Port o venerație osebită Sfântului Evanghelist Marcu, pentru că în referatul său este reluată cel mai larg vindecarea copilului lunatic și se află sintagma „Cred, Doamne” Ajută necredinței mele”, pe care o socotesc a fi temeiul credinței creștine și explicația paradoxal-dialectică a misterului acestuia cel mai tulburător dintre toate – actul de credință. Cum de poate crede tatăl, de vreme ce se recunoaște necredincios? Nu sunt cuvintele „ajută necredinței mele” dovada relei credințe? Nu, tatăl, omul adică, poate ajunge la credință pentru că 1) Îl cheamă pe Domnul în ajutor, 2) strigând, 3) cu lacrimi. În felul acesta, „punctul critic” al necredinței e depășit și necredința se preface – zguduitor – în credință.

N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s