În prima parte a cărții Parabolele lui Iisus. Adevărul ca povesteAndrei Pleșu vorbeşte în continuare despre pildele care invită la aşteptare şi veghere. Prima dintre ele este pilda celor zece fecioare, care aşteptau venirea mirelui cu candele. Cinci dintre ele nu au avut suficient untdelemn şi în timp ce au plecat să îl cumpere, mirele a venit şi le-a primit doar pe cele cinci care erau pregătite şi aveau candelele aprinse. Pilda se încheie cu mirele spunându-le fecioarelor neînţelepte: Adevăr vă spun, pe voi nu vă ştiu! Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua nici ceasul în care Fiul Omului va veni.

humanitas_parabolele_lui_iisus_ed_luxO altă pildă în acelaşi spirit este Pilda slugilor veghetoare: Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind! Iar pilda Furului spune: Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa.

În Pilda portarului se spune: Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi seama, vegheaţi şi rugaţi-vă; căci nu ştiţi când va veni vremea aceea. Se va întâmpla ca şi cu un om plecat în altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!”

În toate parabolele care invită la veghe şi la priveghere, la aşteptarea neodihnită a celui plecat, spune Pleşu, intră în joc tema absenţei şi a felului în care poţi şi trebuie să-ţi organizezi viaţa, având ca reper însăşi absenţa celui aşteptat. În anumit sens, aceasta este situaţia fondatoare a credinţei. Credinţa nu lucrează cu certitudini imobile, nu se construieşte pe evidenţe.

Cei care aşteaptă ştiu ce şi pe cine aşteaptă. Cel care aşteaptă nu investeşte într-un eveniment obscur sau într-un personaj ipotetic. De asemenea, aşteptarea nu e o formă de pasivitate petrecută cu ochii spre orizont. Ni se cere să aşteptăm slujind, asumând o activitate utilă, îndeplinind o îndatorire.

Cea mai bună investiţie a libertăţii în intervalul dintre început şi sfârşit este efortul neîntrerupt de a cupla timpul zilei cu timpul Împărăţiei. Întrucât Cel Aşteptat vine pe neaşteptate, singurul fel în care poţi obţine întâlnirea cu El este să faci din posibilul surprizei, din arbitrarul neaşteptatului, substanţa aşteptării Sale.

Numai cel care aşteaptă, mereu treaz, e pregătit pentru ceea ce vine pe neaşteptate. Soren Kierkegaard scria: Aşteptarea fericirii cereşti reuşeşte ceea ce altfel pare imposibil, anume să fie în două locuri deodată: lucrează în ceruri şi, de asemenea, şi pe pământ.

Este de remarcat faptul că nu numai celor poftiţi la ospeţele din pilde sau celor ce aşteaptă li se cere să se pregătească. Gazda însăşi se pregăteşte: „iată, mi-am pregătit ospăţul“, „acum toate sunt gata“. Isus participă simetric la pregătirea pe care o solicită oaspeţilor. Este El însuşi implicat în acţiunea Sa primitoare: „mă duc să vă pregătesc un loc“. Împărăţia este, astfel, şi ea într-o stare de aşteptare, de pregătire ospitalieră.

Am încercat, din prima parte a cărţii „Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste” scrisă de Andrei Pleşu, să înţelegem ce înseamnă, potrivit textului evanghelic, a fi „în afară” sau „în interiorul” mesajului hristic. Cui vorbeşte Isus? Am constatat că discursul lui nu exclude pe nimeni, că vizează, în final, o „descoperire” globală, fără discriminare, dar că ceea ce nu poate (respectiv nu vrea) să facă este să siluiască libertatea auditorilor săi. E dreptul fiecăruia să rămână „în afară”, să adopte o formă sau alta de nereceptivitate, de surzenie programatică, cu toate riscurile pe care un asemenea amplasament le implică.

Vă lăsăm pe voi să descoperiţi în profunzime partea a doua a cărţii Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, intitulală „Parabola ca subminare a ideologicului”, precum şi restul pildelor abordate de Andrei Pleşu. Ideea principală cu care am rămas este să redescoperim pildele cu care poate ne-am obişnuit atât de mult, să ne punem întrebări, să ne lăsăm impresionaţi de ele şi să fim deschişi, cu discernământ, poate la alte interpretări care să ne deschidă ochii. Dar mai ales, să nu le citim fără să le lăsăm să ne schimbe inimile.

Parabolele lui Isus nu sunt nişte texte pe care să le citeşti şi să le studiezi de dragul lecturii şi al studiului. Sunt texte care transformă. Şi fie ca şi citind această carte, într-un mod critic, aşa cum trebuie citită orice carte, Dumnezeu să vă transforme şi să vă deschidă ochii inimii tot mai mult pentru a recepta adevărul Său.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s