Astăzi vă propun un volum scurt, dar foarte consistent, scris de o femeie deosebită, extraordinar de potrivit pentru perioada de pandemie în care trăim.
Este vorba despre un volum de scrisori intitulat Trandafir din măceș, scris de Amy Carmichael, publicat în anul 1933 (pe care l-am recomandat și în lista Un strop de viață în izolare).
Amy Carmichael a trăit între anii 1867-1951 și a fost misionară în Japonia și Ceylon timp de un an, iar apoi, din 1895 în India, unde a rămas toată viața. În 1901 a ajuns în Dohnavur, unde în 1927 a fondat Dohnavur Fellowship, Părtășia Dohnavur care avea inițial ca scop salvarea, ajutorarea, creșterea și educarea copiilor orfani, mai ales a celor vânduți pentru prostituția sacră din templele indiene.
În anul 1931 Amy Carmichael a suferit un accident care a lăsat-o invalidă pentru tot restul vieții. Acesta, împreună cu artrita de care suferea deja, au făcut-o să treacă printr-o perioadă grea de durere fizică și suferință sufletească, pe care le descrie în scrisorile ce compun volumul Trandafir din măceș.
Cartea de față a luat naștere în perioada în care Amy era în cuptorul suferinței și se adresează tuturor celor care, într-un fel sau altul, se află sub „dinții ascuțiți ai grapei”. Amy și-a dorit ca această carte să fie un trandafir luat direct din spinii suferinței, pentru mângâierea celor care o vor citi.
Scrisorile au avut ca primă destinație Părtășia Dohnavur – Liga Invalizilor, dar acum sunt împărtășite cu toți cei bolnavi care doresc să aibă acest trandafir din măceșul nostru.
Toate aceste scrisori au fost scrise, așa cum afirmă una din ele, atunci când furtuna s-a abătut asupra mea, nu după instalarea liniștii, spune Amy Carmichael într-un pasaj introductiv. Dacă aș fi așteptat să mi se ușureze durerea, continuă ea, e foarte probabil că, fiind mai puțin obosită, aș fi redat mai bine experiențele prin care am trecut. Dar, în acest caz, nu m-aș mai fi adresat cititorului meu ca de la bolnav la bolnav – așa cum e menirea acestei cărți, și anume aceea de a fi un trandafir smuls direct din măceș -, ci ca de la un om sănătos la un om bolnav.
Această autenticitate a prospețimii trăirilor se simte în toate scrisorile și este impresionant modul în care Amy Carmichael abordează suferința și felul în care alege să reacționeze la ea. În prima scrisoare ea descrie destul de vag accidentul: Am căzut în Orașul Bucuriei. Această cădere a avut ca urmare ruperea unui os și luxarea gleznei; mi-a provocat, de asemenea, și alte răni, mult mai greu de vindecat.
În a doua scrisoare, Amy Carmichael oferă o soluție pentru a scăpa de frustrare și de dorința ca lucruri rele să nu ni se fi întâmplat nouă:
Cred că acest fapt este important pentru limpezirea atmosferei noastre spirituale: dacă îngăduim unei urme fugare de nor pe care noi o numim dorință (dorința ca lucrurile să fi stat altfel) să plutească deasupra cerului nostru, atunci azuriul cerului se va ascunde vederii. Dar, dacă gonim fărâma de nor, ne uităm în sus și întâmpinăm dragostea Domnului care ne mângâie cu razele ei și Îi relatăm Lui despre acea încercare: „Doamne iubit, da” (nu a fost oare totul inclus în actul prim de acceptare?), atunci, într-o clipă, cerul nostru va fi din nou albastru.
M-a impresionat modul în care, într-o altă scrisoare, Amy Carmichael, aflată în patul de suferință, îi încurajează pe credincioșii care se simt dați la o parte din lucrarea creștină după ce nu mai sunt capabili din punct de vedere fizic, spunându-le că aceștia, ca soldați ai Domnului nu pot fi puși pe linia moartă, orice li s-ar întâmpla, pentru că războiul spiritual poate fi dus oricât de incapabili am fi din punct de vedere fizic.
Să ne fie clar deci aceasta odată pentru totdeauna și astfel să găsim odihna inimii, spune ea. De luptă nu suntem niciodată scutiți – nu, nici măcar pentru o singură zi. Nu suntem niciodată în afara luptei. Se poate să fim chemați să slujim în câmpul vizibil, intrând în permanență și în partea invizibilă atât pentru a ne reînnoi puterile, cât și pentru a lupta acel gen de luptă ce poate fi dusă numai acolo. Sau se poate să fim chemați cu totul în afara câmpului vizibil de luptă pentru un timp și să fim duși adânc în interiorul câmpului invizibil. Expresia îngrozitoare „dat la o parte” nu este pentru noi, noi suntem soldați ai Împăratului împăraților. Soldații nu sunt niciodată puși pe linie moartă.
Pe lângă scrisorile din volumul Trandafir din măceș, Amy Carmichael a inclus și multe poezii sau cântări pe care le-a compus în acea perioadă de după accident. Este impresionant ce putea compune această femeie aflată în durere și ce încurajare pot transmite compozițiile ei. Într-o scrisoare intitulată Despre modul în care am compus cântările, ea scrie: Nu e înălțător gândul că, oricât de zdrobiți și mutilați am fi noi, Domnul nostru mărșăluiește în ritmul muzicii tot timpul, mărșăluiește spre o biruință la fel de sigură ca și cerurile veșnice? Noi Îl urmăm pe Învingător. Noi, prizonierii Domnului, Îl urmăm cu stăruință în drumul Lui spre încoronare. Numai trupurile ne sunt legate. Sufletele ne sunt libere.
Numai un suflet liber putea compune versurile următoare:
Cămin al inimilor noastre, ca nu cumva să uităm
Ce preț ai plătit pentru răscumpărarea noastră,
Gândul nostru plin de reverență
Să fie îndreptat spre Calvar.
Noi, în suferință, ne zvârcolim
Căutând alinare la nesfârșit;
Dar Tu, pe crucea Ta amară,
Ai fost pironit în durere.
În noaptea noastră strălucește o perdea de stele,
Florile ne mângâie, precum și bucuria cântecului.
Tu n-ai avut nici stele, nici flori, nici cântece,
Ci de întuneric de trei ceasuri parte ai avut.
Noi, în problemele minore
Ale bolii prelungite și morții înaripate
Am vrea să vedem clar, dar, dacă am putea vedea,
Ce nevoie ar mai fi de credință!
O, Doamne preiubit, Calvarul Tău
Pune capăt tuturor întrebărilor noastre. Vino, o, vino,
Acolo unde copiii rătăcitori, istoviți,
Nu și-au găsit încă un cămin al lor.
Un alt lucru care m-a impresionat la atitudinea lui Amy Carmichael față de suferința ei a fost acela că se ruga să i se dea puterea de a ascunde vederii orice semn de durere, ca nimeni din cei care vor fi intrat în cameră să nu fie cuprins de întristare. A putut astfel căpăta asigurarea că, din suferința ei, din măceșul ei, va răsări un trandafir pentru alții. Cu aceste gânduri a scris versurile următoare:
Tu nu ai acel lucru, însă Mă ai pe Mine,
Nu sunt Eu îndeajuns, copile, pentru tine?
Știu totul, știu că inima-ți așteaptă
Această bucurie ce încă nu-i e dată.
Și bine-ți știu aleanul ce zilele îți umple,
Când umbli pe cărări familiare, scumpe,
La fel de neobservat precum e aerul,
Dar tu, iubind, tânjind, acolo ești mereu.
Știu totul; dar din măceșul tău va înflori
Un trandafir pentru-alții. De nu așa ar fi,
Eu ți-aș fi spus. Deci, vino, rostește către Mine:
Domnul meu, Dragostea mea, sunt mulțumit cu Tine.
Desigur, asta nu înseamnă că Amy Carmichael nu s-a luptat cu aceste lucruri și că îi venea ușor să le facă sau să le gândească. Copleșită de ele, se ruga ca Dumnezeu să facă ceea ce ea nu putea. Însă, ea tot timpul se întoarce la aceeași idee, pe care i-a transmis-o și Miss Marjorie Procter într-o scrisoare: inima unui copil de Dumnezeu trebuie să fie într-o asemenea stare în care numai Dumnezeu să-i fie suficient.
Și acest gând este cel care ar trebui să ne ajute să facem față suferinței de orice fel și să ne ajute să nu avem o atitudine revoltată, nemulțumitoare sau de autocompătimire. Un alt citat notat de Amy Carmichael într-o scrisoare din volumul Trandafir din măceș spune astfel:
Li se pare unora că au pace atunci când toate lucrurile se fac după voia și sentimentele lor. Dacă se întâmplă însă altfel decât cum doresc ei, repede se clatină și se întristează. De multe ori este nevoie de un duh tare, întrucât trupul acesta nenorocit se plânge așa de repede în fața greutăților. Întreaga viață a lui Cristos a fost o cruce și un martiriu, tu însă cauți pentru tine odihnă și bucurie!
Amy Carmichael o citează deseori în scrisorile sale pe mistica Iuliana de Norwich: Tu nu vei fi biruită era spus răspicat ca asigurare și mângâiere în toate necazurile ce puteau să vină. El nu a spus: Nu vor da furtuni peste tine, nu vei îndura chinuri, nu vei fi îndurerată, ci: Nu vei fi biruită. Dumnezeu vrea să luăm aminte la aceste cuvinte și să stăm neclintiți în încredere sigură, în vremuri de durere și de bunăstare. Căci El ne iubește și se bucură de noi și tot așa dorește ca noi să-L iubim și să ne bucurăm în El și să ne încredem pe deplin în El; totul va fi bine atunci.
Încurajarea supremă îi vine întotdeauna însă meditând la suferințele Domnului Isus Hristos: Dar El, ale cărui cuvinte au fost ca apa rece în deșertul meu mai mic, a suferit în carnea Lui cea mai mare sete. Nu putem spune despre El: „El nu a trecut pe aici”. Ba da, a trecut, nu a uitat și nici nu va uita niciodată cum a fost. Nu avem un Mare Preot ale cărui sentimente să nu fie mișcate de infirmitățile noastre. Mișcat în sentimentele Lui – pot exprima cuvintele mai bine această realitate? „În toate lucrurile a fost ispitit, ca și noi” – experiențe neconsemnate de suferință se întrevăd prin aceste cuvinte. Capabil să ajute pe cei ispitiți – a urma acest fir de gând înseamnă a trasa o cale prin deșert unde vom da de izvoare adânci de apă rece: Cine va bea din acea apă nu va înseta niciodată. Ei nu au însetat când El i-a călăuzit prin locuri pustii.
Azi am citit cântarea celor răscumpărați, a noua cântare pe care a auzit-o Ioan după ce o ușă s-a deschis în cer: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernic! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al sfinților” (Apocalipsa 15:3). Unii dintre noi nu putem înțelege pe deplin nici măcar muzica pământească până când ea nu ne devine familiară. Probabil că experiențele noastre variate de aici sunt mijloace prin care putem învăța melodia cerească pe care sunt puse aceste cuvinte, așa încât în momentul în care cântăreții vor cânta la harpele lui Dumnezeu, noi vom prinde firul acelei melodii și îi vom urma armoniile, mișcându-ne cu încredere și bucurie pe un teren familiar. Căile lui Dumnezeu sunt desăvârșite – aceasta este esența cuvintelor. Și dacă sunt desăvârșite căile Lui, nu avem nevoie de explicații, scrie Amy Carmichael.
Astfel, spune ea într-o altă scrisoare, nu vor fi mângâiați cei care sunt chemați să sufere? Lor le este dat să înțeleagă, mai mult ca oricând, ce a răbdat Dragostea. În durere și, într-o măsură considerabilă când ea s-a sfârșit, când trupul, sufletul și duhul zac de epuizare, va exista un sentiment de îmbrățișare, învăluire de către o dragoste care întrece orice pricepere. Și, deși nu putem face nimic, trupul fiind înlănțuit, duhul, pe care nicio legătură nu-l poate lega, Îi poate aduce Lui dragostea sa.
Continuând metafora muzicală, Amy Carmichael se întreabă: curge muzica de pe corzile harpei noastre? Muzica rugăciunii, a laudei, a consolării? Coardele sunt slăbite, sau poate prea întinse. Boala poate da naștere la ambele situații. Dar noi avem un Acordor bun.
Acordează-mi, Tu, harpa mea;
În mine, Doamne,
Nu am, nu poate fi talent.
Acordează-mi, Tu, harpa mea
Ca să-Ți cânte melodiile Tale,
Armonia Ta.
Acordează-mi, Tu, harpa mea;
O, Duhule, suflă-Ți gândurile prin mine
După plăcerea Ta.
Trebuie să aveți în vedere că aceste poezii și fragmente fac parte din scrisori scrise de Amy Carmichael în a 17-a lună de boală. Acestea, compilate în cartea Trandafir din măceș, sunt, după cum ea însăși spune, adresate celor pe care durerea i-a pus la grea încercare și care descoperă cât de puternică este legătura dintre duh, suflet și trup. Argumentele, observațiile, reflecțiile inteligente, sfaturile bune nu au niciun efect asupra acestei realități încâlcite.
Ca gânduri finale din acest volum vă împărtășesc niște fragmente din ultimele două scrisori. Calvarul Tău face să amuțească toate întrebările noastre este titlul penultimei scrisori în care Amy Carmichael citează o poezie:
Atunci Domnul a răspuns strigătului acestei lumi:
„Să iau Eu durerea
Și, împreună cu ea, puterea sufletului de a răbda,
De a fi întărit prin încordare?
Să iau mila care leagă două inimi?
Și sacrificiul măreț?
Vreți să pierdeți voi pe toți eroii care își ridică din vâltoarea focului
Sprâncenele albite către cer?
Să iau dragostea care plătește prețul
Și râde de pierdere?
Puteți să-L îndepărtați din viețile voastre, care vor să urce către a mea,
Pe Cristosul de pe Cruce?”
Numai într-un singur loc putem primi, nu un răspuns la întrebarea noastră, ci pace – acel loc e Calvarul. Un ceas la picioarele Crucii întărește sufletul așa cum nimic altceva nu o poate face. „O, Cristoase iubit, Calvarul Tău face să amuțească toate întrebările noastre.” Dragostea care iubește așa e vrednică de încredere, spune Amy Carmichael, în încheierea volumului de scrisori scrise pe patul de suferință, Trandafir din măceș.
Înainte de a citi această carte auzisem de Amy Carmichael și o văzusem citată deseori în cărțile altor autori și am fost curioasă să citesc ceva scris de ea în întregime. Din păcate, acest volum este singurul tradus în limba română deocamdată. Este un volum care nu se parcurge ușor, este după cum ați văzut, un amestec de meditații, poezii, citate, mărturisiri, într-un limbaj deseori poetic sau metaforic, dar întotdeauna inspirat de Scriptură, de suferințele Mântuitorului Isus Hristos sau de viețile altor sfinți. M-a impresionat atitudinea ei în fața durerii și a suferinței, maturitatea ei spirituală și dăruirea ei pentru alții, chiar și în condiții în care ne-am gândi că n-ar mai fi avut nimic de dat. Vă recomand cu căldură să o descoperiți pe Amy Carmichael în volumul Trandafir din măceș, pentru că este într-adevăr un exemplu demn de urmat, foarte relevant pentru vremurile pe care le trăim.
Puteți asculta episodul complet aici:
CARTEA E O VIAȚĂ 