„De ce ai crede Biblia?” de Amy Orr-Ewing


Astăzi vă propun o carte de care avem nevoie în zilele noastre în care mulți oameni își pun întrebarea din titlul acesteia.

De ce ai crede Biblia? de Amy Orr-Ewing este o carte în care autoarea, membră a organizației Ravi Zacharias Ministries, răspunde la 10 dintre cele mai frecvente întrebări cu privire la Biblie.

Prima dintre aceste întrebări este: Nu este doar o chestiune de interpretare? Dacă Biblia poate fi interpretată de fiecare cum vrea, mai are ea o valoare de adevăr general valabil după care să-mi ghidez viața?

Ideea că niciun text nu conține vreo semnificație intrinsecă a căpătat mare amploare în contextul nostru postmodernist, având consecințe majore pentru orice tentativă de dialog despre Evanghelie, observă Amy Orr-Ewing.

Și asta pentru că Evangheliile Noului Testament depind în mare măsură de aspectul semnificației cuvintelor. Dacă Biblia înseamnă doar ceea ce vrem noi să însemne, nu are niciun rost să o citim pentru a descoperi ceva despre Dumnezeu.

De ce cred oamenii că totul e o chestiune de interpretare atunci când vine vorba de Biblie?

Ideea că nu există semnificație instrinsecă a limbajului arată foarte clar dorința de a elibera ființa umană de constrângerile unei divinități.

Dacă Dumnezeu nu există, atunci limbajul nu poate avea semnificație. Dacă vrem să-L respingem pe Dumnezeu, va trebui să subminăm și limbajul.

Dacă semnificația se schimbă în timp sau ca urmare a schimbării contextului, asta înseamnă că orice speranță de comunicare între două ființe este în pericol. Un asemenea scenariu ar însemna nu doar pierderea înțelesului oricărui text, ci și faptul că oamenii și-ar pierde capacitatea de comunicare, arată Amy Orr-Ewing.

Dacă cuvintele nu au semnificație intrinsecă, atunci cei care cred asta ar trebui să păstreze tăcerea. Să fie oare posibil să exprimăm această idee, refuzând în același timp cuvintelor pe care le folosim posibilitatea de semnificație?

O altă întrebare, legată de prima, pe care o abordează autoarea cărții De ce ai crede Biblia? este: Putem cunoaște ceva despre istorie? Pentru că, dacă nu, Biblia nu are valoare ca informație istorică.

Există voci care susțin că nu putem fi siguri în privința niciunui eveniment care a avut loc în trecut – toate părerile sunt la fel de valide, așadar nu se poate cunoaște adevărul istoric absolut.

Întrebarea rămâne însă – putem privi cu adevărat istoria în acești termeni și poate fi un sceptic consecvent și sincer atunci când preia această abordare, nu doar în privința Bibliei, ci și în cazul unor evenimente istorice mai recente?

Nu toate viziunile despre istorie pot avea același grad de validitate – trebuie să putem face deosebirea între istorie și pseudoistorie. Există anumite standarde de verificare, moduri prin care putem asocia evenimentele cu interpretarea lor, care să fie plauzibilă și recunoscută de majoritate.

Hermeneutica pragmatică, metoda propusă de James Kloppenberg, implică atât posibilitatea accesului la istorie, cât și recunoașterea fragilității multor resurse istorice.

Metoda este simplă: avem acces la adevărul istoric cu ajutorul dovezilor convergente. Prin urmare, Holocaustul, de exemplu, la fel ca alte evenimente istorice, devine accesibil printr-o serie de dovezi care, puse laolaltă, ne oferă o imagine credibilă despre ceea ce s-a întâmplat. Avem documente scrise, incluzând aici mii de scrisori, memorandumuri, facturi, comenzi, discursuri, articole și mărturii.

Luca și ceilalți autori ai evangheliilor au scris cu cea mai mare acuratețe despre evenimentele care avuseseră loc. Intenția lor a fost ca generațiile viitoare să poată citi despre Cristos cu încredere, știind că istoricii au cercetat și au adunat cu atenție și rigurozitate materialele prezentate.

Și ajungem astfel la cea de-a treia și una dintre cele mai întâlnite întrebări cu privire la Biblie: Sunt manuscrisele biblice credibile?

Biblia nu este doar o carte; Biblia este o colecție de 66 de cărți împărțite în două secțiuni. 39 de cărți se află în Vechiul Testament, prima parte și cea mai amplă, iar celelalte 27 fac parte din Noul Testament. Biblia a fost scrisă pe o perioadă de 1600 de ani de peste 40 de autori. Oamenii aceștia proveneau din medii cât se poate de diferite – regi, diplomați, oameni săraci, pescari, meșteșugari care confecționau corturi. Biblia a fost scrisă mai întâi în trei limbi – ebraică, aramaică și greacă, pe trei continente – Asia, Africa și Europa.

Integritatea fiecărei scrieri antice este determinată de numărul manuscriselor datate sau al fragmentelor de manuscris care încă mai există.

În ce privește Noul Testament există peste 5000 de manuscrise în limba greacă care ne ajută să stabilim gradul de acuratețe a lucrării.

Dacă adaugăm la acestea și cele 10.000 de manuscrise în limba latină și 9300 de fragmente timpurii ale Noului Testament, avem în jur de 24.000 de copii sau fragmente de manuscrise ale Noului Testament, care ne sunt încă accesibile.

Unul dintre cele mai vechi fragmente ale Bibliei încă existente este un fragment dintr-un codex pe papirus, conținând Ioan 18:31-33, 37. Este numit Papirusul Rylands și datează din 130 d.Cr.

Alte dovezi ale datării textului Noului Testament pot fi găsite în miile de citări răspândite în scrierile Părinților Bisericii. Vorbim despre 86.000 de citate – aceasta înseamnă că, dacă s-ar întâmpla cumva ca toate manuscrisele antice ale Noului Testament să dispară peste noapte, ar fi posibil să reconstruim întregul text al Noului Testament cu citate din Părinții Bisericii, cu excepția a vreo douăzeci de versete! arată Amy Orr-Ewing.

Presupunând că ne-au convins aceste argumente, putem avea totuși încredere în conținutul manuscriselor? Putem avea încredere că acesta nu a fost modificat de scribi și copiiști de-a lungul timpului? Pentru că multă lume încă mai crede că marea parte a Bibliei a fost scrisă la distanță de secole după desfășurarea evenimentelor pe care le descrie, fiind schimbată și ajustată după bunul plac al scribilor sau al altor părți care aveau diferite interese.

Norman Geisler arată că doar o optime dintre toate variabilele existente în manuscrisele Noului Testament prezintă importanță, fiind vorba despre aspecte tehnice, cum ar fi greșeli de tipar sau stilistică. Dacă luăm în considerare toate variabilele, doar o șaizecime se ridică mai sus de „trivialități” sau pot fi numite cu adevărat „variabile substanțiale”.

Textul Vechiului Testament prezintă același gen de robustețe. Talmudiștii au reprodus manuscrisele Vechiului Testament între 270 d.Cr. și 300 d.Cr. Erau cărturari religioși care comentau și explicau textul Vechiului Testament comunității evreiești. Aveau un set de reguli foarte complicate pe care le urmau pentru a asigura integritatea manuscriselor pe care le distribuiau.

Apoi, masoreticii și-au asumat sarcina deosebit de grea a editării și standardizării textului Vechiului Testament între 500-900 d.Cr. pornind de la manuscrisele pe care le aveau la dispoziție.

Motivația care i-a determinat pe cei care au copiat textul de-a lungul istoriei a fost nevoia ca fiecare generație să poată avea șansa de a descoperi personal adevărul în paginile Scripturii, arată Amy Orr-Ewing.

Următoarea întrebare la care răspunde ea este cea privitoare la întocmirea canonului. Cine a decis care cărți să fie incluse în Biblie și de ce să acceptăm decizia lor cu atâta ușurință?

Dacă îl aplicăm la Scriptură, cuvântul „canon” înseamnă „un grup limitat și bine definit de scrieri care sunt acceptate ca fiind autoritate în cadrul Bisericii creștine”.

În timpul vieții primilor ucenici, Biserica a crescut într-un ritm alert, răspândindu-se pe toată întinderea lumii mediteraneene.

Circulația largă a Noului Testament, precum și numărul mare de biserici în care se putea citi și răspândi acesta au reprezentat o măsură de protecție împotriva falsificării și modificării textului, având în vedere că orice persoană interesată să modifice textul biblic ar fi trebuit să convingă mase mari de oameni răspândiți pe o arie geografică foarte vastă, arată Amy Orr-Ewing.

Eusebiu menționează cărți recunoscute universal ca fiind scripturale (homolegomena), cărți al căror statut scriptural este disputant de unii (antilegomena) și cărți care ar trebui respinse ca fiind false (notha).

Este interesant faptul că majoritatea Noului Testament era considerat de majoritatea bisericilor ca fiind autoritativ și scriptural până în acel moment.

Recunoașterea cărților Noului Testament ca fiind scripturale a fost în mare parte un proces natural, nu o chestiune de reglementare eclesiastică. Marea parte a Noului Testament a fost acceptată atât de timpuriu, încât scrierile ulterioare care îl aprobă nu fac decât să repete ceva ce era clar stabilit, scrie John Barton.

Așa cum spune și F.F. Bruce: Când, în sfârșit, un conciliu bisericesc – acela de la Hippo din 393 d.Cr. – a enumerat cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament, aceasta nu le-a conferit cărților niciun fel de autoritate pe care nu o dețineau deja, ci pur și simplu a avut rolul de a afirma canonicitatea lor prestabilită.

Faptul că Cristos și apostolii fac frecvent referire la Vechiul Testament ca Scriptură, pune temeliile credinței creștinilor în Vechiul Testament evreiesc ca parte integrantă a Cuvântului lui Dumnezeu. Iar dovezile indică un canon evreiesc bine stabilit înainte de anul 150 î.Cr.

Canonul Vechiului Testament fără apocrife a fost discutat de cărturarii evrei la Jamnia, în anul 90 d.Cr, ori acesta este Vechiul Testament asupra căruia a căzut de acord Biserica Primară.

Cel mai important lucru care merită reținut în analiza canoanelor Vechiului și Noului Testament, atunci când ne întrebăm cum a ajuns Biblia să capete forma pe care o are astăzi, este că autoritatea Bibliei nu a depins niciodată de concilii care să decidă asupra conținutului său. Canonul a fost acceptat la scară largă în cadrul Bisericii ca având autoritate și caracter spiritual, dar din pricina atacurilor la adresa integrității Bisericii și a creșterii Bisericii la nivel geografic, a devenit tot mai important să existe o recunoaștere publică a cărților Bibliei, din partea unei agenții centrale, pentru păstrarea unității Bisericii, arată Amy Orr-Ewing.

O altă întrebare importantă și relevantă pentru vremurile pe care le trăim este cea tratată în capitolul 6 al cărții De ce ai crede Biblia? Cum rămâne cu celelalte cărți sfinte? De ce aș alege să cred în Biblie și nu în oricare altă carte sfântă? Pentru că multă lume crede că toate religiile lumii sunt de fapt la fel, doar că prezintă unele deosebiri de suprafață.

De fapt, Coranul și Biblia sunt în dezacord total privind o serie de aspecte, lucru pe care trebuie să-l înțelegem pe deplin dacă vrem să ajungem la o concluzie personală despre adevăr.

Diferențele dintre relatările Coranului și cele biblice nu sunt nici minore, nici lipsite de importanță.

Biblia contrastează cu Coranul în mai multe privințe. Biblia nu pretinde să fi fost dictată de Dumnezeu. Dimpotrivă, ea ne oferă o mărturie sinceră a participării umane la conținutul paginilor sale. A fost scrisă de o serie de autori, majoritatea cunocuți, pe o perioadă de două mii de ani. Este o carte sfântă, inspirată de Dumnezeu și realizată prin colaborarea omenească. Cum am putea noi, oamenii, să citim, să cunoaștem sau să înțelegem ceva divin în totalitate, ceva „de dincolo de noi”? O astfel de carte s-ar dovedi inaccesbilă omului. Biblia este revelația lui Dumnezeu care stabilește o legătură cu noi – ființe umane, care suntem capabile să citim, să înțelegem și să apreciem mesajul transmis prin intermediul unor mesageri umani, arată Amy Orr-Ewing.

Mesajul creștin este unic și clar. Dumnezeu nu a vorbit doar prin oameni, inspirându-i să scrie despre evenimente istorice și mesaje profetice. El Însuși a venit printre noi. Isus Cristos a umblat pe acest pământ, pentru ca oamenii să-L poată cunoaște personal pe Dumnezeu, care a venit printre ei. Noul Testament ne oferă relatări autentice despre cum era să fii în preajma lui Isus: „Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl”, scrie apostolul Ioan. Dar pe lângă asta, suntem invitați la o relație personală cu Dumnezeu. Putem să-L cunoaștem pe Isus din paginile Scripturii, iar prin Duhul Sfânt, care sălășluiește în sufletul nostru, putem avea o relație dinamică și vibrantă cu Dumnezeu, aici și acum, încheie Amy Orr-Ewing acest capitol al cărții De ce ai crede Biblia?

Ea răspunde de asemenea la întrebări precum Nu face Biblia discriminări în privința genului? Cum rămâne cu războaiele? și Nu este Biblia cam învechită în privința sexului?

În încheiere ea spune: Dumnezeu este inițiatorul – El ni se revelează. Revelația înseamnă că are loc un proces de comunicare, că inițiatorul se face cunoscut unei alte persoane. Doctrina creștină a întrupării semnifică faptul că Isus – prin care a luat ființă Universul; Isus, prima cauză necauzată a Universului, Isus care este Dumnezeu – pătrunde în spațiu și timp și în istorie. El vine și umblă pe pământ, făcându-L cunoscut pe Dumnezeu ca un Dumnezeu personal și real. Dumnezeu nu scrie un mesaj despre El Însuși pe cer, nu ne aruncă din ceruri o carte înțeleaptă și nici nu induce stări de transă în care să Se arate. El vine pe pământ în persoană și Se face cunoscut oamenilor la nivel personal.

Cartea lui Amy Orr-Ewing, De ce ai crede Biblia? este cartea perfectă pentru căutătorul sincer care nu are prea mult timp de studiu. Răspunde pe scurt și la obiect acestor întrebări și oferă o bibliografie bogată pentru cei care vor să afle mai multe detalii cu privire la o întrebare sau alta. Discuția de la început despre interpretare și semnificația limbajului mi s-a părut foarte interesantă și bine explicată.

Episodul integral:

Autor: Irina Trancă

Sunt absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine şi a unui Master în Teoria şi Practica Editării. Am fost voluntar și am lucrat ca redactor la RVE Bucureşti din 2006 până în februarie 2020. Printre pasiunile mele, pe lângă cărţi, se mai numără lucrul manual (origami, felicitări etc.), plimbările în parc şi ieşirile în oraş pe la librării şi biblioteci. Printre autorii mei creştini preferaţi se numără Michael Card, Max Lucado, C.S. Lewis şi Philip Yancey. Sunt căsătorită și, din 2015, sunt și mama unui băiat, Mihai, pe care doresc să îl cresc cititor. Dacă vreți să fiți la curent cu ce citesc, mă găsiți pe Goodreads.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s