„Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus” de Brant Pitre

Astăzi vă invit să descoperiți o carte captivantă despre Isus Hristos. Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus de Brant Pitre este o lucrare ce-și propune să răspundă la întrebarea A pretins Isus Nazarineanul că e Fiul lui Dumnezeu?

Autorul ei, Brant Pitre, este profesor la Seminarul Notre Dame din New Orleans, Louisiana, unde ține un curs despre Sfintele Scripturi și deține un doctorat din partea Universității Notre Dame din Indiana.

Acesta începe cartea Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus abordând teoria conform căreia Evangheliile au fost inițial anonime și li s-au atribuit numele pe care le cunoaștem abia mult mai târziu.

El arată într-un mod foarte convingător, pe baza dovezilor, că nu există copii anonime ale Evangheliilor, după care, în capitolul 3 se ocupă de titlurile Evangheliilor, dezvăluind cine au fost autorii lor și ce cunoaștem despre ei.

În primele trei secole ale Bisericii autoritatea Evangheliilor nu pare să fi fost subiect de controverse, conchide Pitre.

Un capitol foarte interesant este cel în care Brant Pitre demonstrează că Evangheliile se încadrează în genul literar al biografiilor greco-romane, fapt contestat de unii critici, care consideră Evangheliile colecții de material folcloric.

Ca biografii antice Evangheliile:

• Au în centru viața și moartea unui singur individ, sunt împărțite în 3 părți: nașterea, viața publică și moartea.
• Încep adesea cu strămoșii
• Nu respectă neapărat ordinea cronologică
• Nu ne spun totul despre o persoană – Evangheliile nu sunt scrise ca să ne spună tot ce a făcut și a zis Isus.

Totuși, există o diferență între Evanghelii și alte biografii antice. Aceste patru cărți sunt intitulate „Evanghelii” sau „Bune Vestiri”, și nu „vieți”. De ce? Expresia „buna vestire” provine direct din cartea lui Isaia, care anunță „vestea cea bună” a venirii lui Dumnezeu:

Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere!” (Isaia 40:9-10)

Toate cele patru Evanghelii citează în mod explicit acest pasaj în capitolele lor introductive. Astfel, profeția lui Isaia poate oferi un indiciu referitor la diferența dintre Evanghelii și biografiile greco-romane antice. Evangheliile nu sunt doar despre viața unui bărbat pe nume Isus din Nazaret, ci și despre venirea lui Dumnezeu în persoana lui Isus.

Mai mult, Evangheliile sunt biografii istorice. Două dintre ele țin să sublinieze că reprezintă relatări ale vorbelor și faptelor reale ale lui Isus. De asemenea, ele susțin că se bazează pe relatările unor martori oculari.

Vorbind despre datarea Evangheliilor, acesta arată că trebuie să ținem cont de cele trei etape în alcătuirea Evangheliilor, și anume: viața și învățătura lui Isus – ucenicii lui Isus au umblat cu el, au locuit cu el și au învățat de la el, memorând învățăturile sale. Să fii unul dintre învățăceii lui Isus însemna să-l urmezi pretutindeni, să asculți ce spune tot timpul, vreme de unul până la trei ani. După cum reiese limpede din Evanghelii, însemna să și ții minte ce spunea el.

În a doua etapă, după moartea lui Isus, învățăceii săi au reținut ce le spusese și ce făcuse El și i-au învățat și pe alții, bazându-se pe memoria antrenată și pe amintirile repetate încontinuu.

În ultima etapă, ucenicii sau ucenicii acestora au scris lucruri la care au fost martori oculari, sau care le-au fost încredințate de martori oculari.

Pentru a susține faptul că Evangheliile au fost scrise mai devreme decât declară majoritatea criticilor, Brant Pitre oferă mai multe argumente, printre care și faptul că în niciuna dintre Evanghelii distrugerea templului nu apare ca un eveniment trecut. Unele dintre spusele lui Isus cu privire la asta au sens numai dacă reprezintă avertismente făcute înainte de evenimentul respectiv.

În plus, cartea Faptele apostolilor se încheie cu descrierea la persoana I a sosirii la Roma a lui Luca și a apostolului Pavel, urmată de perioada petrecută de Pavel în casa în care se afla în arest.

Cea mai bună explicație pentru faptul că Luca s-a oprit cu scrierea relatării despre viața lui Pavel pe când acesta se afla în arest la Roma este fiindcă aceasta este perioada în care au fost scrise Faptele apostolilor – în jurul anului 62 d.Cr.

În esență, există motive istorice convingătoare pentru a conchide că Evangheliile nu sunt scrieri ale unui lanț de autori anonimi de la sfârșitul secolului întâi, ci biografii antice redactate de ucenici ai lui Isus și de învățăcei de-ai lor, scrise în timpul vieții apostolilor și a martorilor oculari din vremea lui Isus. Ca atare, Evangheliile ne furnizează o bază solidă de cercetare a chestiunilor de natură istorică referitoare la faptele și învățăturile lui Isus și la afirmațiile lui despre propria-i identitate, scrie Brant Pitre.

În capitolul 8 el explică modul în care s-a identificat Isus cu Mesia promis în profețiile Vechiului Testament.

Când Isus evocă venirea „împărăției lui Dumnezeu”, el face aluzie în primul rând la împlinirea profeției din cartea lui Daniel din capitolul 2:31-35. Deși cititorii moderni sunt poate mai puțin familiarizați cu această profeție, ea era foarte populară printre evreii din secolul întâi, căci le oferea un calendar al instaurării pe pământ a Împărăției lui Dumnezeu.

Potrivit celor mai vechi interpretări iudaice, în secolul I d.Cr. cele patru regate din cartea lui Daniel erau descrise ca împărățiile care domniseră peste poporul evreu începând cu epoca lui Nabucodonosor: imperiul babilonian, imperiul medo-persan, imperiul grec și imperiul roman. Astfel, se credea că împărăția lui Dumnezeu va veni cândva în timpul dominației Imperiului Roman.

Aceasta este împărăția pe care o vestește Isus. Aceasta este împărăția despre care vorbește Isus când spune că „S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu”. Care vreme? Care împărăție? Vremea despre care vorbește profetul Daniel. Împărăția despre care vorbește profetul Daniel. Aceasta era așteptarea multor evrei și aceasta este ceea ce spune Isus că le va aduce. Să observăm însă că împărăția lui Daniel nu este un regat omenesc, ci este reprezentată ca o piatră „desprisă nu de mână” – adică este o împărăție supranaturală creată de Dumnezeu Însuși. Acesta este contextul în care trebuie înțeles tot ce a spus Isus despre sine, arată Brant Pitre.

Apoi, Isus folosește iar și iar expresia „Fiul Omului” vorbind despre sine însuși. Ce vrea el să spună?

Pe de o parte, expresia are sensul de ființă umană, iar pe de alta, Isus folosește această expresie dând impresia că se referă la o persoană anume. Se referă la o altă profeție din cartea lui Daniel: cunoscuta vedenie despre patru fiare și despre „cineva ca un fiu al omului” din capitolul 7.

Ca să înțelegem cine este fiul omului trebuie să ne amintim cine sunt cele patru fiare. După cum spune îngerul lui Daniel, cele patru fiare sunt patru regi. Odată clarificat acest lucru, identitatea Fiului Omului devine și ea limpede. Fiul Omului este regele celui de-al cincilea regat – împărăția veșnică a lui Dumnezeu.

Orice evreu din secolul întâi înțelegea că, dacă „Fiul Omului” din profeție avea să conducă împărăția lui Dumnezeu, atunci el trebuia să fie și mult așteptatul Mesia. Ținând seama de aceste corespondențe iudaice, reiese clar că, anunțând apropierea împărăției lui Dumnezeu și numindu-se pe sine Fiul Omului, Isus din Nazaret spunea, de fapt, că „se apropie timpul pentru împlinirea profețiilor lui Daniel și că venirea lui Mesia se petrece acum”, iar Fiul Omului este un rege ceresc care domnește peste o împărăție cerească.

Presupunând că am fost convinși de faptul că Isus este Mesia cel promis evreilor, trebuie însă să vedem dacă într-adevăr Isus s-a considerat și Dumnezeu. Pentru că mulți exegeți și critici consideră că doar în Evanghelia după Ioan Isus se consideră pe sine Dumnezeu și acest lucru nu este foarte convingător.

De aceea, Brant Pitre arată în cartea Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus că și în Evangheliile sinoptice apar dezvăluiri ale divinității lui Isus. Dovezile din Evanghelii sugerează că Isus a afirmat, într-adevăr că este Dumnezeu, scrie el. Dar a făcut acest lucru într-un mod tipic evreiesc. Adică a folosit parabole și întrebări menite deopotrivă să-I dezvăluie și să-I ascundă identitatea. Rostul acestor ghicitori-parabole era să-I oblige pe cei care îl ascultau să se întrebe „Cine este acest om?”. De asemenea, Isus a făcut semne și minuni prin care și-a dezvăluit dumnezeirea. Ca și în cazul parabolelor însă, înțelesul lor deplin este dat de contextul vechii Scripturi și tradiții iudaice.

Presupunerea că Isus nu apare ca Dumnezeu în Evangheliile sinoptice este pur și simplu greșită, declară Pitre. O astfel de teorie poate fi susținută numai dacă se ignoră atât minunile săvârșite de Isus ca Unul Dumenzeu, cât și spusele lui despre Unul Dumnezeu. …să ne oprim asupra a trei dintre cele mai uimitoare fapte ale lui – potolirea furtunii, mersul pe apă și Schimbarea la Față – în care Isus acționează întocmai ca Dumnezeul Scripturilor iudaice.

Dacă parcurgem Scripturile iudaice cu episodul potolirii furtunii în minte, vom descoperi că, adesea, în Vechiul Testament, Dumnezeul universului își exercită puterea ținând sub control două dintre cele mai mari stihii ale creației: vântul și marea. Brant Pitre arată paralelismul aproape perfect între descrierea scenei potolirii furtunii și Psalmul 106.

Cum poate Isus din Nazaret să aibă asemenea putere și stăpânire asupra creației – o putere pe care Vechiul Testament o atribuie exclusiv DOMNULUI? Cea mai bună explicație este că Isus este Dumnezeul lui Israel întrupat.

Iar reacția ucenicilor evrei ai lui Isus nu lasă nicio îndoială: „Cine este, oare, Acesta, că și vântul, și marea I se supun?”. În context, această întrebare presupune că Isus nu doar a făcut o mare minune, ci a dovedit o putere pe care Vechiul Testament i-o atribuie în mod repetat numai lui Dumnezeu.

Implicațiile faptei lui Isus apar și mai limpede dacă observăm că el nu se roagă lui Dumnezeu să liniștească vântul și marea. Isus nu lasă deloc impresia că ar depinde de o forță exterioară care îi dă puterea. Dimpotrivă, el însuși poruncește vântului și mării, iar ele I se supun.

În episodul în care Isus merge pe apă, el li se adresează ucenicilor speriați spunându-le: Nu vă temeți, Eu sunt! În Vechiul Testament, „Eu sunt” este numele lui Dumnezeu. Pentru noi, cel mai important dintre contexte, de departe, este cel în care Dumnezeu I se arată lui Moise în rugul aprins, pe muntele Sinai.

Mersul pe apă al lui Isus reprezintă o teofanie – o apariție a lui Dumnezeu, același Dumnezeu care I s-a arătat lui Moise pe muntele Sinai. De aceea, Isus se referă la sine însuși prin expresia „Eu sunt”. Căci își revelează identitatea dumnezeiască de DOMNUL venit în persoană, scrie Brant Pitre.

Prezentând evenimentul Schimbării la Față a lui Isus, acesta arată că în Scripturile iudaice, Moise și Ilie sunt martorii unor teofanii – adică apariții ale lui Dumnezeu, dar nu-I pot vedea fața. Pe muntele Transfigurării, lui Moise și lui Ilie li se permite, în sfârșit, să vadă ceea ce nu putuseră vedea pe timpul vieții lor pământești: fața neacoperită a lui Dumnezeu. Cum de este posibil acest lucru? Este posibil pentru că Dumnezeu care le apăruse pe Muntele Sinai a devenit acum om. În Isus din Nazaret, unicul Dumnezeu are acum chip omenesc.

Isus nu se perindă încolo și-ncoace băgându-le oamenilor pe gât taina dumnezeirii sale, arată Pitre. Vrea ca ei să ajungă să creadă în el în deplină libertate. Vrea ca ei să fie liberi să ajungă la concluzii proprii în privința identității lui și a răspunsului pe care i-l dau. Iar în cazul tânărului bogat, Isus pune o întrebare menită să-l conducă pe acesta până la ultimele implicații ale propriilor cuvinte. Dacă Isus este „bun” și numai Dumnezeu este „bun”, atunci cine anume este Isus?

Ajunși până aici cu argumentația privitoare la persoana lui Isus, nu putem să nu ne întrebăm totuși cum de un om care susține că este Fiul divin al lui Dumnezeu sfârșește ca Mesia răstignit pe cruce? La această întrebare răspunde Brant Pitre în capitolul 11 al cărții.

Deși în zilele noastre lumea e tentată uneori să-l considere pe Isus un mare învățător sau un rabin inofensiv care nu voia altceva decât ca oamenii să se iubească unii pe alții, din punct de vedere istoric acest portret simplificator nu e întemeiat, pentru că nu poate explica sfârșitul pe cruce al lui Isus, subliniază acesta.

Dovezile arată că Isus a fost condamnat pentru blasfemie. La judecată în fața preoților Isus nu numai că afirmă explicit că este Mesia, dar susține implicit că este Dumnezeu. citând două pasaje din Vechiul Testament, din Daniel 7 și Psalmul 109.

În plus, până și în clipa din urmă, Isus rostește o ultimă ghicitoare: ghicitoarea Psalmului 22. Pe de o parte, pare că ar fi fost părăsit chiar de Dumnezeul al cărui Fiu s-a proclamat a fi. Pe de altă parte, cine știe Scripturile evreiești cunoaște și finalul poveștii. Căci, deși Isus pare uitat de Dumnezeu, el dezvăluie nu numai că moartea sa face parte din planul divin, ci și că acest eveniment va avea ca urmare convertirea tuturor „semințiilor neamurilor” la slujirea singurului Dumnezeu al lui Israel. Și exact așa se și întâmplă, la picioarle crucii, când centurionul roman își dă seama cine este Isus.

Dumnezeirea lui Isus este confirmată în final definitiv prin Înviere, despre care scrie Brant Pitre în penultimul capitol al cărții Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus. El arată mai întâi ce NU este învierea: ea nu este simpla întoarcere la viața pământească obișnuită – un fel de resuscitare, și nici nu înseamnă că sufletul sau spiritul lui Isus este „viu” la Dumnezeu.

Ce vesteau ucenicii lui Isus era învierea „trupului” lui Isus, același trup, dar transfigurat. Isus fusese readus la o viață trupească – o viață trupească nouă, suprafirească. În acest trup glorificat, Isus nu va mai muri. Niciodată.

Credința în învierea lui Isus nu s-a răspândit fiindcă anticii – evrei sau păgâni – erau mai naivi sau mai creduli în materie de minuni decât oamenii din zilele noastre, atrage atenția Pitre. În fapt, în Noul Testament ni se spune în mod repetat că învierea lui Isus a fost întâmpinată cu îndoieli, suspiciune și luată în râs chiar de ucenicii lui Isus, și de evrei, precum și de păgâni. Ce i-a convins totuși pe aceștia să creadă în învierea lui Isus?

În primul rând, mormântul gol, apoi faptul că Isus li s-a arătat, chiar în repetate rânduri și, în al treilea rând, pentru că învierea reprezenta împlinirea Scripturii evreiești.

Brant Pitre își încheie cartea Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus cu scena din Cezareea lui Filip în care Isus își întreabă ucenicii cine cred ei că este El. Petru răspunde declarând că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, la care Isus îi spune că Dumnezeu i-a descoperit acest adevăr. Isus își înțelegea identitatea ca o taină ce trebuia revelată, scrie Pitre.

Deși au trecut aproape 2000 de ani de la scrierea Evangheliilor, cuvintele lui Isus către Simon Petru în Cezareea lui Filip traversează secolele, invitându-ne pe fiecare dintre noi să-l întâlnim ca persoană istorică reală și să răspundem la întrebarea pe care el i-a pus-o cândva unui biet pescar din Galileea: „Dar tu cine zici că sunt Eu?”

Cu această invitație se încheie cartea Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus de Brant Pitre, o carte cum nu mai citisem de multă vreme. E drept că nu este foarte lungă, dar m-a captivat atât de tare încât am terminat-o în câteva ore! Pitre a reușit să mă facă să citesc cu sufletul la gură o argumentație ale cărei puncte le cunoșteam deja în mare parte, ca și când le descopeream pentru prima dată. Încheind fiecare capitol cu o întrebare care te conduce firesc spre următorul capitol și tot așa, te face să nu lași cartea din mână până când nu afli concluzia raționamentului. Ceea ce cred că e o mare realizare și o dovadă a măiestriei autorului. De asemenea, am apreciat faptul că, deși citează multe pasaje din Biblie, texte antice și multe alte surse, acestea nu îngreunează lectura, notele sunt grupate la final, ceea ce face ca textul să fie ușor de urmărit.

Un alt lucru pe care l-am apreciat a fost faptul că nu se distinge nicio nuanță confesională în discursul autorului, niciun limbaj de lemn, ceea ce recomandă cartea pentru critici ai creștinismului în general, dar și pentru cei care privesc cu suspiciune anumite denominațiuni.

Cred că este cartea perfectă pentru oricine are întrebări cu privire la identitatea lui Isus, fie critici serioși, fie credincioși cărora li s-au pus astfel de întrebări, dar n-au știut cum să răspundă, dar și pentru orice credincios care vrea să-și întărească credința.

Episodul integral aici.

Tot de Brant Pitre, Isus Mirele – cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor