Acesta este al doilea an bisect de când scriu aceste rapoarte (nu mi-am dat seama că în ianuarie s-au împlinit 4 ani de la primul astfel de articol) și, cel puțin la nivel psihologic, luna februarie parcă a durat mai mult decât în alți ani, cel puțin în a doua jumătate a ei.
Nu am apucat să citesc mai multe cărți pentru că am avut o zi în plus, dar am reușit să termin 11 cărți, unele dintre ele de peste 500 de pagini! Dacă ar fi să aleg două cuvinte pe care le au în comun, acestea ar fi Tolkien și iubirea și cred (sper!) că deja v-am făcut curioși să aflați despre ce este vorba!
Prima carte pe care am citit-o în luna februarie are de-a face însă cu iubirea de… cuvinte, pentru că este un album ilustrat despre cuvinte sau expresii intraductibile de pe tot globul. Este vorba despre In Other Words – An Illustrated Miscellany of the World’s Most Intriguing Words and Phrases de Christopher J. Moore, pe care am găsit-o redusă pe carturesti.ro.
Dacă ne urmăriți de ceva timp știți deja că îmi plac cuvintele și cărțile despre cărți și cuvinte, așa că și acest volum a fost o încântare.
Următoarea carte pe care am terminat-o în februarie era începută de fapt din ianuarie și nu-mi mai rămăsese mult din ea. Viețile secrete ale culorilor de Laura Imai Messina, deși nu m-a dezamăgit ca scriitură, m-a dezamăgit ca subiect, fiind vorba despre un adulter, despre care unul dintre personaje află după moartea părinților.
Și apoi am trecut la Tolkien. Ne pregătim pentru un nou eveniment la Librăria Stephanus, cu ocazia Tolkien Reading Day, pe 25 martie (de la ora 19), așa că m-am apucat să recitesc mai întâi The Hobbit în engleză, pentru că nu o citisem niciodată în original (în română, Hobbitul, într-o ediție nouă frumoasă).
Fără să dau niciun fel de spoilere pentru cei care nu au citit-o încă (filmele nu se pun!), cred că finalul ilustrează foarte bine spiritul cărții și îl descrie foarte bine pe Bilbo Baggings, personajul principal, „hobbitul”:
– Înseamnă că profețiile din cântecele străvechi s-au împlinit într-un anume fel! exclamă Bilbo.
– De bună seamă! întări Gandalf. Și de ce nu s-ar fi împlinit? Doar n-ai să-mi zici că nu crezi în profeții, după ce tu însuți ai avut partea ta în adeverirea lor? Nu ți-oi fi închipuind că toate aventurile tale și felul în care ai scăpat din belele s-au datorat doar norocului, și numai tu ai avut de câștigat de pe urma lor? Ești o persoană tare de treabă, domnule Baggins, și țin mult la mătăluță; dar, la urma urmei, nu ești decât o făptură mititică într-o lume foarte mare!
– Slavă cerului! zise Bilbo râzând și-i întinse vrăjitorului cutia cu tutun.
„Hobbitul”, trad. Irina Horea, Rao, 2007.
Evident că am început apoi imediat Frăția Inelului, primul volum al trilogiei Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien. Mi-am dat seama că este a treia oară când citesc seria, iar fiecare recitire s-a petrecut la un interval de câte 10 ani! Ceea ce a însemnat că de fiecare dată am observat și am fost atentă la alte aspecte sau detalii.
De data aceasta aveam în minte mult mai vii imaginile din filme și eram curioasă să văd câte dintre ele erau și în carte sau cum erau de fapt descrise acolo. M-a surprins să descopăr replici deja emblematice rostite în cu totul alte contexte de fapt în carte.
Mi-au plăcut tare mult comentariile de multe ori comice, dar de multe ori și foarte pătrunzătoare și chiar profetice ale lui Sam, care este mereu o rază de lumină pe parcursul poveștii.
Față de primele lecturi, de această dată de-abia am așteptat sfatul lui Elrond și m-am minunat și mai mult de măiestria cu care a creat Tolkien o lume atât de credibilă și verosimilă, ancorată într-o istorie internă atât de elaborată, încât pare reală, din lumea noastră.
Ca niciodată însă am observat acea melancolie care planează asupra Pământului de Mijloc care se află la sfârșitul istoriei sale, și nu se poate decât să-ți pară rău că îl descoperi la „apusul” său și te întrebi de ce? De ce a ales Tolkien să ne prezinte o poveste de la sfârșitul unei istorii? Vrem toate poveștile din toată istoria! Și, în parte, a încercat să ni le ofere, dar cred că a fost copleșit el însuși de ceea ce crease.
Nicăieri nu se simte mai acut acest sentiment al sfârșitului unei lumi care nu va mai fi pentru mult timp ca în Lothlórien. De-abia așteptam să ajung la partea aceasta, dar apoi m-a izbit această melancolie datorată faptului că ținutul se află acum în „iarna” lui și nu va mai veni niciodată primăvara. Cum să nu ți se frângă inima?! Mai ales când citești despre cum era de fapt acest ținut al elfilor:
Drumeții se aruncaseră în iarba înmiresmată, doar Frodo rămase în picioare, încă mut de uimire. Era ca și cum ar fi pătruns printr-o fereastră înaltă, ce dădea spre o lume dispărută. Peste ea adăsta o lumină căreia nu-i găsea nume în graiul lui. Tot ce vedea era minunat alcătuit, dar formele apăreau atât de clare, ca și cum fuseseră imaginate și desenate abia când i se dezlegaseră lui ochii, și în același timp atât de străvechi, de parcă fuseseră alcătuite dintotdeauna. Nu zărea alte culori, decât cele pe care le știa; auriul și albul, și albastrul, și verdele, numai că erau proaspete și tulburătoare, de-ar fi zis că abia în acea clipă le zărise pentru prima oară și le găsise nume noi și încântătoare. În vreme de iarnă, nici o inimă nu putea tânji aici după primăvară sau vară. Nici o meteahnă, nici o suferință, nici o sluțenie nu puteau fi zărite în ceea ce viețuia acolo pe pământ. În țara Lórien nu era nici o pată.
Nu-i de mirare atunci că Gimli resimte despărțirea de acel ținut ca pe „cea mai dureroasă rană”! Și inima mea a rămas o vreme în Lothlórien, mai ales când mă gândeam cu groază la următoarele etape ale călătoriei, mai ales pentru Frodo!
Am făcut însă o mică pauză și m-am întors de pe Pământul de Mijloc pentru un mic popas pe teritoriul literaturii young adult. Și aici ajung, v-ați prins, la cărțile pe tema iubirii.
Prima dintre ele a fost The Love Letters of Abelard and Lily de Laura Creedle, pe care am găsit-o tot pe carturesti.ro, redusă și pe care o aveam pe lista de citit de ani de zile, de și uitasem de ea.
Spre deosebire de alte cărți young adult aceasta mi s-a părut mult mai cultivată, mai interesant scrisă și una dintre cele mai „curate” (nu se pupă decât de 3 ori și atât și nu avem niciun cuplu sau referință LGBTQ+), iar asta se datorează în mare parte tipului de personaje pe care le-a creat autoarea (cel feminin bazat evident pe experiența personală): Lily, o fată cu ADHD și Abelard, un băiat cu o tulburare din spectrul autist (nu e numită exact), care amândoi au citit scrisorile lui Abélard și Héloïse, două personalități marcante ale Evului Mediu.
Cei doi adolescenți se vor folosi de cuvintele predecesorilor lor pentru a-și exprima propriile sentimente, trimițându-și citate din scrisorile lor prin sms-uri, vor juca șah și vor încerca, fiecare în dreptul său, să-și depășească „condiția” de dragul celuilalt.
Dar, alas, asta nu e atât de ușor și, din păcate, suntem lăsați cu ochii în soare cu un final deschis, în urma căruia ne întrebăm ce s-a întâmplat cu Lily în urma intervenției pe creier și dacă se va reuni cu Abelard și dacă vor avea, de fapt, un viitor împreună.
De ce trebuie să fie cărțile pentru adolescenți atât de deprimante?! Știu, e viața reală, viața reală e nașpa, dar măcar în carte lasă-i împreună, ce e așa de greu? Că doar de-aia citim cărți, nu? Să visăm că există și finaluri fericite și speranță în această viață reală nașpa, nu?
În plus, un anumit detaliu mi-a ridicat niște semne de întrebare. Lui Lily i se oferă șansa să aibă o intervenție pe creier care ar ajuta-o să-și stăpânească impulsurile și să-și gestioneze emoțiile, ceea ce nu poate face din cauza ADHD-ului. Dar în frământările ei de dinaintea operației (când prietena ei cea mai bună îi și spune că nu e o idee bună să facă operația), pe lângă faptul că se întreabă, pe bună dreptate, în ce măsură va mai fi aceeași Lily, ea se teme că va pierde tocmai „monstrul” (the monster) care, chiar dacă îi dă acum bătăi de cap, face parte din cine este.
Și aici mi-am pus întrebarea: nu cumva din prea multa dorință și prea multul zel de a include atâtea cazuri de tulburări de tot felul în cărțile pentru adolescenți, pentru a fi relevante și „incluzive”, există pericolul să normalizăm aceste probleme și, prin faptul că sunt validate ca parte a persoanei, să nu mai fie considerate ca ceva ce trebuie îndreptat/stăpânit/vindecat, ci ca pe ceva ce îi oferă respectivului acel ceva esențial din personalitatea lui, fără de care nu ar mai fi el?
După un interludiu cu o carte de benzi desenate de Catana Chetwynd, You Are Home cu care ne-au amuzat eu și soțul meu într-o seară, am trecut la o a doua carte YA, care speram să fie mai veselă.
Ați ghicit! Nu a fost! Instructions for Dancing de Nicola Yoon (în română, Cum se dansează în pereche) era pe lista mea de când citisem și celelalte cărți ale ei, care mi s-au părut interesante (și care între timp au fost și ecranizate), Absolut tot și Și Soarele e o stea.
Nici nu o să mă chinui să nu dau spoilere, pentru că am nevoie de ele ca să ajung la ce mă frământă.
Evie Thomas e convinsă, după divorțul părinților, că dragostea nu durează și, deci, nu mai are niciun sens nici să încerci. Într-o zi, capătă puterea ca, atunci când vede un cuplu sărutându-se, să aibă un fel de viziune în care vede cum s-au cunoscut, câteva momente-cheie din relația lor și, desigur, cum se termină relația lor, din diverse motive.
În paralel, se înscrie la o școală de dans, unde îl are ca partener pe chipeșul X (de la Xavier), ai cărui bunici sunt singurii pe care Evie îi vede în viziunea ei trăindu-și fericirea conjugală până la moarte. Evie încearcă din răsputeri să nu se lase pradă sentimentelor față de X, dar în momentul în care cei doi se sărută și ea vede cum se încheie relația lor (el va muri peste 10 luni), se retrage disperată într-o depresie și i se pare că i se validează toate temerile – dragostea nu durează și dacă durează, durează prea puțin și doare prea rău ca să mai încerci.
În paralel, Evie trebuie să se obișnuiască cu ideea nu doar că tatăl lor le-a părăsit pe ea, sora ei mai mică și pe mama ei pentru o altă femeie (cu care chiar o înșelase pe mama lor, dar sora ei nu știe), daaar, urmează să se și căsătorească cu respectiva femeie și le mai și invită la nuntă pe Evie și pe sora ei.
Și deși inițial Evie e împotrivitoare și foarte supărată pe el, până la urmă, de dragul relației lor tată-fiică (care fusese foarte strânsă înainte să plece), se duce. Și e chiar frumos la nuntă. Și e și asta dragoste. Deși acum o iubește pe alta, care nu e mama ei. Și ce-l mai iubește ea pe el! Care era încă însurat când s-au îndrăgostit ei doi!
Aaah, și era să uit de cuplul LGBTQ+ din propriul ei grup de prietene/i foarte apropiați. Deh, suntem în anul 2021 (anul publicării acestei cărți), deja nici nu mai clipești când apar astfel de faze.
Pe scurt, ce definiție dă această carte dragostei e destul de neclară, dar fooooaaarte cuprinzătoare! Și, din nou, deși Evie se deșteaptă și își dă seama că trebuie să petreacă puținul timp rămas cu X, chiar dacă știe că va muri curând și nu știe cum o să trăiască fără el, deci nu e chiar un final atât de nefericit, de ce a trebuit să-i facă autoarea așa ceva?? De ce n-o putea lăsa să se bucure și ea de viață și să urmeze exemplul bunicilor lui? Să rupă lanțul generațional, etc.?
În fine, să trecem peste, că deja m-am lungit destul. Mai am doar 4 cărți și închei.
Una dintre ele este o carte ilustrată pentru copii despre dragostea dintre mamă și copil, pe care am citit-o în librăria Cărturești din Brașov: Eu ghem, tu fir de Alberto Pellai.
Deși imaginea mi s-a părut sugestivă, pe alocuri exprimarea asta atât de plastică mi s-a părut că nu sună bine și fură din poezia cărții. Poate în original suna mai lin, cine știe?
Luna aceasta am lucrat și la editarea unei cărți, și anume, I Declare War de Levi Lusko. O carte bună pentru bărbați, eventual mai tineri, asta e tot ce voi zice despre ea.
Întreaga lună am parcurs o carte-devoțional pe care o găsisem la Antic Exlibris, Speak Love de Annie F. Downs, care, am descoperit citind-o, este de fapt scrisă pentru adolescente sau fete tinere. Nu e rea, pentru că subiectul e valabil pentru toate vârstele, dar abordarea este destul de superficială și prea plină de glumițe pentru gustul meu (ca să nu zic, vârsta mea).
Ultima carte pe care am terminat-o în luna februarie a fost Cele două turnuri, volumul 2 al trilogiei Stăpânul Inelelor de J.R.R. Tolkien.
Mărturisesc că m-am bucurat să descopăr că aproape două treimi din carte aveau de-a face cu Aragorn & Co, și doar la final revenea povestea la Frodo și Sam, pentru că nu ardeam de nerăbdare să rătăcesc cu ei prin Emyn Muil. Însă, spre surprinderea mea, a fost mult mai ușor de parcurs decât mă așteptam chiar și acea parte, și nu așa de lungă și scârboasă pe cât mi-o închipuiam (filmele sunt din nou de vină!).
În schimb, m-a surprins cât de scurtă și de mult mai puțin lentă a fost toată partea cu Enții. Filmul le dă o lentoare exagerată, pe care nu am resimțit-o în carte, iar în amintirile mele le erau mai multe pagini dedicate. Enții sunt minunați și joacă un rol mult mai mare decât le-a oferit chiar și filmul. Spoiler alert: nu vine niciun elf la Helm’s Deep (Văgăuna lui Helm), ci vin niște huorni, păstoriți de Enți. Ha! Take that, Saruman!
Iată cum îi descrie Pippin pe Enți:
Simțeai îndărătul lor un puț imens, plin cu amintiri străvechi și gânduri prelungi, molcome și liniștite, dar la suprafață sclipea prezentul, așa cum bate soarele pe fața lucioasă a frunzelor unui copac uriaș ori pe unduirile unui lac foarte adânc. Nu știu, dar părea ceva care creștea în pământ – adormit ai fi zis – sau ceva între vârful rădăcinii și vârful frunzei, ceva între adâncul pământului și bolta cerească – și care se trezise brusc la viață și cerceta cu aceeași stăruință molcomă pe care-o dovedise, ani fără șir, doar față de propriile sale treburi.
Un alt lucru important care mi-a atras atenția este ceea ce-i spune Aragorn lui Éomer:
Binele și Răul nu se schimbă de azi pe mâine și n-au tâlcuri diferite printre elfi, gnomi și oameni.
Dar ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost felul în care Sam își păstrează întotdeauna speranța și curajul, oricât de întunecată ar fi calea și oricât de deznădăjduită ar fi situația în care s-ar afla. El este cel care-i amintește lui Frodo de sticluța de la Galadriel, care le va oferi lumină în tunelul lui Shelob. El este cel care își face planuri pentru drumul de întoarcere, atunci când își chivernisesc resursele de lembas. Și tot el este cel care se întreabă în mod repetat ce se va spune despre ei în cântece și în povești. Nu, „Frodo nu s-ar fi descurcat fără Sam”, într-adevăr!
În luna martie prioritatea va fi, așadar, Tolkien, dar sper să mai reușesc să citesc și alte cărți în paralel, mai ales în vederea unui nou sezon #ceov.
Voi ce planuri aveți pentru începutul de primăvară?
CARTEA E O VIAȚĂ 