Un strop de viață #837


Frica de Dumnezeu, ne spune proverbul, este începutul înțelepciunii. Deși nu este sfârșitul sau rezultatul înțelepciunii, cred că ea este cu siguranță începutul indispensabil și partea ei esențială. Începem să devenim mai înțelepți atunci când ne temem să nu ne situăm pe poziții opuse în raport cu Dumnezeu: teama de a nu face ce vrea El și de a nu fi așa cum ne cere El. Teama este anticiparea răului. Omul inteligent recunoaște că bunăstarea lui constă în armonia cu Dumnezeu și cu ceea ce face Dumnezeu în „Împărăție”. Cel pe care, într-un anumit sens, nu îl „îngrijorează” Dumnezeu, nu este prea isteț.

Dallas Willard, Înnoirea inimii. Formarea caracterului cristic

Un strop de viață #465


Teologia Scripturii nu este o teologie a fricii. Mesajul hristic e, dimpotrivă, dătător de curaj şi de calm lăuntric, chiar dacă se referă neîncetat şi la pericolele sau costurile cu care are a se confrunta cel pornit pe calea Împărăţiei.

Isus spune în repetate rânduri: „Îndrăzniţi“, „Nu vă temeţi“, „Bucuraţi-vă“. Iar ca o încununare, avem textul din 1 Timotei 1:7: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de temere, ci de putere şi de iubire şi de minte înţeleaptă.“

Începutul înţelepciunii e, aşadar, „frica de Domnul”, dacă „frica” înseamnă facultatea de a te minuna, de a te lăsa copleşit de mister, de farmecul devastator, feroce şi irezistibil al lumii de dincolo de lume şi al timpului de dincolo de timp. În acest sens, şi numai în acest sens, „frica de Domnul” este condiţia supremă a receptivităţii faţă de mesajul Lui.

Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste