Astăzi vă invit într-o incursiune în jungla ecuadoriană, să aflăm despre „evenimentul care a șocat o lume, a schimbat viața multora și i-a inspirat pe mulți”.
În cartea Prin porțile splendorii Elisabeth Elliot pune laolaltă amintiri personale, extrase din jurnale și scrisori, precum și numeroase fotografii, pentru a ne relata cum a ajuns propria sa familie, dar și alte patru familii, să vină ca misionari printre triburile din junglele Ecuadorului, cum au evoluat misiunile lor de la învățarea limbilor indigene, construirea primelor case și până la contactul direct cu indienii Checiua, Jivaro, Asthuara și Auca. Și nu în ultimul rând, despre costul pe care au trebuit să-l plătească aceste familii în cadrul Operațiunii Auca.
Elisabeth și Jim Elliot au fost un cuplu de misionari care au căutat îndelung călăuzirea lui Dumnezeu atât cu privire la relația dintre ei, cât și cu privire la destinația misiunii lor. Elisabeth Elliot a ajuns să scrie mai multe cărți pe ambele subiecte, dintre care menționăm Pasiune și puritate și Umbra Celui Atotputernic.
Umbra Celui Atotputernic este o biografie a soțului său Jim Elliot, din care aflăm pe larg cum a ajuns la convingerea că Dumnezeu îl trimite în Ecuador, unde s-a și căsătorit cu Elisabeth și unde, împreună, au luat parte la lucrarea de pionierat în răspândirea Evangheliei mai întâi printre indienii Checiua, iar apoi printre indienii Auca.
„Evenimentul care a șocat o lume, a schimbat viața multora și i-a inspirat pe mulți” despre care aflăm din cartea Prin porțile splendorii este martiriul celor 5 bărbați misionari, dintre care făcea parte și Jim Elliot, în urma încercării lor de a se întâlni cu indienii din comunitatea Auca, un trib foarte violent și împotrivitor față de albi.
Pe lângă Jim Elliot, la Operațiunea Auca, cum a fost numită această misiune, au mai luat parte Pete Fleming, Ed McCully, Roger Youderian și Nate Saint, care era pilot, asta pentru a-i numi doar pe cei cinci bărbați care au murit uciși de indienii Auca. În spatele lor s-au aflat desigur și soțiile, dintre care unele, cum ar fi Marj, aveau roluri vitale, și anume, comunicarea prin radio cu ei, dar și cu alte puncte de misiune din junglă.
Elisabeth Elliot ne arată în această carte cum a ajuns fiecare dintre acești 5 bărbați și familiile lor mai întâi în Ecuador, iar apoi în anumite locuri din junglă, în perioada cuprinsă între 1948-1953.
Unii dintre ei și-au dorit încă de la început să ajungă într-o zi la temutul trib de indieni Auca, după cum putem vedea din ce scria Pete Fleming încă din 1952: Tânjesc mult după întâlnirea cu indienii Auca; dacă Domnul îmi încredințează onoarea de a-I proclama Numele printre ei… cu bucurie mi-aș da viața pentru acel trib, să-i văd pe acei indieni mândri, inteligenți, iscusiți, adunați împreună, dându-I slavă Fiului – cu bucurie, cu bucurie, cu bucurie! Ce altceva, mai mult, poate primi un om?
Iată și o descriere frumoasă a primelor impresii vizuale de la prima incursiune în jungla ecuadoriană: Copaci care avea drept rădăcini niște contraforturi puternice atingeau înălțimi uriașe, neavând, cel mai adesea, ramuri laterale decât înspre vârf. Sub aceste umbre creștea, în deplin triumf, o floră de o varietate incredibilă. Era de multe ori aproape imposibil pentru Jim și Pete să deosebească frunzele unui anume copac din acea colosală încâlceală de liane, plante aeriene și ciuperci care-și trăgeau seva din el. Orhideele risipeau pretutindeni pastelatele tente ale verdelui vieții. Ciupercile aveau nuanțe vii și forme bizare, purpurii, semănând cu o floare pe rochia vreunei femei sau cu o scoică, pe jumătate ascunsă sub un trunchi putrezit.
În Shandia, una dintre primele baze misionare din junglă, Jim și Pete își începură cu adevărat munca misionară. Veniseră pentru a le împărtăși indienilor Checiua Cuvântul lui Dumnezeu, o slujbă pentru care se pregătiseră îndelung, dar care nu putea fi dusă la îndeplinire fără a le câștiga mai întâi încrederea și dragostea. Astfel, trăind printre ei, adoptând felul lor de viață și punând, în acest fel, bazele unei încrederi reciproce, sperau într-o deschidere a inimilor și a minților indienilor față de mesajul creștin.
Iată o observație făcută de un copil Checiua care nouă ni s-ar părea amuzantă, dar este foarte revelatoare în ce privește cultura atât de diferită a acestor indieni: Oamenii albi nu se satură niciodată de hârtie? l-a întrebat unul dintre copii pe dr. Tidmarsh în Checiua. Ăștia doi nu fac nimic altceva decât să se uite la hârtie și să scrie. Tata zice că oamenii albi miros a hârtie și se enervează pe mine când vin înapoi de la școală pentru că și eu miros a hârtie.
Un aspect important de care trebuiau să țină cont în ce privește comunitățile de indieni era spiritualitatea lor ocultă. Frica și superstiția îi țin strâns legați. Va putea, oare, Noul Testament să răspundă marii dorințe a indienilor Checiua de a scăpa de frică, de a găsi pacea inimii și eliberarea de duhurile rele, se întrebau misionarii. Aceștia s-au rugat și au discutat aceste probleme, dar încă se simțeau străini, ba chiar li se părea că vor rămâne pentru totdeauna niște străini. Numai indienii puteau fi răspunsul, ei trebuiau să învețe Scripturile, să fie învățați și apoi, la rândul lor, să-i învețe pe ceilalți asemenea lor.
Ed McCully, care a sosit în Ecuador în decembrie 1952 alături de soția sa, Marilou și băiatul lor, remarca și el: după ce i-am văzut pe copiii indienilor în școală, șirul nesfârșit de oameni cerând ajutor medical, după ce am vizitat casele indienilor, după ce am auzit incantațiile stranii ale vrăjitorilor și strigătul deznădăjduit al celor ce-și plângeau morții, L-am slăvit pe Dumnezeu pentru că ne-a trimis în aceste locuri, printre acești oameni. Mă rog să putem fi credincioși chemării noastre, astfel încât Dumnezeu să ne poată folosi pentru a-i aduce pe mulți dintre acești indieni la El.
Venirea lui Nate (Saint) a marcat începutul unui nou mod de viață pentru misiunile izolate din această parte a junglei. Până atunci, misionarii și familiile lor erau complet rupți de lumea exterioară vreme de mai multe luni și drumuri periculoase de patru, șase, opt zile de luptă crâncenă cu jungla îi despărțeau de cel mai apropiat punct de ajutor medical sau de altă natură. Treptat jungla a făcut loc aerodromurilor. Au fost instalate transmițătoare și receptoare radio.
Nate și soția sa, Marj, ajunseseră în Ecuador în 1948. Nate venise ca pilot și făcea parte din Societatea Aviatică Misionară, o organizație interdenominațională al cărei scop era transportul înspre și de la misiunile mai îndepărtate al misionarilor, al proviziilor, uneltelor sau al bolnavilor.
Nate a dezvoltat o metodă prin care lăsa, în plin zbor, un coș de pânză direct în mâinile unui om de la sol. Această „tehnică a spiralei”, cum a numit-o el, a făcut mai târziu posibil primul contact cu indienii Auca. Soția sa, Marj, așa cum am menționat deja mai devreme, se ocupa de contactul radio neîntrerupt între toate bazele misionare din junglă.
Nate scria la scurt timp după ce sosise în America de Sud: Nu cu mult timp în urmă am discutat cu un alt misionar care își dorește foarte mult să ajungă la acel trib de indieni ucigași, Auca. Sunt foarte puțini albi care au avut contacte prietenoase cu ei și au trăit pentru a le povesti. Ne așteptăm ca avionul să joace un rol esențial în evanghelizarea acestui popor.
Roger Youderian, soția sa, Barbara și cei doi copii locuiau la Macuma, o misiune în partea de sud a junglei, pe teritoriul indienilor Jivaro.
Indienii Jivaro erau foarte ostili. În inima acestor indieni, vrăjitoria, farmecele, ura și crima prind rădăcini adânci foarte timpuriu. Înainte de culcare, copiilor li se cere să repete o listă cu numele celor pe care trebuie să-i urască.
Printre triburile la care nu ajunsese vestea despre moartea și învierea Domnului Isus, se număra și tribul indienilor Atshuara, înrudiți cu Jivaro și dușmanii lor de moarte. Așa că Roger a fost călăuzit de Dumnezeu să se mute pe teritoriul acestor indieni în 1954.
În timpul operațiunilor de survolare pe deasupra junglei, Nate Saint a descoperit și alte teritorii și așezări.
Acești doi oameni, (Roger și Nate), plini de curajul și dragostea creștinilor din primul secol, folosind mijloacele secolului XX, duseseră cu un pas mai departe hotarele adevăratei credințe. Nu numai Roger și Nate, dar și Jim, Pete și Ed erau pionieri creștini – atrași mereu de orizonturi noi. Dincolo de culmile îndepărtate se aflau indienii Auca, scrie Elisabeth Elliot în cartea Prin porțile splendorii.
Teritoriul Auca se află cam la 250 km est de Quito și este mărginit de trei râuri: Arajuno în vest, Napo în nord, Villano în sud. La est se întinde până la granița peruviană.
Primul misionar care intrase pe teritoriul Auca – un preot iezuit, Pedro Suarez – fusese ucis cu sulițe, undeva aproape de confluența râurilor Napo și Curaray, în 1667.
După ce zona bazinului amazonian a fost descoperită de exploratorii aflați în căutarea arborelui de cauciuc, abuzând de populația indigenă, s-a generalizat printre indieni ura împotriva albilor și dorința de răzbunare. Acest teritoriu a rămas închis în fața valului colonizării.
Compania petrolieră Shell a făcut prospecțiuni în Oriente și în împrejurimi, dar a trebuit să se retragă în urma atacurilor repetate ale indienilor Auca.
Sunt ei asasini înnăscuți? Ucid doar pentru a-și apăra pământul de cei din afară? Nimeni nu știe. Un lucru însă e sigur: albii nu sunt doriți aici. În momentul în care pășesc pe pământul indienilor Auca, ei își pun viața în pericol.
Dayuma, o indianică Auca ce fugise din tribul ei a fost o sursă prețioasă de informații pentru grupul celor 5 bărbați carea aveau să elaboreze Operațiunea Auca.
Aceasta a început în septembrie 1955, lună în care Domnul a început să țeasă pentru gloria Sa cinci fire separate într-o singură țesătură strălucitoare. Cinci oameni complet diferiți veniseră în Ecuador din estul Statelor Unite, de pe Coasta de Vest și din Centrul Statelor Unite. Deși reprezentau misiuni și confesiuni diferite, acești bărbați, împreună cu soțiile lor, erau una prin credința în Biblie, pe care o considerau Cuvântul desăvârșit al lui Dumnezeu adresat omului. Cristos a spus: „Duceți-vă”, iar răspunsul lor a fost: „Iată-mă, trimite-mă!”
Familia McCully, de la misiunea din Arajuno, aflată la granița cu teritoriul Auca, a fost avangarda. Elisabeth și Jim erau în Shandia, familia Fleming în Puyupungu, iar Roger Youderian cu familia sa se întorsese din Wambini și ajuta familia Drowns din Macuma în lucrarea misionară. Nate Saint cu micul său avion galben și Marj, soția lui, mereu în apropierea stației radio, rămăseseră în Shell Mera, baza lor permanentă aflată undeva în mijlocul acestor misiuni răspândite prin toată jungla.
Pe parcursul unei perioade de trei luni, misionarii au efectuat zboruri săptămânale peste așezarea Auca, pe care o numeau „Orașul de hotar”, lăsând în urma lor cadouri. Din când în când, trăgeau cadouri Auca legate de frânghie.
După luni de pregătire, misionarii au aterizat pe un banc de nisip al râului Curaray, pe care l-au numit „Palm Beach”. Marți, 3 ianuarie 1956, Nate Saint a efectuat cinci zboruri de la Arajuno – luându-i cu el pe Ed McCully, Jim Elliot, Roger Youderian, precum și provizii. În timp ce Nate zbura, ceilalți au construit un adăpost la 10 m înălțime, într-o specie de copac de esență tare. La ultimul zbor din acea zi, Nate a survolat „Orașul de hotar” și a strigat în limba Auca: „Veniți mâine la râul Curaray”.
Eforturile misionarilor au fost răsplătite vineri dimineața, în jurul orei 11:15 când trei indieni Auca, un bărbat și două femei, au ieșit din junglă și și-au întâlnit primii prieteni albi. Bărbatul, poreclit George, a zburat cu avionul încântat alături de Nate.
Au făcut fotografii și au reușit să și filmeze. Dayuma, femeia evadată din trib, credea că femeia mai în vârstă dintre cele două ar fi sora mai mică a mamei sale.
Încurajați de acest prim contact la sol prietenos, cei cinci bărbați au continuat să le trimită semnale din avion în zilele următoare, sperând la o întâlnire cu un număr mai mare de indieni. Duminică, 8 ianuarie 1956 la ora 12:30, Nate a transmis ultimul mesaj radio. Pe urmă, tăcere.
Luni dimineața a fost găsit avionul distrus pe plajă, dar nici urmă de bărbați. S-au mobilizat multe forțe pentru a-i căuta pe cei cinci misionari, atât în aer, cât și la sol. Abia miercuri au găsit în apele râului trupurile a patru dintre ei, dintre care unul avea înfipt în șold o lance Auca, după ce cu o zi în urmă niște indieni Checiua identificaseră trupul lui Ed McCully, care între timp fusese luat de ape.
Oare de ce, după vizitele de prietenie de vineri, se întorseseră indienii duminică cu o asemenea ură neașteptată împotriva oaspeților albi care-i vizitaseră? ne putem întreba și noi alături de văduve și de restul misionarilor, pe bună dreptate. Nu puteam decât să bănuim răspunsul. O persoană îndreptățită să formuleze o ipoteză e Frank Drown, care, muncind printre indienii Jivaro, știa să înțeleagă modul lor de gândire.
El crede că: un Indian când vede sau aude un lucru nou, îl acceptă. Poate o face din pură curiozitate. Dar, după ce se gândește o vreme, începe să se simtă amenințat și atunci poate ataca. Un grup de indieni vor să discute cu interes o invenție sau un nou mod de a privi lucrurile, dar vracii, adevărații conservatori, vor fi primii care se vor opune acelui lucru. Au multă autoritate și, când vor să-și convingă semenii să respingă o noutate, rareori găsesc împotrivire. Ca în orice cultură, tinerii caută poate ceva nou, dar cei bătrâni rămân lângă tradiție. În plus, cei mai mulți indieni sunt neîncrezători față de orice lucru care vine din partea nui alb, din motive lesne de înțeles. Și nu uitați că, la urma urmei, din câte se știe, aceasta era prima întâlnire cordială dintre indienii Auca și albi. Nu putem decât să sperăm că și ei cugetă la acest lucru acum.
Pentru cei mai mulți întâmplarea aceasta a însemnat o tristă irosire a cinci vieți tinere. Dar Dumnezeu are planul Său pentru fiecare. Au existat oameni ale căror vieți au fost schimbate datorită celor întâmplate în „Palm Beach”, scrie Elisabeth Elliot, una dintre văduve, în cartea Prin porțile splendorii.
Într-un epilog ce datează din noiembrie 1958 (deci la mai bine de 2 ani de la moartea misionarilor), Elisabeth Elliot povestește cum Rachel Saint, sora lui Nate Saint, împreună cu Dayuma, a continuat să învețe limba indienilor Auca. În noiembrie 1957, două femei Auca, dintre care una era cea în vârstă care se întâlnise cu cei cinci bărbați martiri, au făcut cunoștință cu Rachel și Elisabeth, iar în octombrie 1958 au primit invitația de a locui în tribul lor, ceea ce au și făcut vreme de doi ani.
Dintr-un al doilea epilog, ce datează din ianuarie 1996, aflăm că la 40 de ani de la moartea misionarilor Elisabeth i-a vizitat din nou pe indieni. Doi dintre cei care i-au omorât cu lăncile pe cei cinci erau creștini acum. Noul Testament fusese tradus în limba lor.
Numele de Auca este un cuvânt din Checiua care înseamnă „gol” sau „sălbatic”. El nu mai este folosit. Ei își spun astăzi „Waorani”.
Pentru noi, văduvele, n-a fost ușor să găsim atunci, în 1956, o explicație a faptului că oamenii care s-au încrezut în Dumnezeu și L-au luat drept scut și apărător au fost uciși și această frământare nu a luat sfârșit nici acum, în 1996, mărturisea Elisabeth Elliot. Dumnezeu n-a răspuns nici întrebărilor lui Iov. Iov trăia o taină – taina planului divin al lui Dumnezeu – și întrebărilor născute din adâncurile acelei taine le-a răspuns o taină și mai mare – aceea a lui Dumnezeu Însuși.
Ne-ncredem în Tine, al nostru Scut și Apărător/ A Ta e bătălia, de aceea și gloria-e a Ta/ Și când vom trece pe porțile bogate ale splendorii/ Biruitori, cu Tine vom împărți veșnicia. Acestea sunt versurile unui imn pe care l-au cântat cei cinci misionari înainte de a pleca în Operațiunea Auca și sursa de inspirație pentru titlul cărții lui Elisabeth Elliot, Prin porțile splendorii. O carte de memorii, dar și o biografie, poate chiar o mini-monografie a operațiunilor misionare pioniere în jungla ecuadoriană, în care avem ocazia să observăm adevăratul spirit creștin, gata de sacrificiu pentru salvarea altora. M-a impresionat dârzenia văduvelor și capacitatea lor de a-și continua misiunea și de a-i iubi chiar pe ucigașii soților lor.
Mi s-a mai părut foarte mișcător și capitolul în care aflăm despre frământările lui Roger Youderian de dinainte de a se alătura Operațiunii Auca. El considera la momentul respectiv că eșuase ca misionar și era pe punctul de a renunța și a se întoarce în America. Vă îndemn să citiți cartea Prin porțile splendorii de Elisabeth Elliot, și să vă minunați de experiențele acestor oameni în jungla amazoniană, în misiunea lor de a duce Cuvântul lui Dumnezeu unor comunități deseori ostile.
Mulțumim, Editura Scriptum, pentru colaborare!
Mai multe pasaje din carte puteți descoperi ascultând episodul integral:
Alte cărți despre Elisabeth și Jim Elliot:
Alți misionari:
Vezi și:
CARTEA E O VIAȚĂ 