„7 femei și secretul măreției lor” de Eric Metaxas


Probabil că vă sună cunoscute nume ca Ioana d’Arc, Maica Tereza sau Rosa Parks. Dar poate că nu la fel de cunoscute vă sunt numele Susanna Wesley sau Maria Skobțova.

Astăzi vă invit să faceți cunoștință cu două dintre personalitățile despre care scrie Eric Metaxas în cartea 7 femei și secretul măreției lor.

Ioana d’Arc, Susanna Wesley, Hannah More, Maria Skobțova, Corrie ten Boom, Maica Tereza și Rosa Parks sunt cele 7 femei despre care scrie acesta în volumul său și iată cum explică selecția:

Când mă gândesc la femeile pe care le-am ales, îmi dau seama că cele mai multe dintre ele au fost remarcabile tocmai din motive care derivă din faptul că erau femei, nu în ciuda acestui fapt, și ceea ce le-a făcut remarcabile nu are nimic de-a face cu comparația cu bărbații. Cu alte cuvinte, realizările lor nu sunt unisex, ci sunt înrădăcinate în identitatea lor feminină. Toate au existat și s-au făcut remarcate în calitate de femei și se deosebesc destul de mult de orice s-ar asemăna cu genul de gândire pe care l-am întâlnit.

E cu atât mai vrednic de notat faptul că femeile remarcabile din acest volum au stat pe propriile lor picioare, dar nu într-o postură sfidătoare care le asmuțea împotriva bărbaților. Dimpotrivă, aceste femei au avut o inimă îndeajuns de mare și au fost îndeajuns de sigure de identitatea lor, încât să arate o mărinimie remarcabilă bărbaților, cu care s-au aflat în relații extrem de călduroase.

Dintre cele 7 femei propuse de Eric Metaxas am ales două despre care să vă povestesc și vouă, două femei despre care nu prea mai citisem, mai puțin cunoscute și ale căror vieți ne transmit învățături mai universal aplicabile. Începem așadar cu Susanna Wesley (1669-1742), care a fost mama celebrilor evangheliști și compozitori de imnuri creștine John și Charles Wesley, despre care Eric Metaxas spune că au schimbat lumea, dar și că se poate spune, fără să exagerăm, și că renumele acelor bărbați remarcabili și realizările lor li s-au datorat în mare măsură femeii extraordinare care i-a crescut.

Susanna Annesley Wesley s-a născut în Anglia în 1669, ca mezina unei familii cu douăzeci și cinci de copii, părinții ei fiind reverendul Samuel Annesley și soția sa, Mary. Susanna era remarcabil de inteligentă. Încă din copilărie, mintea ei sclipitoare și curioasă absorbea și analiza tot ce se întâmpla în jurul ei.

Nu știm dacă ea a frecventat o școală locală sau dacă a fost învățată de membri mai în vârstă ai familiei, dar e cât se poate de clar că a citit multe dintre volumele din biblioteca tatălui ei.

Ca urmare, la vârsta de doar 12 ani s-a hotărât să devină membră a Bisericii Anglicane. În anul următor l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Samuel Wesley, în vârstă de 19 ani, membru și el al Bisericii Anglicane. Acesta și-a luat diploma de licență în arte în 1688 și după aceea, a fost ordinat și i s-a dat un vicariat. El și Susanna păstraseră legătura de când se întâlniseră cu 6 ani în urmă, iar la 11 noiembrie 1688 s-au căsătorit pe când el avea 26 de ani, iar ea, 19.

Înainte de căsătorie, cei doi s-au cunoscut exclusiv prin intermediul scrisorilor pe care și le trimiseseră, dar după căsătorie, cei doi și-au dat seama cu stupefacție că, în afara entuziasmului comun față de Biserica Anglicană, nu prea aveau multe lucruri în comun. Un alt lucru pe care îl aveau în comun era o anume încăpățânare, care avea să le facă probleme în anii următori. Într-adevăr, veți observa citind voi înșivă cartea lui Metaxas, că legătura celor doi a fost foarte șubredă, iar din cauza datoriilor și a continuei schimbări de slujbe a soțului, Susanna va purta aproape singură povara grijii pentru o familie numeroasă.

Între 1690 și 1707 li se vor naște 19 copii, dintre care însă doar 10 vor ajunge la maturitate: 3 băieți, Samuel, John și Charles și 7 fete, Emelia, Susanna, Mary, Hetty, Anne, Martha și Kezia.

Din cauza disperării și deznădejdii cauzate de acumularea datoriilor în contextul unei familii numeroase, Samuel își părăsește pentru o vreme familia și congregația.

Însă la un an după plecarea sa, casa parohială a luat foc și aproape că le-a ucis pe fetele cele mici și a distrus mare parte din locuință și toate bunurile lor, fapt ce l-a convins pe Samuel să se întoarcă acasă.

În timp ce soțul ei reconstruia casa, Susanna și-a îndreptat atenția asupra educației copiilor ei, o slujbă ce avea să continue timp de douăzeci de ani, pe măsură ce numărul copiilor s-a mărit. Nu era deloc obișnuit ca fetele să fie educate în acea vreme, deci este remarcabil faptul că Susanna a dorit ca nu numai cei trei băieți ai ei, ci toți copiii ei să poată citi, scrie și gândi sănătos. Ideile ei referitoare la educație nu s-au oprit la citit și logică. Ea știa că, mai presus de toate, trebuie să-și învețe copiii să-L iubească pe Dumnezeu, scrie Eric Metaxas în cartea 7 femei și secretul măreției lor.

Astfel Susanna Wesley poate fi privită nu numai ca inventatoarea școlarizării la domiciliu, dar și a ceea ce astăzi este uneori numită „învățătură despre lume și viață”, ceva ce părinții creștini moderni din Occident au început să adopte în timp ce își cresc copiii într-o cultură post-creștină tot mai pronunțată.

Când Susanna nu a găsit manuale care să se potrivească exact cerințelor ei, s-a hotărât să le scrie ea însăși. Primul manual oferea argumente despre natura universului și despre faptul că totul arăta înspre Dumnezeu drept Creator al universului. Cartea îi invita pe copii să-și folosească rațiunea și intelectul pentru a evalua învățăturile credinței lor în mod critic. Ea voia să-i echipeze cu uneltele necesare pentru a analiza obiecțiile aduse credinței, atât de prevalente în „Epoca Rațiunii”.

Al doilea manual al Susannei a fost propria ei prezentare a Crezului Apostolic. O operă scrisă remarcabil de sofisticat, cartea era scrisă într-un stil care este suficient de simplu de înțeles pentru un copil. Al treilea manual cerceta învățăturile celor Zece Porunci, pe care le-a folosit pentru a-i învăța pe copiii ei fundamentele legii divine morale și pentru a demonstra că legea morală a lui Dumnezeu era universală, valabilă pentru toți oamenii din toate timpurile.

Foarte important de remarcat este faptul că credința ei că fetele trebuie să fie educate era atât de profundă, încât a refuzat să le învețe pe fetele ei să muncească până când nu au învățat întâi să citească foarte bine. Ea a spus că părinții care nu întăreau această regulă erau „exact motivul pentru care atât de puține femei puteau citi, astfel încât să fie auzite”.

Nu există nicio îndoială în faptul că metodele Susannei de creștere a copiilor s-au văzut clar în copiii ei care au ajuns să dovedească o mare tărie de caracter, în ciuda faptului că, după cum veți vedea citind cartea lui Eric Metaxas, cei mai mulți dintre ei au avut căsnicii dezastruoase și multe probleme, au rămas însă credincioși lui Dumnezeu până la sfârșitul vieții.

Modul extrem de organizat în care Susanna și-a crescut și și-a educat copiii a avut cea mai mare influență asupra fiului ei, John. De fapt, în vremea în care el studia la Oxford, era ironizat pentru modul extrem de organizat în care își practica credința. El a condus un club de studenți care se rugau cu pasiune, posteau și făceau acte de caritate. Deoarece colegii lor studenți îi considerau foarte metodici, ei au numit grupul format de el „Metodiștii”. John s-a hotărât să-și asume acest apelativ insultător drept compliment și l-a adoptat cu mândrie. Acesta avea să devină numele mișcării care avea să ia cu asalt mai întâi Anglia și apoi să treacă în coloniile americane, aducând o schimbare ale cărei efecte se mai resimt și astăzi.

Pe 21 iulie 1742 Susanna s-a stins din viață, înconjurată de 6 dintre copiii ei rămași în viață.

Puțini oameni au influențat lumea așa cum a făcut-o Susanna Wesley. Modul în care i-a învățat pe copiii ei a influențat enorm munca fiului ei, John, iar mișcarea metodistă pe care a fondat-o acesta a condus la o trezire care a schimbat lumea și la o mulțime de reforme sociale pe care nu le vom putea cuantifica vreodată. Abolirea comerțului cu sclavi și a sclaviei sunt în fruntea unei liste lungi care include reforma penală, abolirea muncii copiilor în Anglia, legi împotriva cruzimii față de animale și întemeierea a nenumărate societăți și organizații private dedicate îngrijirii săracilor și a celor suferinzi. Denominația pe care a fondat-o are astăzi optzeci de milioane de membri în întreaga lume, alături de multe spitale, colegii și orfelinate metodiste.

Oricine crede că viața unei femei dedicate familiei ei este una irosită nu cunoaște povestea Susannei Wesley. În ciuda sărăciei, a bolilor, a unui mariaj dificil și a feluritelor dureri sufletești, ea și-a folosit intelectul, creativitatea, puterea și voința în așa fel încât ne este greu să estimăm impactul pe care l-a avut. Lumea în care trăim datorează mult bine vieții acestei femei, încheie Eric Metaxas capitolul dedicat acesteia în volumul 7 femei și secretul măreției lor.

Ne întreptăm acum atenția către o altă femeie inclusă în acest volum, aflată, după cum veți vedea, într-un fel la polul opus față de Susanna Wesley. Numele Maria Skobțova sau Sfânta Maria din Paris (1891-1945), cum avea să fie cunoscută mai târziu sunt doar câteva dintre numele acestei femei remarcabile despre care iată ce scrie Eric Metaxas:

Un motiv pentru care mi se pare atât de interesantă este asemănarea izbitoare dintre viața ei și cea a lui Dietrich Bonhoeffer. Amândoi au fost foarte inteligenți și au crescut într-o atmosferă de elită, intelectuală. Amândoi au evitat „religiozitatea” sau „pietismul”, și amândoi au fumat și au băut. Amândoi au îmbrățișat cu putere ideea că Isus a fost pe deplin om și că, în umanitatea Lui, El ne-a conectat cu Dumnezeu într-un mod care este atât de direct, încât este șocant și îți schimbă viața – dacă putem numai să pricepem asta. Amândoi au scris lucrări extraordinare și au știut că scrierile lor nu înseamnă nimic dacă nu puneau în practică ceea ce scriau. Amândoi erau mai puțin interesați de a împlini așteptările propriei lor denominațiuni bisericești, decât erau în a-și ajuta denominația să împlinească așteptările lui Dumnezeu Însuși. Amândoi au înțeles că era de datoria fiecărui creștin să stea de partea evreilor care erau persecutați de către naziști și amândoi, din cauza acestui lucru, au fost omorâți în lagăre de concentrare cu numai câteva săptămâni înainte de sfârșitul războiului. Asemănările sunt cu adevărat uimitoare.

În cele din urmă, am dorit să o includ în această carte pe această femeie remarcabilă deoarece mulți dintre noi cunoaștem eroi creștini din tradițiile protestante și catolice, dar puțin cunosc eroii tradiției ortodoxe, scrie Eric Metaxas. Am crescut în Biserica Ortodoxă Greacă, dar numai în ultimii ani am ajuns să apreciez marile comori ale artodoxiei, și fără îndoială, Maria Skobțova – alias Maica Maria, alias Sfânta Maria din Paris – reprezintă una dintre acele comori. Și acesta este motivul pentru care am ales și noi să vă povestim despre ea.

Elizaveta Pilenko s-a născut în 1891 la Riga în Letonia, într-o familie de aristrocrați ucrainieni înstăriți, creștini ortodocși devotați. Moartea tatălui la doar 49 de ani a reprezentat o asemenea lovitură pentru ea, încât s-a declarat de atunci atee.

La scurt timp după aceea, familia s-a mutat la Sankt Petersburg. Pentru prima dată în viața ei, Liza a cunoscut oameni săraci și needucați, și compasiunea ei înnăscută a făcut-o să dorească să-i ajute. Primul mod în care i-a ajutat a fost învățându-i să citească. Dar dragostea ei față de acești oameni în suferință și-a găsit în curând o altă manifestare sub forma bolșevismului, are devenise extrem de popular la acea vreme.

„Inima mea tânjea să se avânte în fapte eroice, a scris ea, chiar și să piară, pentru a combate nedreptatea lumii.”

La 18 Liza s-a grăbit să se mărite cu un student de la universitate, membru al Partidului Social Democrat al lui Lenin, Dimitri Kuz’mina-Karavaeva, iar relația cu acesta a plasat-o chiar în centrul elitei literare rusești la modă.

În acele zile, Dumnezeu și religia ortodoxă nu o atrăgeau deloc, dar oamenii săraci pe care îi vedea pretutindeni îi atingeau mintea, inima și sufletul. Pentru acești oameni, pe care îi vedea atât de legați de pământ și de glie – de „Maica Rusie” – care erau reali, vii, pentru aceștia avea să lupte.

Între timp, ea și soțul ei s-au despărțit în 1913, iar Liza a rămas însărcinată cu un altă bărbat și în luna octombrie a aceluiași an a dat naștere unei fete, căreia i-a pus numele Gaiana.

Cumva în tot timpul acesta, pasiunea ei pentru săraci și pentru dreptate avea să o conducă înapoi la credința creștină. Așadar, în stilul acela pasional, impetuos al ei, Elizaveta s-a înscris la Academia Ecleziastică pentru a studia teologia – prima femeie care a făcut acest lucru.

Dacă a existat un moment în care și-a recăpătat cu totul credința, ea a spus că a fost atunci când s-a rugat în fața faimoasei icoane „Maica Domnului, Bucuria tuturor celor necăjiți (cu bani)” în altarul din Sankt Petersburg.

Elizaveta nu a făcut niciodată lucrurile pe jumătate, iar acum că era creștină, avea să meargă atât de departe încât să adopte practici ascetice, astfel încât să fie mereu conștientă de dependența ei de Dumnezeu.

Dar în sfârșit, dragostea ei pentru săraci își găsise apogeul. „Știu că ei au nevoie doar de Isus.”

În 1914, Elizaveta s-a întors împreună cu fiica sa, Gaiana, la rădăcinile familiei în Anapa, la Marea Neagră, unde a preluat administrarea domeniului familiei.

Elizaveta s-a alăturat Partidului Socialist Revoluționar și în februarie 1918 a fost aleasă viceprimar al orașului, iar apoi primar. Armata Albă va pune stăpânire peste oraș și o va aresta. Din fericire, judecătorul de la proces, Daniel Skobțov, cu cinci ani mai mare decât ea, a intervenit și a salvat-o. După proces, perechea s-a îndrăgostit și s-au căsătorit doar cu câteva luni mai târziu.

Din cauza luptelor dintre bolșevici și anti-bolșevici, Elizaveta, însărcinată cu fiul său Yuri, se va refugia împreună cu mama ei și cu Gaiana în Georgia, unde l-a și născut pe Yuri în aprilie 1920.

În anul următor, s-au reunit cu soțul ei, Daniel la Constantinopol, iar de acolo au plecat la Belgrad, unde Elizaveta a mai născut o fiică, pe Anastasia.

În 1923 Elizaveta s-a stabilit cu familia la Paris, unde va rămâne până la arestarea de către naziști.

În 1926, în urma unei gripe care a afectat întreaga familie, fiica cea mică, Anastasia moare, iar efectele morții copilei asupra Elizavetei, care avea 34 de ani atunci, au fost devastatoare și i-au schimbat viața.

Odată cu moartea iubitei ei Nastia, Elizaveta a simțit că a întrezărit o dată pentru totdeauna adevărul etern cu privire la existența noastră și nu a mai dorit niciodată să se preocupe de treburile cotidiene ale vieții.

„Sunt convinsă că oricine a împărtășit această experiență a eternității, chiar și numai o dată, care a înțeles încotro se îndreaptă, chiar și numai o dată, care L-a întrezărit pe Cel care merge înaintea lui, chiar și numai o dată, unei asemenea persoane îi va fi greu să se abată de pe această cale, toate mângâierile i se vor părea efemere, toate comorile fără valoare, toate tovărășiile inutile, dacă în mijlocul lor, el nu Îl vede pe singurul Prieten care îi poartă crucea.”

Acesta avea să fie punctul de cotitură al vieții ei. Ea simțea că Dumnezeu o cheamă la o viață de slujire a celor săraci și ostracizați din mijlocul populației emigranților ruși.

De aceea, în 1927 s-a despărțit de Daniel Skobțov, iar Yuri a rămas cu tatăl lui, liber să o viziteze oricând pe mama sa.

Scrisul Elizavetei a luat acum o turnură abruptă. Întrebări teologice practice și slujirea creștină au devenit acum principala ei preocupare – și nu numai în cuvinte. Ea a început să călătorească prin Franța pentru Mișcarea Creștină a Studenților Ruși.

În vreme ce disperarea se manifesta în rândul acestor exilați sub forma alcoolismului notoriu și a suicidului, Elizaveta L-a zărit pe Hristos chiar și în cele mai degradate suflete. Ea avea inima unei mame și mulți dintre ei și-au deschis sufletele în fața ei într-un așa fel, cum nu ar fi fost cu putință în fața unui bărbat. Și prin faptul că le-a conferit demnitate, ea a fost în stare să îi ajute să-și regăsească și ei respectul de sine.

Dar ea era conștientă de faptul că asta nu însemna pur și simplu să îi accepte așa cum erau. … Nu, a respecta cu adevărat demnitatea celorlalți și a-i iubi cu adevărat însemna că dragostea avea să poarte un război împotriva răului care îi rănise atât de teribil. Pentru a face acest lucru, ea era convinsă că, mai întâi, noi trebuie să vedem în fiecare persoană imaginea lui Dumnezeu Însuși și să răspundem cu acel gen de smerenie și pasiune pentru slujire pe care îl cere o asemenea relație minunată.

„Să fiu mama tuturor, tuturor celor care au nevoie de grijă, asistență sau protecție maternă” era dorința Elisavetei, așa că aceasta ia decizia de a se călugări, iar printr-un divorț ecleziastic în 7 martie 1932 devine călugăriță, cu numele de Maria, dar își dă seama că este nevoie de un nou tip de călugărie.

Nimeni nu-și dă seama că lumea arde, a scris ea. Dată fiind prăpastia tot mai mare dintre viața monahală tradițională și nevoile lumii, Maria a spus că există numai două răspunsuri posibile: „fie să negi nevoile momentului de față fără le înțelegi…. Fie să iei în considerare această viață nouă… să creezi o nouă tradiție.” Maria a ales a doua cale.

Pentru că, scria ea, „astăzi nu există decât mănăstire pentru călugăr – lumea întreagă… Cristos a dat lumea întreagă Bisericii, iar ea nu are dreptul de a renunța la edificarea și transfigurarea ei spirituală.”

În decursul următorilor zece ani, principala preocupare a Mariei avea să fie așezămintele pe care le-a construit drept loc de refugiu pentru cei nevoiași și cu probleme. Cineva care a cunoscut-o își amintea cum pe masă era o halbă de bere și în spatele paharului era așezată o călugăriță rusoaică în haine monastice.

„La Judecata de Apoi nu voi fi întrebată dacă am practicat cu succes ascetismul, nici câte plecăciuni am făcut în fața altarului divin. Voi fi întrebată dacă i-am hrănit pe cei flămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei săraci, dacă m-am dus să-i văd pe cei bolnavi și pe cei din temniță. Asta va fi tot ce mi se va cere”, declara Maica Maria, fosta Elisaveta.

În modul ei radical non-religios de a-L sluji pe Cristos și pe semenul ei, ea era o reprezentare a ceea ce Dietrich Bonhoeffer avea să numească de atunci încolo „creștinism fără religie”.

Pe data de 14 iunie 1940 Parisul a căzut în mâinile nemților și viața s-a schimbat dramatic. Cu această ocazie, Maria s-a împăcat cu fostul ei soț, Daniel.

Maica Maria și frații și surorile ei în Cristos de la Lourmel nu au fost nici măcar preț de o clipă ispitiți să accepte dominația nazistă din Paris. Ei știau că, în calitate de creștini, ei trebuiau să lucreze alături de Rezistența Franceză pentru a face tot ce se putea – și bineînțeles, asta însemna să-i ajute pe evreii din Paris. Ea a fost unul dintre acei creștini rari care și-a dat seama că soarta evreilor și a creștinilor, a întregii umanități, de fapt, era strâns legată una de alta.

Numărul evreilor ascunși la Lourmel și în celelalte așezăminte ale Maicii Maria nu poate fi estimat. Maria și colegii ei au făcut tot ce le stătea în putință pentru a-i ascunde și apoi, pentru a-i transporta în siguranță în afara Franței.

Pe data de 8 februarie 1943 aceștia au venit să-i caute și să-i aresteze și i-au dus în cele din urmă în lagărul de concentrare de la Ravensbruck. Ea avea să petreacă doi ani acolo. Yuri, fiul ei și părintele Dimitri au murit în lagărul de la Dora, în februarie 1944.

Maria a continuat să fie același far luminos în Ravensbruck pe cum fusese și la Paris. În mijlocul celor mai deprimante condiții, ea a organizat întâlniri de rugăciuni seara. Citea din Evanghelii, apoi toată lumea discuta înțelesul a ceea ce auziseră și se rugau împreună. Cultivată și educată în multe privințe, Maria a organizat grupuri de discuții pentru a le ajuta pe colegele ei prizoniere să nu se mai gândească la mizeria lagărului. După ce o vizitau, una dintre supraviețuitoare și-a amintit că prizonierele plecau „radiind”.

Pe data de 30 martie 1945 Maica Maria Skobțova a fost dusă în camera de gazare de la Ravensbruck. Era Vinerea Mare. Ea a murit a doua zi, în Sâmbăta Mare, o zi paradoxală în calendarul bisericesc, când creștinii ortodocși sărbătoresc atât odihna de Sabat a lui Cristos în mormânt după toată lucrarea Lui de pe cruce, cât și distrugerea violentă a hadesului și eliberarea prizonierilor lui de către El.

Despre ea și încă alte 6 femei remarcabile puteți citi mai multe în volumul 7 femei și secretul măreției lor de Eric Metaxas, volum apărut în limba română la Editura Scriptum, căreia îi mulțumim pentru colaborare.

Mai multe detalii aflați și ascultând episodul integral aici:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării, am fost voluntar la RVE Bucureşti din 2006 și am fost redactor angajat între anii 2016-2020. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis, Philip Yancey și Ruth Chou Simons; mă pasionează literatura pentru copii, romanele istorice, cărțile despre cărți și legătura dintre artă și credință, Japonia și modul în care frumusețea ne apropie de Dumnezeu. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: