Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înțelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziție: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a șterge sudoarea de pe fața oropsitului, ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere și părtășie, așijderea tâlharului celui bun.
N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi
Credința noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmărește o cunoaștere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Județul de Apoi și este străină de unele intransigențe naive ca de pildă: orice ar fi, eu nu mint (pe când monahul îmbunătățit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viața unui om). Și nu se potrivește cu o concepție pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică și rece și, până la urmă, inchizitorială: frunți întunecate și grumaji țepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala și neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă și convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptățile și cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deși ele vai, există cu prisosință.
N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi
Nu ai credință, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea și tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi și pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele și semenul tău ești dator să-l ajuți cu ce nu ai. Dăruind altuia ce nu ai – credință, lumină, încredere, nădejde – le vei dobandi și tu.
N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi
Port o venerație osebită Sfântului Evanghelist Marcu, pentru că în referatul său este reluată cel mai larg vindecarea copilului lunatic și se află sintagma „Cred, Doamne” Ajută necredinței mele”, pe care o socotesc a fi temeiul credinței creștine și explicația paradoxal-dialectică a misterului acestuia cel mai tulburător dintre toate – actul de credință. Cum de poate crede tatăl, de vreme ce se recunoaște necredincios? Nu sunt cuvintele „ajută necredinței mele” dovada relei credințe? Nu, tatăl, omul adică, poate ajunge la credință pentru că 1) Îl cheamă pe Domnul în ajutor, 2) strigând, 3) cu lacrimi. În felul acesta, „punctul critic” al necredinței e depășit și necredința se preface – zguduitor – în credință.
N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi
Samarineanca este un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător de oameni, îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență, dar și sunt în stare ca acum chiar, nu după o zi sau un ceas sau un sfert de oră, să I se predea în duh și în adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameș înrăit ca Zacheu, o sfădăreață ca samarineanca; nu i-au plăcut fețele palide, călâii, plângăreții, purtătorii de caftane și ciucuri lungi, zeloșii aprinzători de lumânări. Pe Simon Petru l-a iubit fiindcă era din speța inșilor înfocați, intempestivi, nerăbdători.
Curajul este o prea rareori pomenită, și totul esențială însușire creștină. Poate că, îndată după virtuțile teologice (credința, nădejdea și dragostea), ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existența Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.
N.Steinhardt, Dăruind vei dobândi
CARTEA E O VIAȚĂ 