă nu era un grup de cititori în stele, nu ar fi fost nici daruri.

Unul dintre cele mai sensibile capitole este cel în care Lucado îşi imaginează o rugăciune a Mariei pentru fiul ei:

Dumnezeule! O, copile-Dumnezeu! Cel mai frumos Copil al cerului. Conceput din uniunea îndurării divine cu dispreţul nostru. Dormi uşor.

Dormi uşor, în răcoarea acestei nopţi ce străluceşte ca diamantele. Dormi uşor, căci fierbinţeala mâniei pândeşte de-aproape. Bucură-Te de liniştea pătuţului Tău de copil, căci zgomotul confuziei Te va copleşi în viitor. Soarbe cu nesaţ dulceaţa braţelor mele, căci vine curând ziua când nu Te voi mai putea proteja.

Odihniţi-vă în pace, mâini micuţe, căci, deşi aparţineţi unui Împărat, nu veţi atinge nici mătasea, nici aurul. Nu veţi prinde niciun condei, şi nicio pensulă. Nu, ci mâinile Tale micuţe sunt puse deoparte pentru o lucrare cu mult mai preţioasă: Să atingi rana deschisă a leprosului; Să ştergi lacrima grea a văduvei; Să râcâi ţărâna din Ghetsimani.

Mânuţele Tale – atât de mici, atât de tandre şi atât de albe – strânse astăzi într-un pumn de bebeluş. Destinul lor nu este să ţină un sceptru şi nici să salute din balconul unui palat. În schimb, lor le este rezervat un piron roman care le va înfige într-o cruce.

Dormiţi uşor, ochişori micuţi. Dormiţi cât mai puteţi, căci în curând ceaţa se va ridica şi veţi vedea mizeria pe care am făcut-o noi din lumea voastră. Veţi vedea goliciunea noastră, căci nu ne putem ascunde. Veţi vedea egoismul nostru, căci nu suntem în stare să dăruim. Veţi vedea durerea noastră, căci n-avem putere să vindecăm. O, ochi ce veţi vedea cea mai întunecată groapă a iadului, şi veţi fi martorii prinţului ei urât… dormiţi, vă rog, dormiţi; dormiţi cât mai puteţi.

Taci, guriţă mică. Stai închisă, gură din care va vorbi veşnicia. Limbă mică ce în curând îi vei judeca pe cei morţi, Ce va defini îndurarea, Ce va aduce la tăcere nebunia noastră.

Buze trandafirii – pe care aleargă un sărut de iertare al unei stele abia născute, al acelora care vor crede în Tine, şi un sărut de moarte pentru aceia care Te vor renega – rămâneţi închise.

Şi, picioruşe mititele, ce le cuprind în palma mâinii mele, odihniţi-vă, căci vă aşteaptă mulţi paşi grei. Simţiţi deja gustul prafului lăsat de urmele paşilor voştri în timp ce călătoriţi? Simţiţi apa rece a mării pe care veţi merge? Vă e teamă de scările spiralate ce coboară în iadul lui Satana? Simţiţi durerea cuielor pe care le veţi purta? Odihniţi-vă, picioruşe mititele. Odihniţi-vă astăzi, ca mâine să puteţi păşi cu putere. Odihniţi-vă, căci milioane vă vor urma paşii.

Şi, inimioară mică… sfântă… ce pompează sângele vieţii în univers: de câte ori Te vom mai frânge noi? Vei fi sfâşiată de spinii acuzelor noastre. Vei fi răvăşită de cancerul păcatului nostru. Vei fi strivită sub greutatea propriei Tale dureri. Şi vei fi străpunsă de lancea respingerii noastre. Şi totuşi, în acea străpungere, în acea ultimă sfâşiere a muşchilor şi a membranelor, în acel ultim drum al sângelui şi al apei, îţi vei găsi odihna. Mâinile Ţi se vor elibera, ochii Tăi vor vedea dreptatea, buzele Tale vor zâmbi, şi picioarele Te vor duce acasă. Şi acolo Te vei odihni din nou – de această dată, în îmbrăţişarea Tatălui Tău.

Emanuel. Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu S-a apropiat.

Vreau să mă rog ca cei care Îl privesc astăzi, să fie cei care Îl vor căuta şi în august. Şi nu mă pot abţine să nu insist cu acest gând: dacă El poate face atât de mult cu rugăciunile rostite atât de timid şi de neconvingător în decembrie, cu cât mai mult poate face, dacă ne gândim la El în fiecare zi? îşi încheie Max Lucado cartea.

Când Dumnezeu S-a apropiat este o carte foarte bună de citit în apropierea Crăciunului, pentru a putea medita la ce a însemnat venirea lui Isus Hristos în lume pentru Dumnezeu şi pentru noi. Iar dacă ne numim creştini, urmaşii lui Hristos, cum ar trebui să trăim noi?

Reclame

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s