Ce am citit în luna mai 2024

În luna mai am reușit performanța rară de a citi câte ceva din aproape toate tipurile și genurile de cărți, în aproape toate formatele, inclusiv audiobook! Și, surprinzător chiar și pentru mine, am reușit să parcurg 10 cărți, de unde inițial credeam că o să citesc doar vreo 5. E adevărat, m-au ajutat din nou cărțile pentru copii, mai exact benzile desenate, dar ce contează? V-am mai spus că ele se dovedesc de multe ori a fi salvarea dintr-o stare în care nu îți arde să citești altceva.

Așadar, pregătiți-vă pentru un amestec inedit de teologie, memorii, biografii, basme asiatice, literatură japoneză, basme și benzi desenate.

Prima carte terminată în luna mai, chiar în Săptămâna Mare a fost Pentru viața lumii – Sfintele Taine și Ortodoxia de Pr. Prof. Alexander Schmemann, un volum deosebit, pe care l-am păstrat special pentru a-l parcurge în acea Săptămână și bine am făcut!

Aveam acest volum pe lista de citit de ceva vreme, după ce îl recomandase și Irina Enache într-unul din episoadele noastre aniversare, dar și după ce îl mai văzusem citat în diverse cărți scrise de creștini evanghelici, și asta m-a făcut de fapt și mai curioasă să văd cum de au reușit aceștia să se apropie de acest spațiu teologic, când la noi (unde ortodoxia este majoritară) încă este o prăpastie destul de mare între mediul evanghelic și cel ortodox.

Ce face ca acest volum să fie deosebit și potrivit pentru a fi un fel de introducere în teologia ortodoxă este faptul că el se bazează pe un îndrumar scris de Schmemann pentru o conferință pentru studenți creștini, în care își propunea să prezinte „concepția creștină despre lume” în contextul tot mai secular și materialist al SUA din anii ’60.

Așa că, până să ajungă la particularitățile ortodoxiei, Schmemann discută niște aspecte generale legate de răspunsul pe care îl are creștinismul pentru o lume „flămândă”, iar mare parte din carte are de-a face cu contrastul dintre creștinism (în înțelegerea sa ortodoxă, e adevărat) și „lume”, și nu este o apologie a ortdoxiei în contrast cu alte confesiuni.

Nu vreau să intru prea mult în ideile cărții pentru că ne dorim să-i dedicăm un episod din viitorul sezon al emisiunii, dar până atunci pot să vă spun câteva impresii și să vă las măcar cu un citat.

Ca impresie generală mie mi s-a părut că oferă o perspectivă mult mai amplă și cuprinzătoare asupra credinței creștine și a Bisericii ca Trup al lui Hristos în lume. Prin Învierea Sa, Hristos face posibilă o nouă viață, Viața, o nouă realitate, realitatea Împărăției lui Dumnezeu, care are un efect de înnoire nu doar asupra „sufletelor” oamenilor, ci asupra întregii creații, pentru că încă de la început, Dumnezeu a intrat în relație cu omul prin creație. Prin Întrupare și Înviere, totul se înnoiește, inclusiv „natura” și timpul.

A fi creștin, a crede în Hristos înseamnă, și întotdeauna a însemnat: a crede într-un fel transrațional și absolut sigur, numit credință, că Hristos este Viața întregii vieți, că El este Viața însăși și, prin urmare, viața mea. „Întru El era viață, și viața era lumina oamenilor”.

Un creștin este cel care, oriunde privește, Îl găsește pe Hristos și se bucură în El. Și această bucurie transformă toate planurile și programele sale, toate hotărârile și faptele sale omenești, făcând din întreaga sa misiune sacramentul reîntoarcerii lumii la Hristos, Cel care este Viața lumii.

Biserica însăși este sacramentul în care viața sfărâmată, totuși încă „simbolică” a „acestei lumi” este adusă în Hristos și de către Hristos, în dimensiunea Împărăției lui Dumnezeu, devenind ea însăși sacramentul „lumii ce va să fie” sau cea pe care din veșnicie Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc și unde tot ce este uman poate fi transfigurat prin har, așa încât, toate lucrurile pot fi desăvârșite în Dumnezeu: că, în sfârșit, aici și doar aici – în „mysterion-ul” prezenței și lucrării lui Dumnezeu, Biserica devine întotdeauna ceea ce este: Trupul lui Hristos și Templul Duhului Sfânt, Simbolul unic „adunând” – prin aducerea la Dumnezeu a lumii, pentru a cărei viață El a dat pe Fiul Său.

Deși nu pot să pretind că am înțeles tot ce explică Schmemann în această carte, aceasta mi-a deschis ochii să văd că în multe aspecte avem (în mediul evanghelic) o perspectivă mult prea îngustă a ceea ce înseamnă sau poate însemna viața creștină și Împărăția lui Dumnezeu.

Următoarea carte terminată în luna mai a fost tot o carte scrisă din perspectivă ortodoxă, și anume, devoționalul Să îngrijim grădina inimii noastre – Cugetări zilnice pentru familie de-a lungul Postului Mare de Elissa Bjeletich și Kristina Wenger, pe care l-am parcurs împreună cu întreaga familie.

Ce ne-a plăcut la acest devoțional a fost faptul că am aflat lucruri noi cu privire la viețile anumitor sfinți sau cu privire la motivația anumitor practici și sărbători din calendarul bisericesc ortodox (pe care mie mi se pare cam rușinos să nu le știm, trăind într-o țară majoritar ortodoxă, chiar dacă ne declarăm altceva!), precum și întrebările de verificare și de discuție de la final, chiar dacă nu am reușit să discutăm atât de mult pe cât am fi dorit.

Cartea propune și multe sugestii de activități de făcut cu copiii de-a lungul Postului Mare, ceea ce o face să fie o resursă prețioasă la care se poate reveni an de an.

Pe 7 mai, data lansării cărții It Wasn’t Roaring, It Was Weeping de Lisa-Jo Baker, am primit notificare de la Audible (unde o pusesem wishlist și unde cred că mai aveam credit să o descarc) că a devenit disponibilă și am și început să o ascult. Și nu doar că am început să o ascult, dar m-a captivat total!

Nu doar că ăsta a fost primul audiobook pe care l-am ascultat până la capăt, ci m-a și absorbit cu totul în narațiune, astfel încât l-am terminat în 3 sesiuni de ascultat. O urmăresc pe Lisa-Jo Baker de când am citit cartea ei Surprised By Motherhood, am mai ascultat podcastul ei cu Christie Purifoy, așa că vocea ei (și ca scriitor, dar și ca narator audio) îmi era familiară și cred că și asta a contribuit la plăcerea audiției. Asta, și faptul că am putut auzi diferitele limbi în care sunt scrise unele replici din carte, fiind vorba despre o carte de memorii despre copilăria și adolescența ei petrecute în Africa de Sud în timpul apartheidului și despre relația delicată cu tatăl ei, rămas văduv când Lisa-Jo avea doar 18 ani.

În paralel, am parcurs încă de pe la sfârșitul lui aprilie o biografie mai de nișă, Anne’s Cradle – The Life of Hanako Muraoka, Japanese Translator of Anne of Green Gables de Eri Muraoka.

Hanako Muraoka este cea care a tradus pentru prima dată Anne de la Green Gables de L.M. Montgomery în japoneză, iar nepoata ei reconstituie viața acesteia, începând cu copilăria petrecută la o școală de fete înființată de misionari canadieni, unde va descoperi limba și literatura engleză și unde va ajunge chiar să predea și până la primele traduceri, cutremurul din Kanto din 1923, cele două Războaie Mondiale și propriile tragedii.

Descoperim în această carte felul în care misiunile creștine le-au oferit femeilor japoneze o șansă și chiar o voce pe care societatea japoneză din acea perioadă nu le-o oferea, ceea ce a dus până la urmă, printre altele, la obținerea dreptului la vot.

Am admirat dârzenia lui Hanako în ciuda vicisitudinilor vieții și am rezonat cu faptul că și ea a fost realizatoare de emisiuni la radio, editor și traducător.

În continuare am rămas tot în zona Orientului Îndepărtat și am citit Când marea s-a prefăcut în argint de Grace Lin, o trilogie de basme chinezești întrețesute în povești noi, din care mai citisem deja Bătrânul din Lună și Râul Înstelat al Cerului.

Dintre cele trei, acest ultim volum mi-a plăcut cel mai mult. A fost palpitant și ingenios alcătuit, autoarea reușind să împletească elemente din mai multe basme chinezești pentru a țese la rândul ei un basm despre setea de nemurire și puterea poveștilor.

Să fii în temniță cu Povestitoarea înseamnă să nu fii deloc în temniță.

Tot în Orientul Îndepărtat am rămas și după lectura acestei cărți, dar de data aceasta am coborât mai la sud-est în Japonia, prin romanul Viața mea în librăria Morisaki de Satoshi Yagisawa.

Tare mult mi-a plăcut și mi-a priit atmosfera tihnită a acestei cărți! Mi-a adus aminte un pic de filmul Zile perfecte, al cărui personaj principal are o rutină simplă și niște gusturi și obiceiuri retro. Personajul principal din roman însă este o tânără, Takako, care tocmai a suferit o despărțire dureroasă de un iubit și ajunge să stea pentru o vreme cu unchiul său, Satoru, în librăria Morisaki, un anticariat afacere de familie, specializat în literatură japoneză modernă, aflat în Jimbocho, un cartier plin de librării și anticariate din Tokyo.

După cum am mai zis, eu mi-am luat deja continuarea, Întoarcere în librăria Morisaki, și cred că nu mai e nevoie să mai adaug nimic.

În paralel cu toate acestea am editat traducerea cărții The Prayer that Changes Everything – The Hidden Power of Praising God de Stormie Omartian, care m-a cam plictisit editând-o, pentru că nu mi-a plăcut cum este scrisă și pentru că, deși include nenumărate versete, nu mi s-a părut că și-a susținut toate afirmațiile într-un mod convingător din punct de vedere biblic.

Pentru că se apropia sfârșitul lunii și voiam să mai apuc să citesc ceva mai scurt, am citit basmul lui Lord Dunsany, Rubedeniile elfilor, din colecția „Inklings și spirite înrudite” (despre care am mai scris aici).

O „Ființă sălbatică”, înrudită cu elfii, care trăiește în mlaștinile din apropierea unei catedrale, tânjește să aibă și ea suflet și să I se închine lui Dumnezeu. „Rubedeniile” sale îi plămădesc un suflet dintr-un fir de păianjen, ceața mlaștinii, sunetul trestiilor legănându-se, vocile a doi îndrăgostiți și cântecul păsărilor, iar Ființa sălbatică și-l pune în piept, transformându-se într-o femeie cu glas deosebit. Va ajunge însă în curând să fie decepționată de traiul oamenilor la oraș, în care nu regăsește nimic din frumusețile mlaștinii și va cauta pe cineva fără suflet căruia să-i dea sufletul (singurul mod prin care putea redeveni Ființă sălbatică).

Am încheiat luna citind două benzi desenate cumpărate pentru Mihai de la Bookfest, Superpisoi și clubul de benzi desenate și Superpisoi și clubul de benzi desenate. Perspective de Dav Pilkey, cu care m-am amuzat singură două seri la rând.

Mi s-a părut interesant și chiar instructiv felul în care prezintă diverse forme și stiluri de realizare a benzilor desenate, inclusiv „bandă foto-haiku” însoțită de caligrafie japoneză (ceea ce m-a și făcut să cumpăr cărțile :)) ).

Ce nu mi-a plăcut la volumul 2 este că nu s-a putut abține să nu includă un discurs feminist. Mă irită forțarea unor anumite agende în orice formă de literatură (și artă), darămite în cărțile pentru copii!

Acestea fiind zise, mă întorc la teancul de 10 cărți luate de la Bookfest și la cele pe care le mai am începute și la cele pe care le mai am în plan pentru emisiune și sper ca în luna iunie să am un ritm mai bun de lectură.

Voi ce ați mai citit în ultima vreme? Ați fost la Bookfest?