Am reuşit să dau o definiţie a închinării care cred că este valabilă în cazul fiecărei condiţii umane posibile: Închinarea este revărsarea continuă a tot ce sunt eu, tot ce fac eu şi a tot ce voi deveni eu în lumina unui dumnezeu pe care l-am ales sau care mă alege.
În primul rând, definiţia implică întreaga rasă umană. Nu este vorba doar despre creştini, ci despre toţi oamenii, de pretutindeni, care sunt preocupaţi să se închine, să se supună lucrurilor care îi stăpânesc şi să mărturisească de ce trăiesc aşa cum trăiesc. Acesta este motivul pentru care nu am scris cuvântul «dumnezeu» cu majusculă.
Pe de altă parte, definiţia accentuează realitatea şi importanţa fundamentală a continuităţii. Adică, închinarea nu se opreşte şi o ia de la capăt, în ciuda intenţiilor noastre de a dovedi contrariul. De vreme ce punem accentul pe timp, locuri, metode specifice, înţelegem greşit semnificaţia biblică a închinării. Închinarea poate fi un fel de flux şi reflux, poate avea înfăţişări variate, poate fi conştientă sau inconştientă, intensă şi extatică sau tăcută şi comună, dar este continuă. Când păcătuim, închinarea nu încetează. Ea şi schimbă direcţia şi redeveni ce a fost la început, chiar dacă doar pentru un moment. Pocăinţa – întoarcerea de la şi înspre – este singura soluţie.
Harold M. Best, Închinarea neîncetată
CARTEA E O VIAȚĂ 