„Isus prin ochii Orientului Mijlociu. Studii culturale în evanghelii” de Kenneth E. Bailey

Cartea pe care v-o aducem astăzi în atenție este Isus prin ochii Orientului Mijlociu. Studii culturale în evanghelii, scrisă de Kenneth E. Bailey, un fin observator al culturii Orientului Mijlociu, care creionează lumea în care a trăit Isus pe baza studiului și experienței sale în această parte a lumii – lumea reală a Noului Testament.

Cartea prezintă idei de cele mai multe ori la fel de vechi precum Biserica primară și Părinții Bisericii, dar care se prea poate să pară, pentru noi, cititorii occidentali, perspective absolut noi.

Kenneth Bailey (1930-2016) și-a obținut doctoratul în teologie la Seminarul Concordia, St. Louis. A fost autor, conferențiar și profesor emerit de studii de cercetare a Noului Testament din perspectiva Orientului Mijlociu în cadrul Institutului Ecumenic Tantur din Ierusalim. A scris mai multe lucrări atât în engleză, cât și în arabă, printre care și un alt volum deja tradus în limba română, Pavel prin ochi mediteraneeni. Ce îl recomandă pe un autor cu un nume occidental să scrie o carte despre înțelegerea Evangheliilor din perspectivă orientală?

Timp de șaizeci de ani, din 1935 până în 1995, căminul meu a fost în Orientul Mijlociu, scria autorul. Cu o copilărie petrecută în Egipt și patruzeci de ani predând despre Noul Testament în seminare și institute din Egipt, Liban, Ierusalim și Cipru, eforturile mele academice s-au concentrat asupra încercărilor de a înțelege cât mai bine narațiunile din Evanghelii în lumina culturii Orientului Mijlociu. Cartea de față este parte din acest efort permanent.

Sursele folosite de autor sunt antice, medievale și moderne: literatura intertestamentară, sulurile de la Marea Moartă, literatura evreiască scrisă după Noul Testament sau literatura bisericilor vorbitoare de limbi est-semitice.

Teologul John Meyendorff spunea: Ideea conform căreia tradiția creștină timpurie s-a limitat la expresiile sale grecești și latine este încă larg răspândită. Această presupunere distorsionează realitatea istorică și slăbește mult înțelegerea noastră cu privire la rădăcinile teologiei și spiritualității creștine. În secolele al III-lea și al IV-lea, limba siriacă era a treia limbă internațională a Bisericii.

Creștinii din Orientul Mijlociu au fost numiți „credincioșii uitați”. Este cunoscut faptul că evreii și musulmanii trăiesc de secole în Orientul Mijlociu. Însă, în mare parte, după Conciliul de la Calcedon din anul 451 d.Hr, creștinii din Orientul Mijlociu au dispărut din conștiința apuseană. Prea puțini sunt conștienți de faptul că astăzi există peste zece milioane de creștini vorbitori de limbă arabă ce posedă o bogată moștenire literară, atât antică, cât și modernă. Vorbind o limbă semitică, acești creștini formează un popor care trăiește, respiră, gândește, acționează și participă la cultura Orientului Mijlociu. Vocile lor, trecute și prezente, trebuie să fie auzite în studiile biblice.

În încercarea de a asculta aceste voci, setul de eseuri din cartea Isus prin ochii Orientului Mijlociu de Kenneth E. Bailey face apel la literatura creștină timpurie de origine siriacă și arabă, ce a avut ca subiect Evangheliile. Limba siriacă este o limbă soră cu aramaica lui Isus. Creștinismul vorbitor de arabă a început în Ziua Cincizecimii, când unii dintre cei ce erau acolo au ascultat predica lui Petru în limba arabă.

La baza comentariilor, antice sau moderne, stau versiunile Bibliei. Sunt convins că Biblia arabă are istoria cea mai lungă și cea mai ilustră dintre toate tradițiile celorlalte limbi, continuă Kenneth Bailey. Tradițiile antice au tradus Noul Testament în latină, coptă, armeană și siriacă. Ediții ale Noului Testament în limba arabă au supraviețuit probabil din secolul al VIII-lea, dar în mod sigur din secolul al IX-lea. Acestea au fost traduse din siriacă, coptă și greacă, iar mai apoi au continuat să fie cizelate și reînnoite până aproape de perioada modernă. Traducerea presupune întotdeauna interpretare, iar aceste versiuni păstrează perspectivele pe care bisericile care le-au produs le aveau la momentul respectiv asupra textului. Ele reprezintă o mină de aur pentru recuperarea exegezei răsăritene asupra evangheliilor.

Intenția mea, conchide autorul, este de a contribui la această discuție cu perspective noi, ce au fost preluate din tradiția răsăriteană și care, în afara lumii creștine vorbitoare de limbă arabă, au fost luate în seamă foarte rar sau chiar deloc. Speranța mea sinceră este ca aceste eseuri să îl ajute pe cititor să înțeleagă mai bine gândul lui Cristos, precum și ceea ce gândeau autorii sau editorii evangheliilor în timp ce înregistrau și interpretau tradițiile care le-au fost disponibile.

Primul eseu deosebit de interesant aduce în atenție perspective inedite cu privire la nașterea lui Isus. Poate perspectiva noastră este acum formată mai mult de scenetele de Crăciun, decât de o citire atentă a textului Evangheliilor și de informațiile reale despre viața în Orientul Mijlociu de atunci și de acum. Poate ne imaginăm un Iosif complet nepregătit, care se grăbește să accepte orice adăpost, nefiind bine primit nicăieri, și ajunge împreună cu Maria într-un grajd.

Mare parte din modul în care ne imaginăm scena nașterii Domnului vine de fapt dintr-o scriere care a apărut la aproape două sute de ani de la acest eveniment, și se numește Protoevanghelia lui Iacov (nefiind scrisă, evident, de Iacov). Autorul nu era evreu și nu înțelegea geografia Palestinei sau tradiția iudaică. De aici avem detalii pur imaginative precum mersul prin deșert, deși drumul de la Ierusalim la Betleem era de fapt de-a lungul unui câmp mănos, sau nașterea care are loc într-o peșteră găsită în grabă.

De fapt, conform textului din Luca, Iosif se întorcea în localitatea natală, unde putea găsi un adăpost cu ușurință. Întrucât era un descendent al regelui David, aproape orice ușă din localitatea respectivă îi era deschisă. Maria avea rude în apropiere și ar fi putut să se îndrepte spre ele, dar nu a făcut acest lucru. Era timp suficient pentru a găsi un loc de găzduire potrivit. Maria nu a fost luată prin surprindere de durerile nașterii când abia ajungeau în Betleem. În plus, cum ar fi putut un sat evreiesc să nu ajute o tânără evreică să nască?

Poate cele mai neînțelese detalii ale textului biblic sunt ideea de grajd și de casă de poposire. Autorul ne explică și chiar ne arată prin diverse scheme, cum era împărțită de fapt o casă tradițională din Orient. Grajdul nu era ceva amplasat departe de casă, ci era chiar în casă – țăranul dorește animalele în casă în fiecare noapte, pentru că ele oferă căldură în timpul iernii, iar astfel sunt și protejate de hoți. Camera familiei are o ușoară înclinație spre grajdul animalelor, ceea ce ajută la măturat și spălat.

În plus, „casa de oaspeți” nu era un han, ci o cameră de oaspeți aflată tot într-o casă privată. Dacă ar fi fost un han comercial, ar fi fost folosit cuvântul pandocheion, un cuvânt atât de folosit în întregul Orient, încât a fost împrumutat în limba armeană, arabă, coptă și turcă, având același sens. Însă cuvântul grecesc din Luca este katalyma, care înseamnă literalmente „spațiul în care se locuiește”,o„cameră de sus” cum mai găsim în Evanghelii.

Un alt detaliu ne-a atras și mai mult atenția: Îngerii le-au spus păstorilor că vor găsi pruncul înfășat, adică ceea ce țăranii și păstorii făceau cu pruncii lor nou-născuți. Li s-a spus că va fi așezat într-o iesle, deci într-o casă țărănească obișnuită, așa cum erau și casele lor.

În mod sigur au găsit familia sfântă în condiții potrivite de găzduire, nu într-un grajd murdar. Dacă la sosirea lor ar fi găsit un grajd cu miros greu, o mamă speriată și un Iosif disperat, ei ar fi spus: „Așa ceva este scandalos! Veniți în casele noastre! Femeile noastre vor avea grijă de voi.” Onoarea întregului sat s-ar fi aflat pe umerii lor, iar ei s-ar fi simțit responsabili să își facă datoria. Faptul că ei au plecat „lăudând pe Dumnezeu pentru tot ce auziseră și văzuseră”, fără a muta familia, înseamnă că păstorii și-au dat seama că ei nu pot oferi o ospitalitate mai bună decât cea care le era deja oferită.

Oamenii din Orientul Mijlociu au o profundă capacitate de a arăta respect musafirilor lor. Iar oamenii din Betleem au oferit ce aveau mai bun și au păstrat onoarea comunității.

Despre ceilalți vizitatori ai pruncului Isus, magii, ni se spune că veneau din Răsărit. Apare inevitabil întrebarea: unde în Răsărit? Răspunsul la această întrebare depinde de locul în care trăiește scriitorul. Pentru un creștin care locuia în Țara Sfântă în secolul întâi, „Răsăritul” făcea trimitere la cealaltă parte a Iordanului – la zonele din deșertul Iordaniei care erau legate de deșerturile Peninsulei Arabice. În conformitate cu pasajul din Matei 2, magii au venit aducând cu ei daruri, constând în aur, smirnă și tămâie. Aurul era de obicei în posesia oamenilor bogați, iar Arabia avea mine de aur.

Un element și mai specific este faptul că smirna și tămâia erau produse pe baza unor pomi ce creșteau doar în Arabia de Sud. Biserica primară știa acest lucru. Cel mai timpuriu comentariu extins asupra narațiunilor despre nașterea lui Isus a fost scris în jurul anului 160 d.Hr. de către Iustin Martirul, un creștin palestinian care a trăit în cetatea Cezareea, la poalele dealului Samariei. Iustin a consemnat o conversație cu iudeul Trifon. Cartea se numește Dialog cu Iudeul Trifon și s-a păstrat până în zilele noastre. În această carte, Iustin scrie: „Magii din Arabia au venit la Betleem și s-au închinat Pruncului, oferindu-i ca daruri aur, smirnă și tămâie.” Iustin nu își argumentează afirmația, el pur și simplu precizează în cinci locuri diferite faptul că magii au provenit din Arabia. Această afirmație o fac atât Tertulian, cât și Clement din Roma.

În anul 1920, un cercetător britanic a vizitat un trib de beduini din Iordania. Acest trib musulman purta numele arab al-Kokabani. Cuvântul kokab înseamnă „planetă”, iar al-Kokabani înseamnă „cei care cercetează sau urmează planetele”. Bătrânii tribului au spus că au acest nume datorită faptului că strămoșii lor au mers după planete și au călătorit spre vest, în Palestina, pentru a-L onora pe marele profet Isus când acesta S-a născut. Această tradiție vine în sprijinul afirmației făcute de Iustin în secolul II, conform căreia magii erau din Arabia.

Acest lucru nu este important doar pentru cei care au curiozități istorice. Isaia 60, capitolul devenit celebru datorită marelui oratoriu Mesia compus de Händel, debutează astfel: Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! Căci iată, întunericul acoperă pământul şi negură mare, popoarele, dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine. Neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale. Bogăţiile mării se vor întoarce spre tine şi vistieriile neamurilor vor veni la tine. Vei fi acoperit de o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa; vor veni toţi din Seba, aducând aur şi tămâie, şi vor vesti laudele Domnului.

Deși evenimentele glorioase anunțate pentru a onora cetatea Ierusalimului nu au avut loc niciodată, autorii evangheliilor le-au perceput ca având loc la nașterea lui Isus. În jurul pruncului a fost o mare lumină și acolo a apărut gloria Domnului. La acest prunc au venit magii din deșert, pe cămile, aducând aur și tămâie. Marile speranțe ale cetății au fost transferate asupra copilașului din iesle. Într-adevăr gloria Domnului a strălucit în jurul pruncului. Această mutare dinspre cetate spre prunc este semnificativă, remarcă Kenneth Bailey.

Istoria sacră este mult mai importantă decât spațiul sacru. Ierusalimul pământesc este, așa cum se cuvine, un loc al pelerinajului, al închinării și al reflecției pentru toate cele trei religii avraamice. Însă urmașii Pruncului Cristos știu că Ierusalimul care contează este Ierusalimul ceresc, care vine ca un dar al lui Dumnezeu la finalul istoriei. Nu ar trebui dus niciun război și nu ar trebui vărsat niciun strop de sânge pentru cetatea pământească, întrucât Luca le spune cititorilor lui că gloria Domnului a strălucit nu în jurul cetății, ci în jurul Pruncului.

Deși în colindele și predicile noastre predomină imaginile cu ieslea, pruncul blând, și animalele liniștite, nașterea Domnului a reprezentat și prilejul unui crud masacru al nou-născuților. De ce este consemnată o astfel de scenă violentă în narațiunea nașterii lui Isus? Deseori se menționează că scopul lui Matei este de a-L prezenta pe Isus ca un nou Moise. Moise a fost născut în mijlocul unui alt masacru al inocenților, căci Faraon ordonase uciderea tuturor băieților evrei nou-născuți. Prin urmare, Matei relatează o istorie similară despre Isus. Dar ar mai putea exista încă un motiv important pentru această includere.

Cei care au trăit în Orientul Mijlociu în perioada celei de-a doua jumătăți a secolului XX, inclusiv autorul acestei cărți, au experimentat conflicte frecvente. În special în Liban, au fost șapte războaie într-o perioadă de treizeci și cinci de ani. Unul dintre acestea a durat vreme de șaptesprezece ani. Altele au fost rapide, dar foarte brutale. Oamenii și-au văzut prietenii și familiile omorâți de gloanțe și explozii, dar și toate celelalte orori ale războiului modern.

Cum își păstrează oamenii credința în asemenea condiții? Un răspuns este că ei își amintesc atât istoria Crăciunului, cât și a crucii. La nașterea lui Isus a avut loc o atrocitate stupidă și sângeroasă. După citirea acestei povestiri, cititorul nu este luat prin surprindere de potențialul uman pentru teroare, care și-a arătat din nou fața hidoasă și la cruce. La începutul evangheliei sale, ca și la finalul ei, Matei prezintă imagini ale adâncimilor păcatului din care a venit Isus să ne salveze. Această relatare are menirea de a-l face pe cititor mult mai conștient de bunăvoința cu care Dumnezeu S-a expus pe Sine totalei vulnerabilități ce stă la baza întrupării. Dacă Evanghelia poate înflori într-o lume care săvârșește masacrul unor inocenți și produce crucea, atunci Evanghelia poate înflori în orice loc. Când își dau seama de acest lucru, cititorii Evangheliei din orice veac găsesc încurajare pentru sufletele lor.

Mergând mai departe pe firul vieții pământești a lui Isus, Kenneth Bailey analizează Rugăciunea domnească și semnificația sa. Se prea poate ca noi să nu conștientizăm efectele dramatice ale instituirii acestei rugăciuni.

În primul rând, rugăciunile zilnice și cele din toate serviciile religioase erau în limba ebraică, nu în aramaică. Închinătorii musulmani își recită întotdeauna rugăciunile lor tradiționale în araba clasică a secolului al VII-lea. Atât iudaismul, cât și islamul au o limbă sacră. Creștinismul nu. Faptul acesta are o semnificație enormă. Utilizarea limbii aramaice în închinare a fost o transformare majoră față de presupozițiile din vremea lui Isus. Asta înseamnă că pentru Isus nicio limbă sacră nu era limba lui Dumnezeu.

Dacă nu există o limbă sacră, nu există nici o cultură sacră. Acest fapt este un rezultat natural al întrupării. Dacă Cuvântul a fost tradus dinspre divin spre uman și a devenit trup, atunci ușa este deschisă ca același Cuvânt să fie tradus din nou în alte culturi și alte limbi. Pe termen lung, rezultatul este o Biserică universală de peste două miliarde de oameni, din care aproape fiecare are Biblia disponibilă în propria sa limbă.

Suntem atât de obișnuiți cu o asemenea moștenire, încât abia mai remarcăm faptul că aceasta a început odată cu decizia lui Isus de a alege aramaica drept limbă pentru rugăciunea Tatăl nostru. Isus a făcut o declarație despre traductibilitatea mesajului, atunci când a început această rugăciune cu mărețul cuvânt aramaic abba.

Există un avertisment venit din islam cu privire la acest termen. A-L numi pe Dumnezeu Tată, Tatăl meu sau Tatăl nostru implică, din partea închinătorului, folosirea unui model omenesc pentru Dumnezeu. Islamul insistă că o asemenea practică îl va conduce inevitabil pe închinător pe panta alunecoasă a idolatriei. Dumnezeu este Dumnezeu și nu ar trebui descris în termeni umani. De aceea, islamul are 99 de nume pentru Dumnezeu, toate fiind adjective sau cel mult metafore.

Pentru creștini este important să audă acest avertisment adus de islam. Pericolul despre care vorbește islamul este întotdeauna prezent atunci când sunt utilizate metafore ca nume pentru Dumnezeu. Creștinii au folosit adesea cuvântul tată și i-au acordat semnificații care erau bazate pe experiențele trăite cu tații lor pământești. Totuși Dumnezeu este personal. Calea pe care trebuie să o urmăm este să vedem dacă Isus definește termenul „tată” în vreuna din învățăturile Sale. Imaginea unui tată care trece dincolo de tot ce aștepta cultura vremii din partea unui tată pământesc este cel mai bine ilustrată în faimoasa parabolă a fiului risipitor.

Rugăciunea domnească este cel mai clar și, în ciuda caracterului concis, cel mai bogat rezumat al proclamării lui Isus pe care noi îl avem. Cu siguranță că această rugăciune a avut un rol formator atât asupra comunității, cât și asupra identității individului.

De asemenea, inaugurarea lucrării lui Isus conține un element revoluționar. Isus citește în sinagoga din Nazaret din sulul profetului Isaia, însă nu pasajul întreg la care ascultătorii săi se așteptau. Isus se oprește la pasajul: Duhul Domnului…. m-a trimis să propovăduiesc robilor de război – slobozirea, orbilor – căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați, să vestesc anul de îndurare al Domnului.

La prima vedere nu ne dăm seama care e problema, nu-i așa? Însă Isus a omis să citească și a doua parte a versetului, care spune ….să vestesc anul de îndurare al Domnului ȘI ziua de răzbunare a Dumnezeului nostru.

A fost o mânie unanimă a celor din sinagogă față de mesajul Său. Vestea bună a devenit piatra lor de poticnire îndeosebi pentru că Isus a înlăturat răzbunarea față de neamuri din tabloul viitorului.

Despre Nazaret se știe că a rămas o localitate în întregime evreiască până în secolul al IV-lea. O inscripție descoperită în Cezareea consemnează faptul că, după căderea Ierusalimului, una dintre cetele preoțești de la Templu s-a refugiat și așezat în Nazaret. Pentru ca această relocare preoțească să fi avut loc, Nazaretul trebuia să fie alcătuit exclusiv din evrei conservatori. În condițiile în care Galileea devenise Galileea neamurilor, Nazaretul constituia o enclavă evreiască. Se știe că enclavele coloniale, de orice neam și din orice veac, au tendința de a rămâne naționaliste și sunt mult mai conștiente de identitatea lor politică, religioasă și culturală.

Textul citit de Isus fusese chiar amplificat de traducerea aramaică, generând așteptarea că, odată cu venirea lui Mesia, toată munca grea va fi făcută de străini, iar coloniștii vor deveni bogați, răsfățați pe seama trudei și rușinii neamurilor.

Unei astfel de audiențe i se adresa Isus, așadar acum înțelegem mult mai bine de ce mulțimea a vrut brusc să-L omoare cu pietre. Hristos afirma universalitatea lucrării Sale, instituind Împărăția care a venit deja și este în același timp viitoare.

Mai departe în cartea Isus prin ochii Orientului Mijlociu, Bailey analizează viața și lucrarea lui Isus, punând accentul pe Fericiri, pe felul lui Isus de a Se raporta la femei, dar și la ne-evrei, apoi alcătuiește un studiu amănunțit al parabolelor lui Isus, chiar și a celor mai greu de înțeles. Veți vedea că detaliile culturale pe care le include dezvăluie înțelesuri ale parabolelor la care nici nu ne-am fi gândit, sau cu totul alte înțelesuri decât cele cu care am fost obișnuiți.

Acesta este și motivul principal pentru care vă recomandăm cu toată încrederea cartea Isus prin ochii Orientului Mijlociu. Studii culturale în evanghelii. Autorul, Kenneth Bailey, dă la o parte straturile opace ale interpretărilor noastre moderne, occidentale, și ni-L arată pe Isus în adevăratul Său context istorico-cultural.

Descoperiți mai multe pasaje în episodul audio: