„Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?“ de Ravi Zacharias

În lumina celor dezvăluite de raportul RZIM în februarie 2021, lăsăm la latitudinea fiecărui cititor să discearnă dacă lectura cărților lui Razvi Zacharias ar mai fi potrivită sau nu. Știm că Dumnezeu a lucrat în viața multor oameni, în mod autentic, prin prelegerile sale, și că și noi am descoperit idei valoroase la momentul potrivit, din cărțile sale mai vechi și scrise înainte de perioada menționată în raportul RZIM. Știm de asemenea că Dumnezeu cunoaște tot adevărul, ne smerim și ne cutremurăm în fața unor astfel de căderi, știind că și noi suntem supuși păcatului și că fără El suntem pierduți. Acestea fiind spuse, vom păstra pe blog recenziile cărților sale care prezintă idei bune, ce nu contrazic adevărul revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, și îndemnăm la citirea cu spirit critic atât a cărților lui, cât și a cărților oricărui alt autor, știind că întreg adevărul vine de la Domnul, și nu de la vreun om.

Astăzi vom decoperi o carte care ne va provoca din punct de vedere intelectual, o carte care ne face să ne gândim mai mult la ceea ce credem şi la motivele pentru care credem.

Este vorba despre o carte a cunoscutului scriitor şi vorbitor apologet american, Ravi Zacharias care ne lansează o întrebare încă din titlu: Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?

Cartea conţine o serie de mesaje remarcabile, prin intermediul cărora Ravi Zacharias ne pune la dispoziţie o apologie strălucită şi convingătoare a credinţei creştine. Utilizând o logică imbatabilă, o mulţime de ilustraţii pline de tâlc şi convingeri puternice, el reuşeşte să ne demonstreze că recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu este esenţială pentru viaţa noastră de zi cu zi.

Dar de ce era nevoie de o astfel de carte? Nu se poate omul descurca singur trăindu-şi viaţa? Gânditorii seculari au dezlănţuit un atac pentru a produce o generaţie de savanţi şi formatori de opinie care să elibereze societatea de sub tirania unui trecut infestat cu ideea de Dumnezeu si să reconfigureze cultura după propriul lor chip.

Însă astăzi, dacă privim peisajul nostru social, răspunsurile la cele mai elementare întrebări ale vieţii – începând cu naşterea şi sfârşind cu sexualitatea sau moartea – rămân total confuze. Până şi savanţii care şi-au învăţat studenţii să pună la îndoială autoritatea sunt acum discreditaţi. După cum avertiza un scriitor citat de Ravi Zacharias în introducerea sa, Crezând prea mult că nimic nu trebuie crezut, au ajuns să creadă atât de puţin, încât pentru mii şi mii de oameni existenţa umană şi lumea însăşi au sfârşit prin a nu mai avea nici un sens. .

E imperios necesar ca răspunsurile pe care le formulăm să satisfacă nu doar simţirea inimii, ci şi cerinţele minţii. Iată întrebarea cea mai importantă a vremii noastre la care va trebui să reflectăm: Poate omul să trăiască fără Dumnezeu? La ea trebuie să răspundă nu numai ateii declaraţi, ci şi mulţi care trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, ca şi cum existenţa Lui nu ar conta.

Partea întâi a cărţii poartă titlul Antiteismul este viu – şi are consecinţe mortale. Ateismul nu este doar o necredinţă pasivă în Dumnezeu, ci o negare deliberată a principalelor afirmaţii specifice tuturor formelor de teism; ateismul contrazice credinţa în Dumnezeu printr-o afirmare pozitivă a materiei ca realitate ultimă. Unii atei evită acest atac frontal asupra teismului şi încearcă să tempereze acea negare absolută a lui Dumnezeu. Ei spun că existenţa lui Dumnezeu e imposibil de dovedit pe cale raţională şi că ea este în cel mai bun caz o afirmaţie lipsită de sens. Ca atare, ei ajung la ateism într-un mod implicit. În realitate, însă, ambele forme de ateism, atât cea moderată cât şi cea radicală, duc la acelaşi rezultat şi sfârşesc prin a nega existenţa lui Dumnezeu. Odată ce negarea a fost făcută, vor urma o serie de alegeri în practic toate aspectele vieţii.

În căutarea noastră după moralitate şi fericire independent de Dumnezeu, am reuşit să le pierdem pe toate trei – pe Dumnezeu, moralitatea şi fericirea. Viaţa trăită fără Dumnezeu creează nu numai o tensiune enormă pentru moralitate, speranţă şi sens; ea înseamnă totodată şi un angajament absolut faţă de o filosofie cu privire la esenţa şi destinul vieţii care, dacă se dovedeşte falsă, nu garantează absolut niciun ajutor sau mângâiere.

Poate omul să trăiască fără Dumnezeu? În sens fizic, da. Poate el să trăiască fără Dumnezeu în mod satisfăcător? Răspunsul este nu, căci o astfel de persoană este nevoită să nege legea morală, să renunţe la speranţă, să abandoneze sensul şi să-şi asume riscul de a pierde totul dacă se dovedeşte că a greşit.

Partea a doua a cărţii se intitulează „Ce dă sens vieţii?” Întrebarea privitoare la ce dă sens vieţii apare în fiecare generaţie, poate chiar în fiecare om. Cineva a spus odată că ar putea suporta o mulţime de „ce”-uri ale vieţii dacă ar putea răspunde la un singur „de ce”. Ravi Zacharias îşi propune să răspundă la întrebarea mai largă privitoare la scopul vieţii înseşi, care la rândul ei va răspunde la „ce”-urile şi „de ce”-urile care dau sens vieţii.

Mirarea şi cunoaşterea adevărului sunt două componente esenţiale ale sensului.

Când alegem să definim totul în termeni pur mecanicişti sau arbitrari, urmează inevitabil pierderea sentimentului copilăresc al mirării – iar când mirarea dispare, apar trei consecinţe directe. În primul rând, viaţa întreagă este supusă reducţionismului. Întreaga viaţă se reduce la componentele materiei rezultate în urma proceselor chimice sau fizice, iar „procesele” cele mai tari sunt cele care au câştig de cauză. Cele mai nobile impulsuri sunt coborâte la nivelul josniciei, iar dragostea devine pur glandulară.

În al doilea rând, pierderea mirării atrage după sine pierderea recunoştinţei, fiindcă nu mai există nimeni faţă de care să fim recunoscători. În schimb, dragostea de sine naşte acea atitudine care spune „mie mi se cuvine”, iar când această atitudine nu este împlinită, îşi găseşte modalităţi catastrofice de satisfacere – şi consecinţele sunt incalculabile.

În plus, pierderea mirării duce şi la o inevitabilă alunecare spre o stare de vid, de gol interior.

Chiar dacă nu se recunoaşte pe faţă acest lucru, căutarea adevărului ne urmăreşte fără încetare, alimentată de nevoia unor răspunsuri definitive la patru întrebări care vizează originea, sensul, moralitatea şi destinul. Dacă vrem să protejăm esenţa vieţii în vârtejul multelor schimbări dramatice la care suntem cu toţii martori, va trebui să răspundem la întrebarea „ce este adevărul?”. Aşa cum mirarea poate fi stârnită de o persoană, tot aşa Scriptura afirmă şi dovedeşte că adevărul este şi el întruchipat pe deplin într-o persoană, mai exact în persoana lui Isus Cristos.

A treia componentă este iubirea. Capacitatea noastră de a recunoaşte dragostea vine de la Dumnezeu, de aceea termenii definitorii pentru dragoste şi pentru sacrificiul pe care dragostea îl atrage după sine trebuie să vină şi ei de la El. Biblia nu ne spune doar că Dumnezeu este dragoste, ci şi că Dumnezeu Şi-a dovedit dragostea într-o expresie ultimă.

Numai în credinţa creştină viaţa cu Dumnezeu e descrisă întotdeauna ca o relaţie de dragoste. Însă în termeni creştini dragostea nu este o simplă emoţie, şi nici măcar o expresie. În relaţia cu Dumnezeu, ea înfloreşte în închinare. Doar în închinare, mirarea şi adevărul se îmbină şi inimile noastre se îmbogăţesc prin dragostea Lui.

După ce am început cu mirarea proprie copilăriei şi am continuat cu căutarea adevărului în adolescenţă şi cu împlinirea iubirii în anii maturităţii, ajungem la vârsta bătrâneţii, care tânjeşte după siguranţă. Mirarea s-a stins odată cu slăbirea trupului. Adevărul ne pune în faţă realitatea unui punct terminus al existenţei pământeşti. Iubirea, la rândul ei, va deveni şi ea curând de domeniul trecutului, dacă moartea este sfârşitul vieţii conştiente. Atunci, unde ne vom găsi acea siguranţă ce poate readuce mirarea, cunoaşterea adevărului şi împlinirea în iubire?

Toate cele patru se regăsesc în persoana lui Isus Cristos, singurul în măsură să aducă sens în viaţă, împlinind toate nevoile specifice fiecărei etape. Niciunul dintre aceste elemente nu poate da singur răspunsul dorit, dar împreună ele asigură sensul absolut.

Cândva, mai devreme sau mai târziu, exaltarea omului îşi vădeşte limitele, întocmai ca orice altă capacitate omenească. Numai Dumnezeu este întotdeauna nou – El ne face parte mereu de mirare, adevăr, iubire şi siguranţă, încheie Ravi Zacharias partea a doua a cărţii Poate omul să trăiască fără Dumnezeu?.

În partea a doua a acestei cărţi am văzut cum toate elementele care asigură sensul vieţii se regăsesc în persoana lui Isus Cristos. De aceea, partea a treia a cărţii poartă titlul Cine este Isus (şi de ce contează acest lucru?).

Autorul probează afirmaţiile şi învăţăturile lui Isus pe care se bazează întregul edificiu al creştinismului. Dacă ele sunt adevărate, atunci ceea ce zice El contează mai mult ca orice în viaţă.

Prima învăţătură analizată este cea despre natura umană. Biblia descrie foarte clar natura omului. Am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, dar păcatul ne mână spre ură şi oprimare. Această condiţie umană poate fi îndreptată doar printr-o smerită întoarcere la Cel care ne-a creat. În esenţă, mesajul lui Isus este că noi înşine suntem problema în lumea noastră.

De asemenea, potrivit învăţăturii lui Cristos, istoria nu este o simplă succesiune de evenimente. Nu doar prezentul, nu doar trecutul, nu doar viitorul, ci întregul timp este important pentru Dumnezeu. Tocmai de aceea creştinul autentic nu îşi asumă sarcina de a răzbuna trecutul. De aceea, creştinul autentic nu încearcă să transforme împărăţia acestei lumi în Împărăţia lui Dumnezeu cu ajutorul sabiei. De aceea, creştinul autentic transcende dezastrul prezent şi succesul imediat. Pentru el, istoria este scena pe care Dumnezeu Îşi împlineşte planul Său, iar individul este microcosmosul în care Dumnezeu lucrează. .

Ultimul aspect distinctiv al învăţăturii lui Isus abordat de Ravi Zacharias, se referă la durere şi suferinţă. În această împărăţie pământească egocentrică, Isus a adus un răspuns dramatic şi diferit – de fapt radical – pentru durere şi suferinţă. Răspunsul Lui a fost atunci, şi rămâne până în ziua de azi, o piatră de poticnire. Însă frumuseţea acestui răspuns poate fi văzută în mijlocul durerii evidente numai dacă e înţeles corect. Crucea este un mister, fiindcă e total diferită de tot ce preţuim noi – sinele mai presus de principiu, puterea mai presus de smerenie, confortul mai presus de sacrificiu, legalitatea mai presus de dreptate, trupul mai presus de spirit, mânia mai presus de iertare, omul mai presus de Dumnezeu. Doar crucea armonizează perfect dragostea şi dreptatea, cele două temelii pe care putem înălţa edificiile noastre morale şi spirituale, atât la nivel individual, cât şi la nivel naţional, spune autorul.

Când omul trăieşte fără Dumnezeu, norma este haosul. Când omul trăieşte cu Dumnezeu, care S-a revelat în întruparea lui Isus Cristos, mintea şi inima sunt împlinite. Şi aceasta fiindcă în Cristos găsim coerenţă şi consolare, căci El ne descoperă în termenii cei mai palpabili ai adevărului şi ai experienţei natura omului, natura realităţii, natura istoriei, natura destinului nostru şi natura suferinţelor noastre, încheie Ravi Zacharias.

Cartea nu se încheie însă aici. Urmează o anexă cu întrebări şi răspunsuri referitoare la ateism şi teism, preluate din cadrul prelegerilor Veritas desfăşurate la Universitatea Harvard, care stau la baza unor părţi ale cărţii. După ce aţi văzut ce fel de întrebări primeşte Ravi Zacharias la o astfel de prelegere şi cum se desfăşoară o discuţie, ajungeţi la anexa B, în care sunt prezentaţi pe scurt mentorii scepticilor: filozofi ca Rene Descartes, Immanuel Kant, Bertrand Russel sau Jean Paul Sartre, vieţile lor, ce i-a influenţat şi cum au influenţat ei gândirea umană mai târziu.

Cartea Poate omul să trăiască fără Dumnezeu? de Ravi Zacharias conţine aşadar foarte multe lucruri interesante şi sper că v-am convins că merită să o citiţi. Şi sper că veţi urma sfatul lui Charles Colson, autorul cuvântului înainte, care spune:

Sper că nu veţi citi cartea aceasta într-un mod superficial, după care o veţi pune undeva deoparte. Vă rog s-o studiaţi! Reflectaţi asupra argumentelor ei şi folosiţi lucrurile învăţate din ea pentru a promova adevărul în dialogul cu apropiaţii dumneavoastră.

Şi cred că într-adevăr este o carte de referinţă la care să revii oridecâteori eşti pus în situaţia de a răspunde unei întrebări de tipul celor abordate în ea.