Astăzi vă invit într-o scurtă călătorie prin jungla din Ecuador, alături de Elisabeth Elliot și indienii Auca.
Sălbaticii, rudele mele de Elisabeth Elliot – Povestea adevărată de viață a lui Elisabeth Elliot printre indienii Auca este continuarea cărții Prin porțile splendorii de aceeași autoare, pe care îmi doream de mult să o citesc.
Dacă sunteți familiarizați cu scrierile sau viața lui Elisabeth Elliot, atunci știți că soțul acesteia, Jim Elliot, împreună cu alți patru colegi misionari, a murit ucis de sulițele indienilor Auca, un trib din junglele Ecuadorului, la 8 ianuarie 1956.
În prefața cărții Sălbaticii, rudele mele,Cornell Capa, un fotograf trimis de revista Life în Ecuador în iarna anului 1956 pentru a documenta acest eveniment, scrie:
Am plecat din Shandia puțin tulburat, în timp ce îmi mai răsunau încă în urechi vorbele pe care Betty mi le-a spus la despărțire: „Asta mă face să-mi doresc și mai mult să ajung la ei. Faptul că Isus Cristos a murit pentru toți mă face să doresc salvarea tuturor, dar faptul că Jim i-a iubit pe aucași și a murit pentru ei mă face să-i iubesc mai mult.”
În volumul Sălbaticii, rudele mele Elisabeth Elliot relatează cum a ajuns să locuiască chiar împreună cu cei care i-au ucis soțul, alături de fiica ei, Valerie și de Rachel Saint, sora lui Nate Saint, pilotul, ucis și el de aucași. Ea a petrecut doi ani în comunitatea lor, dar acest volum cuprinde însemnări doar din primul an.
Elisabeth Elliot scrie în primul epilog al cărții că, aflându-se în vacanță în New Jersey, după opt ani petrecuți în Ecuador, cei de la Harper and Row doreau să publice într-o carte fotografiile făcute de mine pe teritoriul Auca – dar editorii doreau să scriu cel puțin 50.000 de cuvinte. Rezultatul a fost Sălbaticii, rudele mele, observațiile unei femei asupra unui popor fascinant, care trăiește undeva departe, observații culese în timpului unui an care păruse foarte scurt. Al doilea an pe care l-am petrecut cu ei a fost incomparabil mai ușor din trei motive cel puțin: aveam o pistă de aterizare; Valerie și cu mine locuiam acum într-o casă cu pereți, iar eu ajunsesem să vorbesc Auca aproape tot la fel de bine ca Valerie, care împlinea atunci șase ani.
Până la acest stadiu însă, Elisabeth Elliot a trebuit să treacă prin etapa în care s-a frământat să afle voia lui Dumnezeu cu privire la implicarea ei în continuare în misiunea printre indienii auca, după moartea lui Jim.
Pentru prima dată în viață nu I-am făcut nicio sugestie lui Dumnezeu despre cum să lucreze. M-am încredințat în mâinile Lui, spunându-I că, dacă El vrea ca eu să particip la lucrarea de misiune în teritoriul Auca, eram pregătită.
În octombrie 1957, după jefuirea de către aucași a casei dr. William Tidmarsh din Arajuno, Elisabeth Elliot a primit un răspuns: M-am rugat și am cerut în mod special să nu greșesc. Răspunsul a fost unul cât se poate de clar – trebuia să merg. Mă aflam acolo de mai puțin de o săptămână, când a sosit vestea că trei aucașe apăruseră într-o așezare Checiua până la care se putea merge pe jos din Arajuno.
Pe una dintre ele am recunoscut-o, era cea mai în vârstă dintre cele două femei care îl întâlniseră pe soțul meu și pe ceilalți bărbați la „Palm Beach” și o chemaMankamu. Pe cea mai tânără o chema Mintaka.
Mulți luaseră de bună ideea că femeile erau o momeală, la fel cum trebuie să fi fost și aucașii care se împrieteniseră cu cei cinci misionari. Se credea că aveau misiunea de a ne câștiga încrederea, ca apoi să deschidă drumul pentru un atac total al indienilor Auca. Aceasta era o posibilitate, dar ea nu afecta cu nimic încredințarea că Dumnezeu mă adusese în acel loc.
Dumnezeu făcuse imposibilul și a lăsat ca două femei – nu bărbați – să vină, tocmai atunci când eu eram în preajmă, mi-a dat posibilitatea să le întâlnesc și să le câștig într-o oarecare măsură încrederea.
Câteva zile mai târziu, mai convinsă ca niciodată că satul Curaray era locul cel mai potrivit în care să rămân împreună cu aucașele, am pornit spre Shandia să-mi împachetez lucrurile pentru mutare, scrie Elisabeth Elliot în cartea Sălbaticii, rudele mele.
Așa că am pornit la drum: eu, Valerie, așezată într-un scaun mic de lemn făcut de către Fermin – un creștin Checiua care o ducea în spate. Un alt Checiua ne ajuta să ducem lucrurile. Valerie nu mai fusese niciodată într-o călătorie pe o cărare din junglă, dar mișcarea ușoară a scaunului o legăna, adormind-o de mai multe ori. Ploaia torențială a trezit-o după-amiază târziu, dar a fost tare curajoasă, o adevărată micuță indiană, și nu s-a plâns. Drumul a durat 8 ore și jumătate.
În ziua următoare, un grup de aucași îi atacă pe indienii Checiua, omorând un bărbat.
În acel moment vântul răsfoi paginile Bibliei care stătea deschisă pe genunchi. „Știu că Tu poți face orice lucru și că nimic nu-Ți poate împiedica planurile”, au fost cuvintele asupra cărora mi s-a oprit privirea. Credeam asta? Pentru puțin timp, am simțit că eram sătulă de aucași. Aș fi fost foarte bucuroasă să ies din junglă, să fiu departe de tot ce însemna ea, mărturisește Elisabeth Elliot.
În plus, remarcile făcute (de indieni și albi cu privire la cele două aucașe) indicau reputația pe care aucașii și-o câștigaseră – orice altceva dar nu oameni.
Cu toate acestea, scrie Elliot, am început, cu seriozitate, studiul limbii. Rachel Saint mi-a trimis câteva date care m-au ajutat foarte mult la studierea elementelor de bază ale gramaticii. Ea studiase timp de câțiva ani limba Auca împreună cu Dayuma. Caseta înregistrată de Mankamu pentru dr. Tidmarsh le-a fost trimisă lui Rachel și Dayuma, care se aflau în Statele Unite, iar ele ne-au tradus-o.
În ciuda ignoranței mele supărătoare, în cea mai mare parte a timpului, sufletele tolerante ale celor două femei le dictau să mă accepte, iar uneori dădeau dovadă chiar și de afecțiune. Mintakăi îi făcea plăcere să se joace cu Valerie, să o gâdile și să o necăjească așa cum fac mamele cu copiii.
Mankamu, deși nu își arăta niciodată afecțiunea în mod deschis, dădea dovadă de multă răbdare, povestește Elisabeth Elliot.
Câteva săptămâni mai târziu am fost încurajată din nou: Mankamu chiar făcea efortul de a mă ajuta să învăț limba. Până atunci, ea și Mintaka păreau să creadă că eu știam totul și nu voiau nici să repete ceea ce spuneau, nici să vorbească mai rar ca să pot înțelege. Într-o zi, observând niște oameni care împleteau un acoperiș de stuf, Mankamu a învățat-o pe Elisabeth cum se spune în limba Auca „a împleti”, ceea ce ea a simțit că era un adevărat progres.
Însă progresul cu studiul limbii era îngrozitor de lent, iar momentele de iluminare erau așa de rare, încât adesea eram descurajată. Într-una dintre dimineți L-am rugat în mod special pe Dumnezeu să mă ajute ca, din tot ce-mi spuneau femeile, măcar ceva să înțeleg foarte bine, își amintește Elisabeth Elliot.
După o vreme, Mankamu a început să vorbească despre casa și copiii ei. Copiii erau încă în viață când ea plecase. Le promisese că se va întoarce. Venise timpul – voia să se întoarcă și să-i vadă.
„Vei veni cu noi, Gikari. Vom merge cu avionul la casa doctorului. De acolo mergem pe jos. Noi cunoaștem drumul. Pe Valerie o ducem noi. Vom locui cu Gikita (soțul lui Mankamu și fratele Mintakăi). El va pescui pentru noi și ne va aduce carne din pădure. Vom avea o casă bună – acoperișul nu va fi spart ca ăsta. Vom avea o mulțime de manioc și de banane, dar, dacă vreți, avionul poate să vă aducă mâncarea voastră. Vă vom ajuta să o luați. O să-i vezi pe copiii noștri. Tot atât de mari sunt și ei. Vă vor iubi și pe tine, și pe copilul tău. Îți vei lua acul (hipodermic) și vei ajuta oamenii bolnavi. Vom trăi cu toții bine.”
Practic femeile auca au invitat-o pe Elisabeth să locuiască în tribul lor, ceea ce cu câtva timp în urmă i s-ar fi părut un lucru imposibil. Așadar, după ce au petrecut două luni studiind limba cu Dayuma, Mankamu și Mintaka, acestea s-au întors în poporul lor, cu promisiunea de a se întoarce să le ia pe Elisabeth, Valerie și Rachel Saint.
În 25 septembrie 1958, pe când așezam niște haine pe iarbă, la soare, au sosit trei indieni Checiua de pe râul Curaray. Din spatele ierbii apărură Dayuma, Mintaka și Mankamu, urmate de patru femei și doi băieți. Doar o persoană purta haine.
Am plecat din Arajuno în 6 octombrie 1958 – zece aucași, cinci indieni Checiua pentru transportat lucrurile, Rachel, eu și Valerie, dusă de Fermin în același scaun de lemn în care fusese la Curaray cu un an înainte, povestește Elisabeth Elliot.
Acolo unde nu apare conștiința existenței unui element de risc, nu este nevoie de credință. Pentru a fi demnă de numele pe care-l poartă, credința trebuie să cuprindă îndoiala. Intrarea noastră pe teritoriul Auca prezenta o multitudine de riscuri, din câte știam. Știam că ne aflam întru totul în mâinile lui Dumnezeu. Pentru mine, oamenii tribului Auca însemnau personificarea morții.
Mă simțeam pregătită să-i întâlnesc, cum nu aș fi putut fi dacă mai întâi nu i-aș fi îmbrățișat, prin credință, pe aucași și tot ceea ce puteau însemna ei pentru mine, mărturisește Elisabeth Elliot.
Într-un fel ne-au acceptat. Nu cu brațele deschise, bineînțeles. Nu este în obiceiul lor să primească pe cineva în acest fel, nici măcar pe propriii copii. Dar nu ne-au primit nici cu răutate. Și astfel am ajuns la cei care fuseseră numiți unul dintre cele mai sălbatice triburi de pe pământ.
Trebuia să trăim cu ei, să-i iubim, să încercăm să-i înțelegem și, mai presus de toate, să le arătăm ce înțelegeam noi prin viața veșnică: un nou fel de viață, nu doar una mai lungă. Noi veniserăm să oferim ceea ce, aparent, aucașii nici măcar nu căutau: o speranță, o ancoră pentru suflet, pe Isus Cristos. Noi eram martorii Lui, scrie Elisabeth Elliot.
Locuind cu indienii Auca, am început să înțeleg câte ceva din ceea ce înseamnă să fii străin și să renunți la propria cultură pentru a ți-o însuși pe a altora. Am început să apreciez, așa cum nu o făcusem niciodată în toți cei șase ani de viață misionară, necesitatea de a îndepărta cât mai multe dintre lucrurile care ar putea distrage atenția de la mesajul meu. Oare le prezentam aucașilor doar un mesaj străin sau le ofeream ceva care să ducă la Viață, la Viața Veșnică, așa cum spune Ioan despre Cristos în prima sa epistolă? Dacă El este Viața Veșnică, El este Viața Tuturor Culturilor.
Ce a însemnat însă pentru micuța Valerie să copilărească în acest trib?
Jucăriile favorite ale lui Valerie le-ar fi îngrozit pe bunicile ei: un cuțit mare de vânătoare și focul. Cuțitul era ceva foarte obișnuit și ea petrecea mult timp încrustând cu el buturugi de copac sau stâlpii care susțineau casa mea, curățând buruienile, așa cum făceau aucașele cu macetele sau săpând gropi. Învățase să mânuiască cu destulă îndemânare cuțitul și mă ajuta să curăț maniocul și bananele.
Sunt recunoscătoare astăzi că Valerie are lucruri care valorează cu mult mai mult decât un pat curat, o casă fără igrasie, papuci, rochii scrobite sau muzee, scria Elisabeth Elliot. Ea are dragostea lui Dumnezeu, râul curgând pe lângă patul ei și stelele pe care le vede strălucind când se duce la culcare; are bucuria dimineților cețoase în pădure, a păsărilor în noapte, a greierilor și a maimuțelor, a copiilor cu pielea cafenie, dezbrăcați, dar simpli și sinceri; a micilor animale domesticite – păsărele verzi, păsări galbene, maro, maimuțe, toate îmblânzite de către aucașii ce par să le cunoască și să le înțeleagă modul de viață și care întotdeauna au răbdare cu ele, fără să uite vreodată să le îngrijească.
Ce făceau însă Elisabeth și Rachel toată ziua, alături de aucași?
Eu și Rachel ne petreceam cea mai mare parte a timpului studiind limba. Asta includea tot ceea ce făceam în compania aucașilor, nu doar a lua notițe pe hârtie sau a aduna informații. A pescui sau a înota împreună cu ei, a culege fructe de pădure sau a sta împreună cu ei în jurul focului bând chicha, însemna tot studiu lingvistic. Nu plecam nicăieri fără carnețele și fără pixuri, ascultam tot ce se spunea, fiind foarte atente să prindem noi sufixe, înțelesuri diferite ale cuvintelor pe care le cunoșteam deja și intonații sau cuvinte noi.
Dayuma le vorbea indienilor Auca despre Dumnezeu, le spunea povestiri din Biblie și despre Cristos.
„Mâine este ziua în care voi vorbi despre Dumnezeu”, le spunea Dayuma indienilor Auca sâmbăta. Nu știau ce este aceea o săptămână, nici nu foloseau nume pentru diversele zile. Duminica dimineața se adunau, iar Dayuma le vorbea, povestindu-le întâmplări simple din Biblie, însoțite de ilustrații adecvate din experiența ei și a lor, întrerupte destul de des de apostrofări de genul „Nu mai vorbiți” – pentru că era ceva nou ca ei să tacă în timp ce vorbea cineva.
În concluzie: Ce însemna de fapt să fii misionar? A trebuit să las deoparte toate definițiile pe care le adunasem de-a lungul celor șase ani anteriori de misiune și să o iau de la zero, mărturisește Elisabeth Elliot. Dacă ne numim urmași ai lui Isus, trebuie să urmăm cărarea pe care a umblat El. „Fiul omului a venit nu ca să fie slujit, ci ca să slujească.” Trebuia să înțelegem bine asta. Noi nu merseserăm acolo ca binefăcători, ci ca slujitori. Percepția pe care o vom avea asupra acestui adevăr va schimba total atitudinea pe care o avem față de oameni și, implicit, și atitudinea lor față de noi. A fi binefăcător înseamnă a fi superior. Fără să mai ținem seama și de binele sau răul moral pe care îl implică această definiție, am înțeles cât de greșit este să clasific astfel lucrurile. Pentru aucași nu eram în niciun fel superioară. A fi slujitor înseamnă a te situa pe o poziție inferioară, iar fără să acceptăm această poziție, nu suntem urmași ai lui Isus Cristos. Robul nu este mai presus decât stăpânul său. Și dacă ne gândim cumva că avem vreun merit pentru ceea ce facem, ni se reamintește că și în cazul în care am fi făcut totul, pentru Dumnezeu rămânem tot „robi netrebnici”. Suntem datornici. Îi suntem datori lui Cristos și suntem datori oamenilor, fie ei sălbatici sau civilizați, să ne sacrificăm viața în fiecare zi.
Într-un fel, tot ceea ce făcusem cât am locuit cu aucașii a fost o încercare de a comunica cu ei. Să mâncăm ce mâncau ei, să locuim în același tip de casă, să înotăm și să pescuim împreună cu ei, să-i învățăm să umfle un balon sau să fluiere cu degetele, să învățăm să toarcem bumbacul sau să împletim un hamac așa cum făceau ei, să le ascultăm ore în șir poveștile și să încercăm să scriem ceea ce spun ei – toate acestea însemnau comunicare, încercarea de a înțelege, de a intra în contact cu ei și de a ajunge cât mai departe posibil, dincolo de prăpastia care ne despărțea.
Recunoașterea faptului că aucașii erau rudele mele a reprezentat pentru mine și o nouă înțelegere a lui Isus Cristos, a nevoii noastre comune după El.
Astfel se încheie mărturia lui Elisabeth Elliot despre primul an petrecut în tribul auca, descrisă în volumul Sălbaticii, rudele mele. Aceasta a mai petrecut doar încă un an împreună cu indienii auca din cauza faptului că Existau divergențe de păreri între ea și Rachel Saint. Luminișul din Tiwaenu era prea mic pentru două misionare care nu lucrau împreună în adevărul sens al cuvântului. Una dintre noi trebuia să plece. Decizia mea a fost una dureroasă, mărturisește ea în epilogul cărții.
Cartea cuprinde și numeroase fotografii din acea perioadă, care completează frumos mărturia ei. Acest volum este publicat în limba română de Editura Scriptum, căreia îi mulțumim pentru colaborare!
Mai multe citate puteți descoperi ascultând episodul complet aici:
Alte cărți de și despre Elisabeth Elliot:
Disciplina. Capitulare cu bucurie
CARTEA E O VIAȚĂ 