Mă bucur să vă prezint un volum pe cât de util, pe atât de captivant despre creșterea spirituală, păcate și virtuți.
Dacă vă întrebați cum de ar putea o astfel de carte să fie „captivantă”, răspunsul este că este scrisă de Brant Pitre, profesor de Biblie și Teologie, actualmente
cercetător la Institutul Augustinian din Denver (Colorado), specializat în studiul Noului Testament pe fondul Iudaismului antic, ale cărui cărți Fiul lui Dumnezeu și Isus Mirele, le-am prezentat și noi în articole anterioare.
Brant Pitre are darul de a explica noțiuni teologice sau spirituale complexe pe înțelesul publicului larg și o scriitură care te face să dai pagină după pagină, curios să vezi ce descoperire interesantă vei mai face despre traducerea vreunui termen din ebraică sau greacă care dezvăluie un sens al unui pasaj biblic care până acum ți-a scăpat.
În volumul Cu Isus pe calea rugăciunii – Introducere în viața spirituală Brant Pitre a pornit de la propria sa cercetare în domeniul spiritualității creștine și a decis să se concentreze asupra rădăcinilor scripturare ale acestora. Astfel, în fiecare capitol va urmări să arate unde și în ce fel se regăsește practica spirituală sau conceptul teologic abordat atât în Scripturile ebraice (sau ce am numi Vechiul Testament), cât și în Noul Testament, mai ales în viața lui Isus, dar și în epistole.
În plus, fiecare capitol începe cu citate din scriitorii clasici ai spiritualității creștine din diferite epoci, printre care îi regăsim pe Ioan Casian, Tomas a Kempis, Ignațiu de Loyola, Tereza de Avila sau Francisc de Sales.
Brant Pitre remarcă în introducerea cărții că toți autorii spirituali dau mărturie că viața spirituală nu este o ușă rotatitvă, ci un proces de creștere. Acestea fiind spuse, e important de ținut seama că experiența fiecăruia cu privire la acest proces va fi unică. Nu avem voie să uităm vreodată că viața spirituală este un mister.
Apoi el prezintă stadiile creșterii spirituale:
- Calea purificării: calea copilăriei spirituale, axată pe păzirea poruncilor, pe dezrădăcinarea păcatelor capitale (de aici „purificare”) și pe dobândirea deprinderii de a te ruga Tatălui și de a medita. De remarcat că această carte Cu Isus pe calea rugăciunii, așa cum îi spune și subtitlul (Introducere în viața spiritual) se referă la acest stadiu de început al creșterii spirituale.
- Calea iluminării: calea adolescenței spirituale, axată pe o mai profundă înțelegere a misterelor vieții lui Cristos (de aici „iluminare”), pe creșterea în virtuți și pe contemplație.
- Calea unitivă: calea maturității spirituale, axată pe unirea cu Dumnezeu (de aici „unitivă”) prin puterea Duhului Sfânt și prin desăvârșirea credinței, a nădejdii și a iubirii.
Isus se așteaptă ca ucenicii lui să-și însușească învățăturile sale și să umble împreună pe calea maestrului și învățătorului lor spiritual. Căci, potrivit lui Isus, calea sa este „drumul” ce „duce la viața veșnică” (Matei 7:14; 19:16-17).
În cele din urmă, Isus însuși este Învățătorul suprem al vieții spirituale. El este maestrul și modelul întregii spiritualități creștine, arată Brant Pitre.
Cartea Cu Isus pe calea rugăciunii se va axa pe fundamentele biblice ale principalelor teme din spiritualitata creștină, ce includ:
- Rugăciunea vocală, meditația și contemplația
- Trei ispite principale și trei remedii
- Practici spirituale: Rugăciunea Domnească, postul și pomana
- Cele șapte păcate capitale și cele șapte virtuți opuse
- Lectio divina: cum se meditează Scriptura
- Noaptea întunecată a sufletului
În continuare, el scrie despre convertire ca început al umblării pe calea spirituală creștină, corelând atât înțelegerea ebraică cu privire la pocăință – a se întoarce de la păcat – cu idea de schimbare a minții despre care găsim scris în Noul Testament. Putem astfel defini convertirea ca întoarcerea de la păcat, schimbarea minții cu privire la păcat și dorința de a fi iertat.
Mai departe, după un capitol dedicat Celor Zece Porunci, Brant Pitre discută desprecele trei ispite, dorința omenească neorânduită după plăcere, avuție și trufie.
Conform Scripturilor ebraice, există o motivație triplă pentru cel dinâi păcat. Adam și Eva nu ascultă de Dumnezeu pentru plăcerea de a gusta din fruct („bun de mâncat”), dorința de a-l avea de îndată ce îl văd („desfătare pentru ochi”) și dorința trufașă de a fi „pricepuți” ca Dumnezeu, însă călcându-I porunca („de dorit pentru că dă pricepere”).
Problema este că Adam și Eva încearcă să-și însușească toate acestea abuzând de libertatea lor și neascultând de Dumnezeu. Vor să fie ca Dumnezeu, dar nu după voia Lui.
În Predica de pe Munte Isus îi învață pe ucenicii Săi trei practici spirituale ce constituie remedii pentru întreita poftă care zace în inima fiecărui om.
Pofta trupului – postul
Pofta ochilor – pomana
Trufia vieții – rugăciunea
Practica biblică a postului este în primul rând despre răsturnarea efectelor Căderii prin deprinderea dorințelor trupului să asculte de voința sufletului. Dacă cineva poate învăța să-și stăpânească dorința pentru ceva bun, precum mâncarea, va putea cu mai mare probabilitate să-și stăpânească dorința după ceva rău, precum păcatul.
Și astfel ajungem la cea mai consistentă parte din volumul Cu Isus pe calea rugăciunii de Brant Pitre, cea despre Vicii și virtuți, în care va discuta despre fiecare dintre cele șapte păcate capitale și virtuțile opuse.
Mai întâi trebuie subliniat faptul că motivul pentru care aceste șapte vicii sau păcate sunt numite „capitale” este că ele stau la „capătul” de început (lat. Caput), adică la originea multor alte păcate. Ele pot alcătui o listă după cum urmează:
- Mândria
- Invidia
- Mânia
- Zgârcenia și pofta de avere
- Pofta trupească
- Lăcomia
- Lenea
Însă ne putem întreba de unde provine ideea de 7 păcate?
Cartea Proverbelor pune fundamentul biblic pentru tradiția ulterioară, vorbind despre „șapte urâciuni” care locuiesc în inima omului (Proverbe 26:25).
În Scripturile ebraice, termenul „urâciune” e folosit adesea cu referire la ceva care, din punct de vedere ritual sau moral, îl ofensează pe Dumnezeu.
În plus, parabola celor șapte duhuri rele i-a făcut pe scriitorii creștini din antichitate să vorbească de „șapte rele” sau de „izvorul înșeptit al răutății”.
Oricum ar fi, Isus descrie tendința omului de a păcătui ca fiind ceva mai mult decât simple alegeri proaste. Ispita e parte dintr-o bătălie spirituală nevăzută ce să dă pentru suflet și important e dacă acesta îngăduie să ajungă „casa” unor duhuri rele, arată Brant Pitre.
E importantă identificarea și înțelegerea celor șapte păcate capitale deoarece ele constituie rădăcina multor alte vicii.
Majoritatea dintre noi avem ceea ce autorii spirituali numesc un defect dominant – adică un anume păcat capital pe care avem cel mai mult tendința să-l comitem.
Iată ce scria Ignațiu de Loyola: Pentru a cunoaște mai bine greșelile săvârșite care țin de cele șapte păcate capitale, să se cerceteze contrariile lor; și astfel, pentru a se păzi mai bine de ele, persoana să-și propună și să caute ca, prin exerciții sfinte, să dobândească cele șapte virtuți care le sunt contrare și să se păstreze în ele.
Iată care sunt virtuțile opuse celor șapte păcate:
Mândria – smerenia
Invidia – milostivirea
Mânia – blândețea
Zgârcenia – generozitatea
Pofta trupească – curăția
Lăcomia – cumpătarea
Lenea – hărnicia
O secțiune foarte interesantă și binevenită din cartea lui Brant Pitre mi s-a părut cea referitoare la lene și hărnicie. Nu prea auzim predici pe această temă, deși, în ultimii ani, cred că este unul dintre păcatele cele mai răspândite, chiar dacă poate că, la prima vedere, la unii, este mai puțin evident.
Brant Pitre definește lenea ca o înclinație neorânduită spre apatie sau indolență în îndeplinirea îndatoririlor. Când implică inactivitate fizică, neglijarea îndatoririlor lumești și refuzul de a munci i se spune adesea pur și simplu „lene”. Când implică inactivitate spirituală, laxitate în rugăciune și neglijarea îndatoririlor religioase, e numită în mod obișnuit „lâncezeală” sau „acedie”, de la cuvântul grecesc „akedia”, care înseamnă „lehamite” sau „apatie”.
De asemenea, el atrage atenția asupra faptului că cineva poate să fie harnic în treburile pământești, și totuși foarte neglijent cu practicile spirituale – și invers. În esență, lenea presupune evitarea efortului creat de munca fizică sau spirituală.
Nu este doar un defect nefericit de caracter. Este o „boală” a voinței care încet-încet te face incapabil de a stărui pe calea cea grea și „îngustă” a lui Isus.
Proverbele avertizează împotriva ispitei spre trândăvie, mai ales în forma dormitului în exces.
Bătălia împotriva lenei înseamnă să ne hotărâm ca în fiecare zi să ne sculăm din somn și să lucrăm liniștit, conștiincios și fără a ne plânge. Mai înseamnă și fidelitate în a petrece timp în fiecare zi în rugăciune vocală și în meditație. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, stăruim în a lucra și a ne ruga conștiincios – chiar dacă nu avem chef – atunci vom auzi și noi cândva cuvintele: „Bine, slujitor bun și credinicios!” (Matei 25:21).
În continuare acesta dedică un capitol cercetării inimii, adică cercetării regulate a înclinațiilor spre viciu din inimile noastre.
Faptele bune nu sunt doar despre respectarea unor reguli sau împlinirea unor îndatoriri. Ele sunt „roadele” înțelepciunii, care dăruiesc pacea și fericirea acelora care se împărtășesc cu ea. Prin imaginea pomului vieții, Proverbele arată că secretul unei vieți fericite este să alegi virtutea în locul viciului, binele în locul răului.
Cercetarea regulată a conștiinței, mai ales înainte de participarea la Cina Domnului, este un element fundamental al vieții oricărui ucenic care vrea să înainteze pe calea spirituală.
Brant Pitre include în carte două imagini cu câte un pom, unul reprezentând pomul rău/omul rău, cu rădăcinile în păcatul mândriei, din care pornesc ca ramuri celelalte păcate, celălalt reprezentând pomul bun/omul bun, cu rădăcinile în iubire, din care pornesc ca ramuri toate virtuțile.
Când ne cercetăm inima în funcție de păcatele capitale și de virtuțile opuse, vom găsi cu siguranță că avem mult de lucrat ca să retezăm ramurile rele și roadele lor și să cultivăm ramurile bune și roadele lor.
Un alt capitol interesant este cel despre Lectio divina – practicarea rugăciunii cu Scriptura.
Guigo II a identificat 4 pași ai aceei practici (1) Citirea este studierea atentă a Scripturii, concentrându-ți toate puterile asupra ei. (2) Meditarea este folosirea intensă a minții căutând, cu ajutorul rațiunii, cunoașterea adevărului ascuns. (3) rugăciunea e îndreptarea cu evlavie a inimii spre Dumnezeu pentru a alunga răul și a dobândi binele. (4) Contemplația este atunci când mintea este cumva înălțată la Dumnezeu și ținută deasupra ei înseși, încât gustă bucuria suavității veșnice.
Rezumând, lectio divina implică patru pași simpli: citirea Bibliei, cugetarea asupra celor citite, vorbirea cu Dumnezeu despre aceasta și odihna tăcută în prezența Lui.
Cu alte cuvinte, dacă nu facem decât să citim cuvintele Scripturii fără să cugetăm la ele, rugăciunile noastre vor ajunge invariabil uscate și fără viață.
Pe de altă parte, dacă ne petrecem timpul gândindu-ne la chestiuni profunde, dar fără a merge la Scriptură pentru răspunsuri, vom sfârși inevitabil în tot felul de erori.
Dacă tot ce facem este să-I vorbim lui Dumnezeu fără a ne lua vreodată timp să ne gândim la ce ne-a spus El în Cuvântul său, atunci rugăciunile noastre vor ajunge monologuri lâncede, și nu convorbire din inimă. În fine, dacă ne petrecem tot timpul cugetând asupra Scripturii fără a-I cere vreodată lui Dumnezeu să ne dea darurile spirituale pe care le descoperim în paginile ei, atunci meditația noastră nu va aduce niciodată rod spiritual.
Apropiindu-ne de final, am vrea să vă împărtășim felul în care ne îndeamnă Tomas a Kempis să luptăm cu ispita de a pierde timpul pe care l-am putea petrece în rugăciune, într-un mod care ni s-a părut că ar fi fost scris chiar în vremurile noastre, deși el a trăit în Evul Mediu!
Dacă ai fugi de pălăvrăgelile de prisos și ai ocoli drumurile zadarnice, dacă ți-ai feri urechea de ascultarea tuturor noutăților și zvonurilor, ai găsi timp din belșug și prilej nimerit pentru a stărui în meditații evlavioase… Acela care vrea să ajungă la o viață lăuntrică și duhovnicească trebuie să se îndepărteze de mulțime, împreună cu Isus.
În final, Brant Pitre arată că avem nevoie ca apa vie a Duhului Sfânt să izvorască înlăuntrul nostru și să ude „pomul” vieții noastre ca să creștem în virtute și să aducem rod. Înaintarea spirituală înseamnă creșterea în virtute.
Încheind cartea cu episodul întâlnirii cu femeia samariteancă la fântână, Brant Pitre ne încurajează: E adevărat: Isus încă așteaptă la fântână. Astăzi, acum. Chiar în clipa asta. Isus așteaptă la fântâna inimii tale – și a inimii mele. Ne așteaptă să venim la El, să stăm cu El și să vorbim cu El în rugăciune. Ne așteaptă să-I aducem setea noastră, să-I aducem durerile noastre, să-I aducem inimile noastre. Ne așteaptă să privim pur și simplu la El, în misterul tăcut al iubirii.
Ca de fiecare dată, și această carte a lui Brant Pitre a fost o încântare și, deși este numită „o introducere în viața spirituală” și ar fi perfectă pentru ora de catehizare, cred că este la fel de utilă și pentru cineva aflat de mai mult timp pe calea creștină. Mie mi se pare că aduce o perspectivă echilibrată și un suflu proaspăt, mai ales în mediul evanghelic, unde nu prea discutăm despre păcate și virtuți sau dacă o facem, o facem în mod dezechilibrat și neconstructiv, mai mult despre păcatele sexuale – în mare parte ale altora, decât despre păcate cu care ne luptăm fiecare zi de zi, cum ar fi mânia sau lenea. Eu vă recomand cu toată inima să-o citiți!
Alte cărți de Brant Pitre:
Despre disciplinele spirituale:
Disciplinele spirituale de Richard Foster
CARTEA E O VIAȚĂ 