Ca să devină cineva creștin, trebuie să aibă suflet poetic, trebuie să fie poet. Hristos nu voiește lângă El suflete „grosolane”. Creștinul, chiar și numai când iubește, este poet, petrece în poezie. Inimile poetice îmbrățișează iubirea, o așează înlăuntrul lor, o simt în adâncuri.
Cel ce voiește să devină creștin, trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubești și să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubești. Iubirea se ostenește pentru cel iubit. Aleargă toată noaptea, priveghează, își însângerează picioarele ca să-l întâlnească pe cel iubit. Se jertfește, nu ia nimic în seamă, nici amenințări, nici greutăți, din pricina iubirii. Iubirea pentru Hristos este alt lucru, nemărginit mai înalt.
Privegherea, postul sunt osteneli ce se fac pentru Cel iubit. Osteneală, ca să-L trăiești pe Hristos. Dar această osteneală nu se face de nevoie, nu ești silit. Tot ceea ce faci ca o corvoadă naște un mare rău atât în ființa cât și în lucrarea ta. Silirea, înghiontirea, aduc împotrivire. Osteneala cea pentru Hristos, dorul adevărat este iubirea lui Hristos, este jertfa. Asta simțea și David: Dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile Domnului.
Sf. Porfirie Kavsokalivitul – Ne vorbește părintele Porfirie
CARTEA E O VIAȚĂ 