„Isus Mirele – cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor” de Brant Pitre


Ce vedem când privim o cruce pe care e răstignit Cristos? Fiecare vede altceva. Poate executarea unui evreu din vechime de către autoritățile romane? Sau pedepsirea nedreaptă a unui mare învățător neînțeles de conducătorii zilei? Martiriul lui Mesia, ucis fiindcă susținea că e regele iudeilor? Sau, poate, jertfa Fiului lui Dumnezeu care, de bunăvoie, a luat asupra sa păcatele lumii?

Apostolul Pavel a văzut iubirea unui mire pentru mireasa Lui. În Epistola sa către Efeseni la capitolul 5 el îl descrie pe Cristos ca mire, Biserica drept mireasă, iar răstignirea lui Isus ca pe un fel de nuntă evreiască din vechime în care el „a iubit-o” și „s-a dat pe sine” pentru mireasa lui. Din punctul lui de vedere, chinurile și răstignirea lui Isus pe muntele Calvarului sunt o expresie a iubirii de logodnă.

Cum să înțelegem această misterioasă analogie? Dacă v-ați fi aflat la picioarele crucii însângerate de care atârna Isus în agonie, așa ați fi descris ce se întâmpla atunci? Brant Pitre, autorul cărții Isus Mirele – cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor, ne aduce în atenție această analogie prezentă în mai multe locuri din Scriptură pentru a înțelege mai bine rolul și persoana Domnului Isus Hristos.

Așa cum vom vedea pe parcursul acestei cărți, scrie acesta în introducere, din perspectiva evreilor antici, întreaga istorie a mântuirii, în cel mai profund mister al său, este, de fapt, o poveste divină de iubire între Creator și creatură, între Dumnezeu și Israel, o poveste care atinge apogeul pe lemnul însângerat al unei cruci romane.

Din perspectiva vechilor evrei, singurul Dumnezeu adevărat – „DOMNUL” sau „CEL CE ESTE” nu este doar Creatorul. Din punctul lor de vedere, Dumnezeul lui Israel este și un Mire, o persoană divină a cărei dorință supremă este să fie unită cu creaturile sale într-o relație nepieritoare atât de intimă, de statornică, de jertfelnică și de dătătoare de viață încât poate fi descrisă doar ca o căsătorie între Creator și creatură, între Dumnezeu și ființele umane, între YHWH și Israel, arată Brant Pitre.

Astfel, în primul capitol al cărții el se oprește asupra profilului de Mire al Dumnezeului lui Israel. Vechii evrei considerau că istoria mântuirii avea în centru evenimentele petrecute cu Moise pe Muntele Sinai, în timpul ieșirii din Egipt.

Din acest moment, Dumnezeu inițiază o relație specială cu evreii cunoscută sub numele de legământ (în ebraică berit). Din perspectivă biblică, un „legământ” era o legătură familială sacră stabilită pentru totdeauna.

În paginile profeților, veți face o descoperire remarcabilă: ei spun în mod deschis că istoria legământului de pe Muntele Sinai conține un mister mai adânc. Din punctul de vedere al profeților, ce s-a întâmplat acolo nu a fost doar primirea unui set de legi, ci nunta spirituală a lui Dumnezeu cu Israel.

Pentru a susține această perspectivă, Brant Pitre citează trei pasaje din profeții Vechiului Testament. Primul este din cartea profetului Osea 2:15-17. Al doilea pasaj este din cartea profetului Ieremia 2:1-3. Iar al treilea pasaj este din cartea profetului Ezechiel 16:8.

Despre aceste profeții extraordinare s-ar putea spune multe, dar, pentru scopul pe care ni l-am propus, e de ajuns să subliniem trei lucruri, arată Brant Pitre în cartea Isus Mirele. Mai întâi, observați că toți acești profeți trimit la vremea exodului: când Israel a părăsit Egiptul, a mers în pustiu și a făcut un „legământ” cu Dumnezeu la Muntele Sinai. Cu alte cuvinte, profeții repovestesc episodul de la Muntele Sinai ca pe o poveste de dragoste dumnezeiască țesută în jurul legământului.

În al doilea rând, cei trei profeți descriu poporul lui Israel din timpul exodului ca pe o tânără mireasă curtată de Mirele ei divin ca să se mărite cu el. Pentru a o cuceri, Dumnezeu „vorbește inimii ei” ca s-a atragă într-o relație de „dăruire” sau de „iubire credincioasă”.

În sfârșit, în al treilea rând, această relație nupțială este pecetluită prin legământ: în cuvintele lui Ezechiel, prin legământ poporul devine mireasa lui Dumnezeu.

În acest caz, remarcă Pitre, dacă Dumnezeul lui Israel nu este doar un Creator sau un Legiuitor, ci și Mirele, atunci păcatul nu este doar încălcarea unei reguli sau a unei legi, ci și trădarea unei relații.

Semnificația acestei interpretări este esențială pentru înțelegerea istoriei mântuirii, consideră el. Cu atât mai mult cu cât așa cum știe oricine este familiarizat cu Biblia, la scurt timp după celebrarea acestei căsătorii, tânăra mireasă, adică poporul lui Israel, e surprinsă în flagrant delict de infidelitate spirituală.

Potrivit Scripturii ebraice, la mai puțin de patruzeci de zile după încheierea legământului de la Muntele Sinai, fără ca Moise să fie la curent cu ce se petrecea, marele preot Aaron și căpeteniile celor douăsprezece triburi se dezic de legământul făcut cu Dumnezeul lui Israel și încep să aducă jertfe unui vițel de aur.

Adorarea pe Muntele Sinai este doar primul dintr-o lungă serie de acte colective de idolatrie. Potrivit Scripturii ebraice, în mod repetat, generație după generație, urmașii lui Israel cad pradă cultului falșilor zei ai vecinilor lor păgâni – iar slujirea acestora implică nu doar acte de infidelitate religioasă, ci și imoralitate trupească, prostituție sacră și chiar sacrificii umane. Păcatul idolatriei înseamnă, până la urmă, a dărui unor ființe create sau unui obiect creat iubirea datorată exclusiv lui Dumnezeu, nu numai în calitatea sa de Creator, ci și de Mire divin.

Însă, chiar dacă în Scriptura ebraică poporul lui Israel își trădează Mirele divin prin acte repetate de adulter spiritual, Dumnezeu nu-și părăsește mireasa, ci promite să-i ierte păcatele într-o bună zi, făcând cu ea un nou legământ de căsătorie.

În profețiile referitoare la acest nou legământ și la mântuire, aceasta nu înseamnă doar iertarea păcatelor, observă Pitre. Din perspectivă biblică, mântuirea înseamnă în ultimă instanță unirea cu Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel nu este o zeitate distantă sau o forță impersonală, ci Mirele care dorește ca mireasa lui să-l „cunoască” în intimitate, printr-o căsătorie spirituală care nu este numai fidelă și rodnică, ci și veșnică.

Din această perspectivă, cine a fost Isus din Nazaret? De ce a trăit? Și de ce a murit? Brant Pitre pornește în căutarea unui răspuns la aceste întrebări, începând cu mărturisirile lui Ioan Botezătorul, care, întrebat fiind cine este, declară în Evanghelia după Ioan Nu sunt eu Mesia, ci sunt trimis înaintea Lui. Cel ce are mireasă este mire.

Brant Pitre arată că Isus este Mirele venit în persoană să împlinească profețiile unui nou legământ de căsătorie. Din această perspectivă, două episoade din viața lui Isus se evidențiază în mod special: minunea făcută la nunta din Cana, la începutul activității sale publice, și Cina de pe Urmă împreună cu cei doisprezece ucenici, de la final. Interpretate în contextul lor iudaic, vorbele și faptele lui Isus din aceste momente-cheie ne ajută să înțelegem că ele nu reprezintă doar un început al minunilor și o cină de rămas-bun, ci arată, mai degrabă, că Isus a venit să aducă vinul miraculous la nunta lui Dumnezeu cu mireasa sa, scrie Pitre.

În lumina profețiilor lui Isaia despre lipsa de vin a lui Israel și a speranței evreilor că vor primi vin la ospățul lui YHWH, se poate susține că spunând „Nu mai au vin”, Maria face aluzie la speranța vechilor evrei legată de vinul miraculous de la ospățul lui YHWH. Desigur, ea îi cere implicit lui Isus să facă o minune. Dar nu orice minune. Îi cere să aducă la nuntă vinul suprafiresc de jertfă al mântuirii despre care vorbește profetul Isaia și care a fost îndelung așteptat de poporul evreu, scrie Brant Pitre.

Punând laolaltă profețiile despre vinul lui YHWH și profețiile despre YHWH Mirele, ajungem la concluzia că, transformând apa în vin la nunta din Cana și asumându-și rolul mirelui, Isus sugerează de asemenea că profețiile despre mirele divin se împlinesc în el, arată Brant Pitre.

Chiar dacă uneori am fi tentați să credem că pătimirea lui Isus începe abia cu biciuirea sau cu purtarea crucii, din perspectiva lui Ioan, „ceasul” începe cu cina pe care Iuda o părăsește ca să-l trădeze.

Ioan descrie Cina de pe urmă ca pe un ospăț al iubirii: este „iubirea până la sfârșit” – adică, în ceasul nunții sale, iubirea lui Isus este totală, până la jertfă.

Astfel, arată Brant Pitre, Isus va da vinul mântuirii la Cina de pe urmă, atunci când vine ceasul pătimirii.

Interpretată din perspectiva vechilor evrei, și celelalte Evanghelii (precum și scrierile lui Pavel), ne descoperă că la Cina de pe Urmă Isus nu serbează doar un nou Paște. Prin vinul Cinei de pe Urmă – pe care Isus îl numește sângele său – Isus inaugurează noul legământ de nuntă anunțat de profeți.

Orice evreu din primul secol (precum cei doisprezece ucenici) auzindu-l pe Isus că vorbește despre „sângele” „legământului” ar fi recunoscut imediat în vorbele lui o aluzie la legământul lui Dumnezeu cu Israel de la Muntele Sinai. În acest sens, comparați cuvintele lui Isus de la Cina de pe Urmă cu cele ale lui Moise din cartea Exodului 24:8: Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”

Într-adevăr, gesturile lui Isus de la Cina de pe Urmă reprezintă un fel de „nou Sinai” prin care el inaugurează o nouă unire între Dumnezeu și poporul său.

Și, dacă așa stau lucrurile, atunci Cina de pe Urmă este un ospăț de nuntă: ospățul de nuntă al lui Dumnezeu cu poporul său, scrie Brant Pitre.

Acest nou legământ nu mai este pecetluit cu sânge de tauri și de țapi, ci cu sângele lui Isus care este Dumnezeu-Mirele lui Israel întrupat, arată Brant Pitre.

După cum ceasul lui Isus a început la Cina de pe Urmă, când și-a „iubit” ucenicii „până la sfârșit”, tot astfel își dă viața bând vinul acru al crucii și declarând: „Săvârșitu-s-a” sau „A ajuns la sfârșit, s-a consumat”. Astfel, Ioan ne dezvăluie nu numai că Cina de pe Urmă este un ospăț de nuntă, dar și că răstignirea este un act de iubire. Este jertfa Mirelui Mesia care se dă pe sine pentru mântuirea miresei sale.

Mireasa lui Isus, precum mireasa lui YHWH din Vechiul Testament, nu este cineva anume, ci întreg poporul lui Dumnezeu, răscumpărat și unit de noul legământ încheiat prin sângele lui Isus. Mireasa lui Isus este mireasa lui Dumnezeu: Noul Israel.

Mai departe, spune el, vom pune laolaltă ce știm despre tradiția nunții evreiești și ce am aflat despre răstignirea romană pentru a încerca să vedem răstignirea lui Isus ca pe o împlinire a iubirii mirelui față de mireasa sa și ca pe căsătoria suprafirească a lui Dumnezeu cu omenirea.

Răstignirea era o formă de execuție extrem de crudă, victimele răstignirii fiind pregătite pentru cruce prin biciuire.

În contextul evreiesc al primului secol, practica romană a executării prin răstignire era socotită în general una dintre cele mai crude și mai rușinoase modalități în care ar fi putut cineva să moară. Ca atare, nu era nici pe departe o moarte care s-ar fi putut compara vreodată cu fericirea unei nunți.

De ce răstignirea lui Isus este singura din istoria omenirii descrisă ca o căsătorie și ce implicații are acest lucru pentru identitatea lui și pentru moartea lui pe cruce? se întreabă Brant Pitre în cartea Isus Mirele.

Când privim încoronarea cu spini din perspectiva profețiilor despre mire, de exemplu, înțelegem că e vorba de ceva mai profund. Căci așa cum ar fi știut orice evreu din primul secol, în vremea lui Isus nu numai regii purtau coroană. Potrivit Scripturii și tradiției iudaice, se obișnuia ca, în ziua nunții, și mirele evreu să poarte o coroană.

Isus ajunge să fie rege nu doar pentru o zi, pentru un an, sau pentru 40 de ani, ci spre a domni veșnic în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Căsătoria sa, precum și Împărăția sa, nu sunt unele obișnuite. Coroana sa de nuntă e făcută din spini, iar banderola lui de nuntă este o frânghie care îl leagă de lemnul tare al unei cruci romane, scrie Brant Pitre.

De asemenea, se obișnuia ca mirele să fie îmbrăcat ca un preot. „Cămașa fără cusătură” a lui Isus evocă „tunica” purtată în vechime de marele preot evreu, arată Pitre. Remarcând aceste similitudini, mai mulți specialiști ajung la concluzia că Evanghelia lui Ioan scoate în evidență detaliul aparent minor al veșmântului lui Isus ca să arate că Isus nu este numai Mesia, ci și preot, iar moartea lui este jertfă oferită lui Dumnezeu.

Ajungând la acest punct ne putem întreba totuși, dacă Isus este Mirele și oamenii credincioși, Mireasa Lui, de ce a plecat, unde este? Ce mire se însoară și apoi (literalmente) „își ia zborul”?

Răspunsul Scripturii și al lui Brant Pitre este că marea nuntă a lui Dumnezeu cu omenirea se află în plină desfășurare, dar nu este completă încă.

În timp ce mulți oameni se gândesc în primul rând (dacă nu exclusiv) la sfârșitul lumii ca la un timp de restriște, de apostazie, de înșelăciune și de venire a lui Anticrist, Noul Testament descrie sfârșitul timpului și altfel: ca pe căsătoria veșnică a lui Isus cu mireasa lui „într-un cer nou și un pământ nou”.

Din acest punct de vedere, cea de-a doua venire a lui Isus la sfârșitul timpului presupune nu doar judecarea celor vii și a celor morți și distrugerea lucrărilor Anticristului, ci și luarea miresei acasă cu el pentru a locui împreună în locul pe care i l-a pregătit în templul ceresc.

După cum un mire evreu din vechime ar fi ridicat vălul miresei în ziua nunții, tot astfel, la sfârșitul timpului, Isus va dezvălui slava miresei sale, Noul Ierusalim.

În încheiere, Brant Pitre revine la imaginea femeii samaritene de la fântână și remarcă faptul că Isus o așteaptă acolo. El, Mirele divin, vine în persoană, el, cel prin care a fost creată lumea, stă acolo, așteptând-o ca să-I ceară de băut și dorind ca și ea să-I ceară un dar: darul „apei vii” care s-o curățească de păcate, să-i potolească cea mai adâncă sete și s-o unească cu el ca Mesia.

Privindu-l astfel pe Isus, înțelegem imediat: femeia samariteană este fiecare dintre noi. Ea este orice ființă umană care a păcătuit vreodată și l-a trădat pe Dumnezeu care ne iubește și ne-a făcut, alergând după alți dumnezei, încercând cu disperare să găsească creaturi care să-I dea ceea ce numai Creatorul poate da. Ea este orice persoană umană care și-a distrus cu totul viața prin alegeri de care nu pare să se poată elibera. Este orice persoană umană cu un trecut încărcat de păcate greu de mărturisit.

Dar nimic nu-L poate împiedica pe Isus să vină după ea. Și nimic nu-L poate opri să vină după fiecare dintre noi. El așteaptă să-I cerem darul apei vii, și, mai mult, să-L cerem pe El ca dar. Pentru a primi însă darul, trebuie să ne eliberăm de trecut. Trebuie să ne asumăm păcatul, să recunoaștem cine suntem și să-I spunem după câți zei am alergat. N-are niciun rost să ne eschivăm, cum face femeia, și să încercăm să schimbăm subiectul; el știe deja „tot ce am făcut”. Și orice am fi făcut, el tot ne așteaptă la fântână.

 Puteți asculta episodul integral aici:

Despre altă carte de același autor, aici:

Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s