Etichetă: Dietrich Bonhoeffer

“Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Luca 21:28)

Să nu ne amăgim. “Izbăvirea voastră se apropie” (Luca 21:28), chiar dacă nu o știm, și singura întrebare care rămâne este: o vom lăsa să vină și la noi, sau vom opune rezistență față de ea? Ne vom alătura acestei mișcări care vine din ceruri pe pământ, sau ne vom închide față de ea? Crăciunul vine – dacă va fi cu noi sau fără noi depinde de fiecare dintre noi.

Un astfel de Advent, unul adevărat crează ceva diferit de spiritul anxios, meschin, depresiv, slab al presupușilor creștini, pe care îl vedem din nou și din nou, iar acel “din nou și din nou” vrea să transforme creștinismul în ceva demn de dispreț. Asta devine clar din cele două porunci puternice pe care le vedem în textul nostru: “să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele” (Luca 21:28). Adventul crează oameni, oameni noi. Și noi trebuie să devenim oameni noi, cu ocazia Adventului.

Priviți în sus, voi cei care aveți privirea pironită pe acest Pământ, care sunteți fermecați de micile evenimente și schimbări de pe fața Pământului. Priviți la aceste cuvinte, voi cei care v-ați întors privirea de la ceruri cu dezamăgire. Priviți în sus, voi cei ai căror ochi sunt plini de lacrimi și care plâng pentru faptul că pământul ne-a îndepărtat, cu urâciune. Priviți în sus, voi cei care, împovărați de vinovăție, nu vă puteți ridica ochii. Priviți în sus, căci izbăvirea voastră se apropie. Doar priviți cu atenție, fiți vigilenți, așteptați încă o clipă. Așteptați – și ceva nou vă apărea deasupra voastră: Dumnezeu va veni.

Știți ce e un dezastru minier. Momentul care l-a îngrozit până și pe cel mai curajos dintre mineri toată viața lui, a sosit. Nu are sens să se ducă spre pereți: tăcerea din jurul său persistă. Calea de ieșire pentru el e blocată. Știe că oamenii din afară lucrează de zor să ajungă la minerii care sunt îngropați de vii. Poate că cineva va fi salvat. Dar aici în ultimul tunel? Tot ce a mai rămas e o perioadă agonizantă de așteptare a morții. Dar dintr-o dată, se aude un zgomot, pietrele sunt ciocnite și se sparg. Pe neașteptate, voci strigă: “Unde ești? venim în ajutorul tău.” Atunci minerul abătut se ridică, inima lui saltă, și el strigă: “Sunt aici, veniți și ajutați-mă! Voi rezista până veniți! Doar veniți mai repede.” O ultimă lovitură disperată de ciocan răsună în urechile sale; acum ajutoarele au venit, încă un pas și va fi liber.

Am vorbit despre Advent în sine. Așa stau lucrurile cu venirea lui Hristos: “Să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

Pentru că Isus a luat povara vinovăției tuturor oamenilor asupra Sa, oricine este responsabil de faptele sale devine vinovat. Cine vrea să se sustragă acestei vinovății, se sustrage de la realitatea ultimă a existenței umane. Mai mult, acela se sustrage de la aflarea misterului mântuitor al lui Isus Hristos, cel fără de păcat dar care poartă păcatul lumii, și nu va avea parte de îndreptățirea divină care este oferită prin El. Acela își plasează propria nevinovăție deasupra responsabilității întregii lumi, și nu-și văd propria vinovăție nevindecată, la care mai adaugă, astfel, un păcat. Ei sunt de asemenea orbi față de faptul că adevărata nevinovăție se arată tocmai prin faptul că, de dragul oamenilor, poate lua toată povara vinovăției asupra ei.

În 8 zile, vom sărbători Crăciunul, iar de data aceasta, o dată pentru totdeauna, haideți să îl transformăm într-adevăr într-un festival al lui Hristos. Nu este un lucru mic înaintea lui Dumnezeu că celebrăm Crăciunul în fiecare an, dar nu îl luăm în serios. Cuvântul lui Dumnezeu este încercat și rămâne în picioare. Atunci când va veni în gloria și puterea Sa într-o iesle, va răsturna scaunele de domnie ale celor puternici, dacă aceștia nu se pocăiesc.

Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. Isaia 1:18

Ceea ce este în joc, din punctul lui Isus de vedere, nu este proclamarea unor noi idealuri etice, și deci, nu propria Lui bunătate, ci doar dragostea Lui pentru ființele umane reale, cu care poate comunica despre vinovăția lor și cu a căror povară se poate încărca. Doar dragostea Lui Îi permite să devină El cel vinovat. Din dragoste plină de sacrificiu, din natura Lui fără păcat, Isus intră în lumea vinovăției și o ia asupra Lui. Natura Lui fără păcat și povara vinovăției lumii sunt legate între ele în mod indisolubil. Fiind cel fără de păcat, Isus ia vinovăția asupra Lui. Și prin faptul că ia vinovăția asupra Lui, dovedește că El este cel fără de păcat.

Atunci s-a apropiat de Isus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: ‘Ce bine?’ Binele este Unul singur. Dar, dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” „Care?” I-a zis el. Şi Isus i-a răspuns: „Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Matei 19:16-19

Isus nu dorește să fie singurul om perfect, cu prețul întregii umanități. Deși este singurul fără vină, El nu dorește să ignore umanitatea distrusă de propria sa vină. El nu dorește ca un soi de ideal uman să triumfe asupra ruinelor umanității distruse. Dragostea pentru oameni Îl conduce spre părtășia oamenilor vinovați. Isus nu dorește să se delimiteze de vinovăția în care trăiesc oamenii pe care îi iubește. O dragoste care îi lasă pe oameni singuri în vinovăția lor nu iubește de fapt niște oameni reali.

Așadar, în responsabilitatea Sa față de oameni și în dragostea Lui față de niște ființe umane reale, Isus devine cel împovărat de vinovăție – cel asupra căruia cade întreaga vină a umanității și cel care nu o refuză, ci o poartă cu umilință prin dragostea Sa eternă. Fiind cel care ia responsabilitatea întregii istorii a rasei umane, fiind cel care se întrupează în realitate, Isus devine vinovat. Însă, pentru că existența Sa în istoria oamenilor, întruparea Sa, are ca bază doar dragostea lui Dumnezeu față de oameni, iată că dragostea lui Dumnezeu Îl transformă pe Isus în cel vinovat. Din dragoste plină de sacrificiu pentru ființele umane, Isus Își părăsește starea de cel fără pată, intră starea de vinovăție a oamenilor și o ia asupra Lui.

Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup. 1 Corinteni 5:10

Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. 1 Corinteni 5:19

Într-o răsturnare de neînțeles a întregii gândiri aparent drepte și cuvioase, Dumnezeu Se declară vinovat în fața lumii și astfel stinge vinovăția din lume. Dumnezeu Însuși ia calea umilitoare a reconcilierii și astfel eliberează lumea. Dumnezeu dorește să fie vinovat de vinovăția noastră și ia asupra Sa pedeapsa și suferința pe care această vinovăție a adus-o asupra noastră. Dumnezeu ține locul necredinței, iubirea ține locul urii, Cel Sfânt ține locul păcătosului. Acum nu mai există vreo necredință, vreo ură, vreun păcat pe care Dumnezeu nu Și l-a asumat asupra lui, pentru care să nu fi suferit și să nu fi ispășit. Acum nu mai există o realitate sau o lume care nu fie împăcată cu Dumnezeu și în pace. Asta a făcut Dumnezeu prin Fiul Său iubit Isus Hristos. Ecce homo – privește Dumnezeul întruchipat, misterul de nepătruns al iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Dumnezeu iubește oamenii. Dumnezeu iubește lumea – nu oamenii ideali, ci oamenii așa cum sunt, nu o lume ideală ci lumea reală.

Ne pregătim să fim martorii unui mister. Mai precis, ne pregătim să privim Misterul, Dumnezeul care a devenit trup. Deși e bine că noi căutăm să Îl cunoaștem pe Cel Sfânt, nu e prea bine să presupunem că vom îndeplini acest scop, să presupunem că vom cunoaște despre El mai mult decât ne-a făcut El cunoscut. Profetul Isaia ne ajută să ne recunoaștem limitările când scrie “ ‘Cu cine Mă veți asemăna […]?’ zice Cel Sfânt.” Privește lucrurile așa: El nu poate fi cuprins în întregime de ideile noastre despre El, dar găsim pretutindeni lucruri  care ne sugerează idei despre El. El nu poate fi înțeles, dar poate fi atins. Venirea Lui în trup – acest Mister pe care ne pregătim să îl privim din nou – confirmă că poate fi atins.

Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voievozi şi face o nimica din judecătorii pământului. Isaia 40:18, 21-23