„Aventura dez-amăgirilor – Despre risipa lui Dumnezeu” de Mihai Frățilă

Cel mai recent volum scris de Mihai Frățilă, Episcop Greco-catolic de București, reunește câteva eseuri sub titlul Aventura dez-amăgirilor – Despre risipa lui Dumnezeu. Iată cum explică domnia sa motivația acestei cărți:

A ne asuma inevitabilele dezamăgiri – de care cu toții avem parte în scurta noastră trecere prin lume – ne ajută să surprindem în mod diferit consistența vieții.

Am scris această carte nu atât din perspectiva lucrurilor pe care în mod obișnuit le înțeleg, ci din aceea a realităților la care am ajuns să țin. Încercările vieții, ispita imaginarului apetisant, locurile interioare unde ne este împărtășită măsura adevărului, aventura ieșirii prin credință din jocurile amăgirii ajung, într-un final, să alcătuiască o istorie prețioasă.

Iată în continuare câteva frânturi din acest volum, în care putem găsi multe nestemate și multe idei de rumegat.  

În eseul Fascinația pe care o exercită Dumnezeu episcopul Mihai Frățilă observă:

În Faptele Apostolilor se poate vedea cu destulă ușurință că adversitățile au fost temeiul care i-a făcut pe ucenicii lui Isus receptivi la soluțiile neprevăzute ale Providenței, determinându-i să se împrăștie în lume pentru a vesti Cuvântul vieții. Altfel ar fi rămas pe loc, lăsând impresia unor provinciali blazați, sărmani sectari ai unei religii care și-ar fi pierdut rapid chemarea la misiune printre neamuri.

Cei care au lăsat urme în tezaurul moștenirii creștine oferă proba clară a desăvârșirii existenței lor grație legăturii cu Dumnezeu. Când cineva se lasă fascinat de cuvântul lui Isus primește în același timp o bună porție de luciditate în privința diverselor aspecte ale vieții. Împreună cu dorința de schimbare i se vor revela și blocajele, prejudecățile, duplicitatea, resentimentul, antipatiile, ba chiar repulsia față de propria incoerență. O schimbare profundă a vieții nu se va baza însă pe capacitatea omenească de a prevedea și de a gestiona un proces „tehnologic”.

În universul credinței, spre deosebire de lumea construită pe eficiență, nimeni nu este menit să „funcționeze”, ci să trăiască plenar Adevărul.

În eseul Șiretenia și ifosele răului episcopul remarcă faptul că Întotdeauna când răul este la început, deși se lasă greu băgat în seamă, poate fi înfruntat cu mai mare ușurință. Mai târziu, când va dobândi consistență și va întârzia să capete rezolvare, va fi ușor de recunoscut, dar foarte greu de combătut. De aceea, orice ispită, ca să câștige teren în atenția noastră, trebuie să facă referință la ceva promițător, la un câștig aparent bun.

A ne separa de luciditatea harului – partea indispensabilă, darul lui Dumnezeu din legământul de iubire pe care ni l-a oferit în Vinerea Mare – ca să ne concentrăm doar asupra a ceea ce ni se pare convenabil, ne expune unei forțe distrugătoare care îndreaptă sufletul spre nemulțumire. Refrenul obișnuit e binecunoscut și unanim: „Îmi doresc sănătate (că-i mai bună decât toate!), prosperitate, absența grijilor, siguranță pentru a-mi vedea de propriile treburi, să am parte de succesele pe care mi le doresc, să am dreptate de fiecare dată” și așa mai departe. Or, fapt deloc surprinzător, Isus arborează un portret diferit de așteptările lumii.

Harul credinței presupune o deplasare a centrului vieții dinspre abilitățile și îndemânarea omenească către judecata înțelepciunii și inspirația Cerului, concluzionează Mihai Frățilă în cartea Aventura dez-amăgirilor.

Într-un alt eseu din acest volum, intitulat Aura pascală a situațiilor de criză, episcopul ne îndreaptă atenția spre rănile lui Isus.

De ce erau atât de importante aceste răni, de ce urmele lor, anume păstrate de Isus, continuau să fie cartea lui de identitate? Urma rănilor din trupul lui preamărit este certitudinea suferinței mântuitoare, dar și a pavezei pe care Isus le-o oferă acelora care se deschid în fața lui și doresc să-și lase viața inspirată de idealurile creștine.

Omul drept este acela capabil să dea mărturia fibrei sale intime de umanitate, arătând că urmărește un țel – partea lui de contribuție responsabilă la șantierul moral al lumii. E un om care nu bifează obiective și nu face o meserie din suferință, ci trăiește pentru „a fi”, mai întâi, și nu pentru „a avea”.

Lumea ar fi cu siguranță mai liniștită și mai bună dacă și-ar aduce mai des aminte că Isus ne îndeamnă să vedem că și în viața noastră lucrurile care ne frâng și ne înfruntă sunt aceleași care oferă gustul înțelepciunii – a se citi aura pascală – , făcând posibilă creșterea noastră în percepția binelui descris de spiritul Evangheliei și desprinderea de rău.

Într-un alt eseu din volumul Aventura dez-amăgirilor, episcopul Mihai Frățilă scrie: Existența creștină are drept temei invitația de a ne asemăna cu Dumnezeu și a ne face părtași sfințeniei sale.

Dumnezeu nu-i trimite pe apostoli să întemeieze o corporație multinațională. Îi trimite să vestească întregii făpturi, prin viața lor, Evanghelia harului Fiului său și asumarea „pierderii” în fața puterii momentului, a forței răutății, a durerii și a inconsistenței naturii omului.

Într-o meditație despre învierea Domnului, acesta scrie: Dintr-un lucru neînsemnat – politețea câtorva femei simțitoare, care și-au pus în gând să ducă la bun sfârșit o datină, respectul față de trupul neînsuflețit al Învățătorului, un lucru fără prea mare importanță în recurența zilelor noastre – s-a revelat vestea Învierii. A ne lăsa atunci marcați de frustrări și resentimente, a crede doar în triumfurile de putere (care împart oamenii în ratați și reușiți) nu conduce spre acel soi de victorii pe care le acordă Dumnezeu.

Curajul din perspectiva pe care o reprezintă Isus este, în primul rând, stăruința de a crede că Dumnezeu oferă rodnicie chiar și într-o lume ostilă față de mesajul lui salvator, că ultimul cuvânt tot El îl va avea. În Isus, Dumnezeu nu ne mai vorbește de la înălțimea cutremurătoare a Sinaiului, ci de lângă noi, din barcă. Aici, în barca vieții omului, află bucuria de a-și rosti numele: Emanuel, care înseamnă Dumnezeu cu noi!

Imaginea rănilor lui Isus și cea a învierii Sale revin și într-un alt eseu în care episcopul Mihai Frățilă scrie astfel: De ce urmele rănilor, anume păstrate, continuă să fie și astăzi cartea lui de identitate? Oare nu și pentru a spune că nu-l putem urma pe Dumnezeu doar ca să ne asigurăm de lipsa grijilor? Dacă viața lui Isus dezvăluie faptul că nu doar atunci când ne merge bine suntem iubiți de Dumnezeu, înseamnă că acest adevăr aduce o rază de lumină și asupra a ceea ce înseamnă, în mod general, izbânda.

Urma durerii lui Isus este aici certitudinea suferinței mântuitoare, evocând pururi pavăza pe care El o oferă fiecăruia dintre noi. Astfel, doar rămânând cu El și hrănindu-ne cu exemplul jertfei lui va putea credinciosul să-l facă prezent pe Dumnezeu în circuitul lumii bulversate.

Viața fiecăruia dintre noi este, așadar, legată implicit de realitatea jertfei. Suntem dispuși să ne sacrificăm ambițiile deșarte?

Într-o altă meditație autorul scrie: Creștinii reușesc să trăiască pariind pe speranță, având în existența cotidiană reverberația cuvântului lui Isus: „Fără mine nu puteți face nimic, rămâneți întru mine”.

Dacă viața oamenilor credincioși nu poartă amprenta veșniciei, bucuria împărtășită a Împărăției lui Dumnezeu și spiritul lui Isus, oglindit în Evanghelie, atunci ea nu folosește la nimic.

Îndemnul de a fi sfinți – ideea de bază a Evangheliei – nu e un semn de prețiozitate, ci exprimă chemarea omului de a trăi acel mod de raportare la creație și la semeni pe care îl indică Isus, Cuvântul întrupat. Insistând asupra renegării răului moral și asupra absolutei precedențe a căutării Împărăției lui Dumnezeu, Isus definește însăși esența Evangheliei sale și înfățișează favorurile acesteia, revărsate în existența omului care-i trăiește exigențele. Viața devine asemenea cu a lui Isus, exemplară și eliberată de precedențele vanității lumești, în așteptarea ceasului neștiut al întoarcerii sale: „Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiți.”

Nu e, așadar, timpul să facem neapărat ceva, ci să devenim alți oameni – pentru a-i fi asemănători lui Isus și a putea transfigura universul acolo unde viața ne-a pus.

Meditând asupra răstignirii Domnului Isus Hristos într-un alt eseu episcopul Mihai Frățilă spune: Luând totul asupra sa și jertfindu-se pentru neamul omenesc, Hristos ne dăruiește ajutorul și dragostea sa, invitându-ne să ținem piept adversităților, cu încredere în puterea Crucii. Încă de la primii săi pași în lume, comunitatea creștină a pornit de la asumarea acestui adevăr: de la taina morții Domnului și de la bucuria izvorâtă din învierea lui. Învierea – pe care credincioșii învățaseră s-o mediteze și s-o celebreze în viața lor, indiferent care le era numele de familie, originea sau statutul social – a fost un temei pentru civilizația creștină, care s-a înfiripat încet, dar sigur, contrar oricăror previziuni lumești.

Întâlnindu-ne cu Dumnezeu, începem să vedem nu numai că El își revarsă harul peste suflarea Creației într-o manieră greu de situat în tipare, dar și că se oferă pe sine însuși. Că așteaptă și are răbdare, fiind atât de îngăduitor în mila lui, încât e în stare să ne vorbească până și în neroziile noastre. „Am venit ca să vadă cei care nu văd și cei ce văd să nu vadă!”, continuă să spună Isus.

Ieșirea din amăgiri face, așadar, parte din istoria neîntreruptă a risipei formidabile pe care Dumnezeu o face în favoarea lumii. Acordându-ne timp pentru a găsi calea luminii, El scurtează deopotrivă povara vremurilor, grație rugăciunii celor buni. Depășiți de evenimente, în imposibilitatea de a controla mersul lucrurilor – însă fără să ne pierdem cumpătul – , vom simți la rândul nostru (la fel ca primii creștini sau ca martirii din timpul tiraniei comuniste), că sensul vieții se revelează atunci când mesajul lui Isus începe să aibă înrâurire asupra noastră. Pe fundalul acestei aventuri vom descoperi cu uimire că, în existența pe care o avem de trăit, este necesar să epuizăm mai întâi toate asigurările omenești. Chiar dacă credința nu-l scutește pe omul credincios de momentele grele ale vieții, ea îi oferă perspectiva de a nu rămâne blocat sub teascul vremii și povara empiricului. Tocmai de aceea, cred că lucrurile dureroase care ne maturizează – pe care vom învăța să le prețuim după ce ne vor fi ajutat să ieșim de sub vraja iluziilor – devin, până la urmă, partea hotărâtoare a existenței.

Cred că aceasta este o concluzie bună cu care să rămânem în urma prezentării cărții Aventura dez-amăgirilor – Despre risipa lui Dumnezeu de Mihai Frățilă, episcop Greco-catolic de București.

Aici puteți asculta episodul integral:

Alte cărți de Mihai Frățilă:

„De ce Binele se cuvine să ne afle pregătiți – Un jurnal din vremea pandemiei”

„Există o zare. Despre truda lui Dumnezeu de a pune lucrurile la punct”

„Poate fi trimis Dumnezeu în exil?”