Fairytales Friday – Basme fantastice rusești


Nu, nu vă speriați de titlu. De fapt, acest articol era planificat mai demult, însă alte lucruri, în special pregătirea Sezonului 21 (ale cărui prime episoade le puteți asculta deja!), ne-au întrerupt din seria Fairytales Friday, și nu prevedeam evenimentele ce aveau să urmeze. De fapt cred că este mai bine așa, pentru că basmele din frumoasa ediție „Pana lui Finist Șoimanul. Basme fantastice rusești”, adunate de Aleksandr Nikolaievici Afanasiev (1826 – 1871) și ilustrate de Ivan Iakolevici Bilibin (1876-1942) întruchipează foarte bine căutarea virtuții, smereniei, răbdării și perseverenței în ciuda circumstanțelor potrivnice, în cele mai negre vremuri și chiar în ciuda greșelilor și păcatelor proprii, spre pocăință și răscumpărare.

Au vreo relevanță poveștile în astfel de vremuri? Iată ce spunea filosoful rus Ivan Ilyin, unei audiențe din Berlin, într-o prelegere intitulată „Sensul spiritual al poveștilor” (inclusă în volumul Foundations of Christian Culture), ținută în 1934, după ce propria sa țară fusese acaparată de comuniști, și înaintea uneia dintre cele mai sângeroase și crude perioade pe care le-a cunoscut umanitatea: „Orice umbră ar cădea asupra vieților voastre – poate vă temeți pentru soarta țării voastre, sau poate gânduri negre vă întunecă cu privire la propriul vostru viitor, sau poate întreaga voastră viață pare o rană insuportabilă – amintiți-vă de basme. Ascultați-le glasul străvechi, liniștit și înțelept.

Să nu credeți că basmele sunt o formă de diversiune copilărească, nevrednice de atenția unui adult. Să nu credeți că adulții sunt „deștepți” iar copiii „proști”. Să nu credeți că adultul trebuie să se „prostească” pentru a spune o poveste unui copil. Nu e oare tocmai invers? Nu sunt mințile noastre sursa celor mai mari catastrofe? Și ce este, de fapt, prostia? Există, oare, vreun soi inteligent de „prostie”, ceva de dorit, binecuvântat, care începe cu neștiința și se sfârșește cu înțelepciunea? Acest soi, numit mai bine „simplitate”, descrie cel mai exact basmele populare, în special basmele rusești. (…)
Basmele ascund în ele însele sute și mii de ani de experiență spirituală, o mireasmă acumulată de-a lungul secolelor în sufletele oamenilor care au udat și semănat, discret, tărâmul sălbatic de poveste.(…)
Doar cel care se închină la altarul „faptelor” și „datelor științifice” și și-a pierdut capacitatea de a contempla, ignoră basmele. Doar cel care dorește să vadă doar cu ochii fizici, scoțându-și ochii spirituali, consideră basmele a fi moarte.”
Ivan Ilyin continuă, subliniind faptul că basmele reprezintă „iluminări poetice, esența realității, chiar începutul filosofiei”. Similare poeziei și cântecelor, ele semnifică un mod diferit de raportare la lume, care să ne deschidă ochii pentru a percepe adevărata realitate, dincolo de apatia și dezgustul lumii, să cultive frumosul și virtutea și să ne scoată, în cele din urmă, din cea mai groaznică stare din câte există: moartea spirituală. Simbolul, repetiția, motivele clasice ale basmelor, similare chiar și celor românești, precum cifra trei, animalele vorbitoare sau elementele simple precum pământul sau apa, devenite elemente sacramentale, dătătoare de viață – toate acestea sunt folosite pentru a ilustra faptul că în simplitate se ascunde puterea de a schimba inimile.

Povestea lui Ivan-Țarevici, a Păsării-măiastre și a lupului cenușiu. Dintr-o scurtă, dar interesantă introducere, aflăm că într-un ținut îndepărtat, un țar pe nume Demian avea o grădină fără seamăn în toată lumea, în care se afla un măr care făcea mere de aur. Însă cineva îi fura, noaptea, din mere (cum știa asta? pentru că își număra, zilnic, merele!). Ca în orice poveste, țarul are trei fii, și îi pune la treabă: să vegheze noaptea pentru a prinde hoțul. Primul și al doilea adorm și apoi pur și simplu îi spun tatălui că n-au reușit să prindă hoțul. Între acest tată care pune asupra fiilor săi responsabilitatea propriilor capricii și cei doi frați care își înșeală tatăl fără nicio remușcare, se remarcă, evident, mezinul – imaginea celui mai mic, celui mai slab, care este capabil să depășească orice așteptare. Ivan, fiul cel mic, nu trișează, ci stă toată noaptea treaz, până află că Pasărea-măiastră era cea care îi fura merele tatălui său. Țarul își trimite fiii, de data aceasta, să prindă pasărea. Ivan pleacă și ajunge la o răscruce în care nimic bun nu i se poate întâmpla: dacă o ia înainte, îi va fi foame și frig, dacă o ia la dreapta, rămâne viu, dar fără cal, iar dacă o ia la stânga, moare, dar calul rămâne viu. Decide să o ia la dreapta și rămâne fără cal, însă după mai multe zile, îi iese în cale un lup înțelept și gata să îl ajute, ducându-l ca vântul și ca gândul către tărâmul unde se află Pasărea-măiastră (da, e un lup vorbitor).

După cum citim în Proverbe 12:15, cel înţelept ascultă sfaturile. În Proverbe 1:30, glasul Înțelepciunii spune: „pentru că n-au iubit sfaturile mele şi au nesocotit toate mustrările mele, de aceea se vor hrăni cu rodul umbletelor lor şi se vor sătura cu sfaturile lor.”

Cam așa se întâmplă cu Ivan. Lupul îl sfătuiește să nu ia și colivia atunci când ia pasărea, că altfel nenorocirea se va abate asupra lui.

Ivan face exact ce a fost sfătuit să nu facă, și nu o dată, ci în repetate rânduri.

E de remarcat totuși inima smerită și fără orgolii a tânărului Ivan, care de fiecare data își recunoaște fapta și își cere iertare că din nou a nesocotit sfatul lupului, fără scuze și fără ascunzișuri. Își înțelege inima necoaptă, nestatornică și neînțeleaptă care uită de orice sfat când se vede în fața a ceva strălucitor. Însă greșelile sale îi pun în pericol viața, reputația sa și a tatălui său, dar îi și extind călătoria inițiatică și încercările la care este supus. În final, cu ajutorul lupului, mentorul său răbdător, reușește să se întoarcă cu Pasărea-măiastră, cu un cal fermecat și cu Preafrumoasa Elena, „premiile” primite în urma tuturor testelor prin care trecuse. Povestea nu se încheie aici. Asemenea unui Iosif din relatarea biblică, frații săi se întorc împotriva sa – dar în această poveste nu există nicio caravană cu sclavi care să treacă și să îl ia. Frații săi pur și simplu îl omoară și își mint tatăl că ei s-au întors cu pasărea, calul și prințesa. Iată că, oricât de înțelept și priceput ar fi devenit în urma călătoriei sale, Ivan nu se poate salva pe sine însuși. La fel ca darurile și ajutorul primit până acum, trebuie să-și primească și viața înapoi. Povestea ne ostoiește, însă, setea de dreptate și de o „eucatastrofă”. Lupul îi sare pentru ultima dată în ajutor și îl reînvie, iar el se întoarce biruitor în regat, frații săi nelegiuiți sunt alungați, iar Ivan și Preafrumoasa Elena trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Preafrumoasa Vasilisa – Acest basm începe ca o poveste clasică de tip „Cenușăreasa”. O fetiță de opt ani, pe nume Vasilisa, rămâne fără mamă. Pe patul de moarte, mama îi lasă o păpușă, spunându-i să o poarte totdeauna cu ea, să-i dea să mănânce și să-i ceară sfatul. Tatăl se recăsătorește cu o femeie care mai avea fiice, iar mama vitregă și noile surori se întrec să îi facă viața cât mai amară, pizmuind-o pentru frumusețea ei.

„Vasilisa îndura totul fără să cârtească și cu fiecare zi se făcea mai frumoasă și se împlinea, iar maștera și fetele ei se schimonoseau de răutate”, ne spune basmul. Însă într-o seară, când nu mai aveau lumânări, mama și surorile vitrege o trimit pe Vasilisa după lumină – și nu oriunde, ci la Baba-Cloanța!

Așa cum făcea întotdeauna, fata se lasă sfătuită de păpușă și nu doar că reușește să pătrundă în acest ținut al morții unde locuia Baba-Cloanța și să nu fie mâncată de aceasta, ci și să-i intre în voie, să o ajute la treburi, să-i vorbească cu înțelepciune și să obțină focul dorit. Vasilisa se întoarce cu focul de la Baba-Cloanța, iar acesta pârjolește casa împreună cu maștera și fiicele sale, însă nu se atinge de Vasilisa, cea protejată de iubirea și sfaturile mamei sale chiar și dincolo de moarte. Vasilisa merge apoi în sat și locuiește cu o bătrânică, pe care o ajută cu lucrul mâinilor sale: ea toarce și țese haine, iar bătrânica le vinde. Vasilisa ajunge să facă niște cămăși atât de frumoase, încât bătrânica decide că așa ceva doar împăratul poate purta. Este primită la curtea regală, iar împăratul este într-adevăr încântat de haine și dă poruncă să-i fie făcute altele și mai frumoase. Vasilisa îi îndeplinește porunca și vine la palat cu hainele cele frumoase, fermecându-l și pe tânărul împărat cu propria sa frumusețe. Acesta o ia în căsătorie, oferindu-i astfel Vasilisei în sfârșit odihnă, după o viață de greutăți. Iată o poveste menită să ne stârnească imaginația morală, care ne permite să vedem o lume în care își are locul tot ce este drept și frumos, în care limita dintre bine și rău este clară și în care perseverența, curajul și înțelepciunea biruie în fața asupritorilor. Este și o poveste a treptelor creșterii spirituale. În primă fază, ascultătoare și smerită, Vasilisa crește și se întărește sufletește chiar și sub tirania asupritorilor ei. Însă după ce trece biruitoare prin tărâmul morții, ea devine capabilă să ia inițiativa și să aducă prosperitate unde înainte era sărăcie, să facă din nimic ceva frumos și în final să se unească cu cel care putea aprecia cel mai bine ființa ei și lucrul mâinilor ei. Iată o poveste cu adevărat bună – o întruchipare perfectă a versetului „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” (1 Petru 5:6)

Pana lui Finist Șoimanul. Dacă în prima poveste, Ivan trece de la neștiință la înțelepciune, acceptând smerit faptul că nu poate face nimic de unul singur și toate binecuvântările, chiar viața însăși, îi sunt dăruite de forțe mai puternice decât el; dacă în a doua poveste, Vasilisa începe de la un nivel spiritual mai înalt, fiind deja ascultătoare și înțeleaptă, dar trecând prin focul încercărilor spre purificare și înnobilare, avem acum și o poveste a căinței și răscumpărării.

Era odată ca niciodată un moșneag care avea (evident) trei fete. Cele mai mari erau preocupate numai de bijuterii și lucruri scumpe, în vreme ce mezina avea grijă de gospodărie și era mulțumită de starea ei smerită. Într-o zi, când moșneagul se întoarse cu lucruri scumpe de la târg pentru fetele cele mari, mezinei îi dărui o pană de-a lui Finist Șoimanul. Această pană era fermecată – iar în ascuns, în odăița ei, fata putea să îl cheme pe șoim, care se transforma într-un flăcău mândru, și care îi putea împlini orice dorință. Problema apare atunci când fata decide să își etaleze podoabele primite de la minunatul ei logodnic, îmbrăcându-se ca o fată de crai și mergând astfel la biserică, în văzul tuturor. Nimeni nu o recunoscuse, însă acasă, uită să-și scoată o agrafă din păr și este dată în vileag – surorile ei recunosc agrafa cu nestemate pe care o văzuseră la misterioasa prințesă la biserică, și uneltesc să afle de unde are mezina asemenea podoabe. Șoimul nu mai apăru și fata nu mai primi niciun semn din partea lui, așa că, dându-și seama de teribila greșeală, porni în căutarea lui. Iată că și protagonista acestui basm trebuie, asemenea lui Ivan, să piardă tot ce avea mai de preț, lucrul pe care se bizuia cel mai mult, începând o călătorie plină de dificultăți, ascetică, un traseu al pocăinței, răbdării și creșterii, (o întâlnim din nou pe Baba-Cloanța, și multe alte încercări aproape imposibil de trecut) la finalul căruia să-și primească înapoi logodnicul, și mai presus de toate, un caracter întărit, virtuos și purificat.
„Și de atunci au început fericiți să trăiască, răul din lume să nu-l mai cunoască”, se încheie basmul.

Iată câteva basme simple, însă care au darul de a ne inspira să perseverăm și noi, în aceste vremuri tulburi.

Asemenea personajelor noastre, nici noi nu ne putem salva singuri, nu ne putem bizui pe forțele noastre, trebuie să căutăm înțelepciunea, să ne pocăim și să parcurgem drumul sfințeniei, oricâte greutăți ar presupune acesta. Până vom ajunge și noi să „nu mai cunoaștem răul”, să nu uităm:

„Cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!”
„Iată , Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul.
Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!
” (Apocalipsa 22:11-14)



Fairytales Friday este o rubrică în care scriem despre povești și basme din diverse spații culturale și adevărurile profunde pe care le descoperim în ele

Autor: Irina Enache

Sunt absolventă a Facultăţii de Biotehnologii, din ianuarie 2015 lucrez într-o multinațională şi am fost voluntar la „Radio Vocea Evangheliei“ din 2011 până în 2020. Prima mea colaborare cu RVE a fost reprezentată chiar de primul episod al emisiunii „Cartea e o viaţă“. Pentru mine, emisiunea și blogul sunt modalitățile de a folosi una dintre pasiunile mele, lectura, în folosul altor cititori interesaţi. Autorii care m-au influențat cel mai mult și continuă să mă inspire sunt J.R.R. Tolkien și C.S. Lewis. În 2019 am absolvit un curs de consiliere creștină, lucru care s-a reflectat în genul de cărți pe care le-am citit și care mă pasionează. Am abordat de asemenea un subiect mai puțin discutat în mediul românesc, cel al bolilor psihice, privit dintr-o perspectivă creștină, iar rezultatele studiului meu le puteți găsi pe blogul https://intunericulnuvabirui.wordpress.com/. Mă puteți găsi și pe Goodreads pentru a vedea ce mai citesc: https://www.goodreads.com/user/show/51556502-yeranouhi

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: