„Pentru viața lumii” de Pr. Prof. Alexander Schmemann

„Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.” Aceasta este doxologia solemnă cu care începe orice liturghie în creștinismul răsăritean. Despre liturghie și mai ales despre ceea ce ne descoperă și ne comunică ea despre viață și despre Împărăția lui Dumnezeu este vorba în cartea pe care v-o aduc în atenție astăzi, și anume, Pentru viața lumii – Sfintele Taine și Ortodoxia scrisă de Preotul Profesor Alexander Schmemann.

Pr. Prof. Alexander Schmemann s-a născut în Estonia în 1921, dar încă din copilărie s-a mutat împreună cu familia la Paris, trăind în comunitatea rusească existentă deja acolo. La începutul Celui De-Al Doilea Război Mondial, a fost admis la Institutul Teologic Saint-Serge din Paris, unde a studiat și apoi a devenit lector, predând istoria bisericii. Mai târziu, s-a stabilit în New York și a preluat, după moartea unui alt important teolog al secolului XX, George Florovsky, funcția de decan al Seminarului, pe care a deținut-o până la finalul vieții.

În 1970, Schmemann a participat activ la înființarea Bisericii Ortodoxe din America, care în acea perioadă a devenit oficial independentă de Biserica Ortodoxă Rusă. S-a dedicat pe deplin ortodoxiei din America, deși era adeseori nemulțumit de faptul ca ortodocșii americani (îndeosebi cei convertiți) deveniseră prea concentrați pe aspectele exterioare. El a evidențiat pericolul închiderii Bisericii în spatele zidurilor etnice sau al reducerii ortodoxiei la o simplă identitate sau ideologie.

Părintelui îi plăcea să citească atât poezie franceză, cât și rusă, din care putea să recite pe de rost timp de mai multe ore în șir, fără să obosească. Era un cititor împătimit, citind nu doar poezie, ci și lucrări de filosofie, de politică sau despre ideile și teoriile contemporane și biografii. Interesele și pasiunile sale erau universale și l-au format pentru a înțelege și pentru a avea o influență în lumea în care a trăit.

Recunoscut prin calitățile sale de predicator, profesor și preot, părintele Alexander a rămas în amintirea generațiilor de creștini datorită viziunii sale asupra culturii contemporane, a vieții bisericești si a Liturghiei.

Predicile sale au fost transmise la radio în limba rusă timp de 30 de ani. El a câștigat un mare număr de ascultători în întreaga Uniune Sovietică. Printre ascultătorii săi se număra și Alexander Soljenițîn, care a devenit prietenul său după emigrarea în Occident.

Părintele Schmemann a publicat peste douăsprezece lucrări dintre care amintim câteva traduse și în limba română: Biserică. Lume. Misiune, Liturghie şi viaţă. Desăvârșire creștină prin intermediul experienței liturgice, Introducere în Teologia Liturgică, Postul Mare. Pași spre Înviere, Din apă și din duh. Un studiu liturgic al botezului, Euharistia – Taina Împărăției, O istorie a Bisericii de Răsărit și, nu în ultimul rând, cartea pe care o avem în atenție astăzi, Pentru viața lumii.

Aceasta a fost pregătită iniţial ca un ghid de studiu pentru o conferință a Federaţiei Naţionale a Studenţilor Creştini, ținută Ohio în 1963. Datorită succesului de care s-a bucurat, a fost revizuită la zece ani după aceea și a fost tradusă curând în unsprezece limbi, bucurându-se chiar și de o versiune anonimă publicată de editurile clandestine din Uniunea Sovietică.

Părintele Schmemann a fost un observator critic al creștinismului activist, pragmatic, progresist din America și din Occident. În această sferă, de cele mai multe ori, slujirea în biserică, sacramentele, predicarea Cuvântului sunt puse în contrast cu activitățile profane precum mâncatul sau activitățile economice. Însă tocmai dihotomia dintre sacru și profan/ comun, a produs acest creștinism secularizat, susține Schmemann. Acesta refuză să aleagă între un creștinism activist și unul spiritualizat, și propune o alternativă liturgică, euharistică, escatologică. În centrul închinării creștine, până la urmă, stă tocmai o masă – apogeul către care se îndreaptă întreaga activitate liturgică este mâncatul și băutul, un ospăț din lucrurile bune ale acestei lumi. Este pregustarea ospățului ceresc, arătând traiectoria întregii lumi: întreaga creație este destinată să fie ceea ce Euharistia este astăzi, mijloc de comuniune în Hristos, cu Tatăl, prin Duhul. Euharistia este cheia de înțelegere a relației dintre natural și supranatural, dintre sacru și secular.

Omul este o ființă înfometată. Dar el este înfometat de Dumnezeu. Toată dorința este, în cele din urmă, o dorire a Lui. Cu siguranță omul nu este singura ființă flămândă. Tot ce există trăiește mâncând. Însă poziția unică a omului în univers este dată de faptul că el singur binecuvântează pe Dumnezeu pentru hrana și viața pe care le primește de la El. El singur răspunde binecuvântării lui Dumnezeu cu propria sa binecuvântare.

Însă omul a ales să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu, să iubească lumea ca scop în sine, și nu ca transparență spre Dumnezeu. Așa că acum este firesc pentru om să experieze lumea ca opacă, și nu ca pătrunsă de prezența lui Dumnezeu. Pare firesc a trăi o viață care să nu fie mulțumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Prin venirea Sa, însă, Hristos este Răspunsul la foamea omului după Dumnezeu, pentru că în El, viața pe care omul o pierduse – și care nu mai putea fi decât simbolizată, semnificată, cerută, prin religie – i-a fost înapoiată omului.

De aceea, scopul cărții Pentru viața lumii de Părintele Alexander Schmemann este de a reaminti că, în Hristos, viața în deplinătatea ei i-a fost restituită omului, i-a fost din nou oferită ca sacrament și comuniune, a devenit Euharistie; și de a arăta, fie și numai parțial și superficial, semnificația acestei Euharistii pentru misiunea noastră în lume. Nu este o lucrare de teologie sistematică, și nici o lucrare despre ortodoxie, deși este scrisă de către un ortodox și din perspectiva Bisericii Ortodoxe. Întrebarea fundamentală este: ce mărturisim noi? Cele la care am fost făcuți părtași și din care ne-am împărtășit? La ce îi chemăm pe oameni? Ce le putem noi oferi?

Pentru a înțelege mai bine perspectiva părintelui Schmemann, ne putem raporta la câteva definiții pe care acesta le dă secularismului, sacramentului și simbolului, în eseul Cultul, într-o epocă secularizată de la finalul cărții Pentru viața lumii – Sfintele Taine și Ortodoxia.

Secularismul, după părerea mea, scrie părintele Schmemann, este mai presus de toate o negare a cultului. Nu a existenței lui Dumnezeu, nu a unei anumite religii. El este negarea omului ca ființă cultuală, ca homo adorans – cel pentru care cultul este actul esențial, care nu numai că afirmă umanitatea sa, ci o și împlinește. Un secularist modern foarte adesea acceptă ideea de Dumnezeu. Ceea ce însă neagă în mod insistent este tocmai sacramentalitatea omului și a lumii. Neagă intuiția primordială că totul în această lume și lumea însăși nu numai că își au cauza și principiul existenței lor altundeva, ci sunt ele însele manifestarea și prezența acelui altundeva și că acesta este într-adevăr viața vieții lor și că, deconectat de acea „epifanie” totul este doar întuneric, absurditate și moarte.

Termenul „sacramental” semnifică faptul că intuiția principală și primordială, care nu numai că se exprimă pe sine în cult, ci întregul cult constituie „fenomenul” ei – atât efect, cât și experiență – , este că lumea, fie în totalitatea ei ca și cosmos, sau în viața și devenirea ei ca timp și istorie, este o epifanie a lui Dumnezeu, un mijloc al revelației, prezenței și puterii Lui. Cu alte cuvinte, nu numai că pune ideea de Dumnezeu drept cauză rațional acceptabilă a existenței sale, ci cu adevărat „vorbește” despre El și este în sine un mijloc esențial, atât al cunoașterii lui Dumnezeu, cât și al comuniunii cu El și a fi aceasta este adevărata sa natură și destinul său suprem. Dar atunci, cultul este cu adevărat un act esențial, iar omul o ființă esențial cultuală. […] astfel lumea – în cult – este descoperită în adevărata ei natură și vocație, ca „sacrament”.

Hristos este împlinirea cultului ca adorare și rugăciune, mulțumire și jertfă, comuniune și cunoaștere, pentru că El este „epifania” supremă a omului ca ființă cultică, deplinătatea manifestării și prezenței lui Dumnezeu prin mijlocirea lumii. El este Sacramentul adevărat și deplin, pentru că El este împlinirea sacramentalității esențiale a lumii.

Simbolul este mijloc de cunoaștere a ceea ce nu poate fi cunoscut altfel, pentru că aici cunoașterea depinde de participare – întâlnire vie cu, și pătrunderea în acea „epifanie” a realității care este simbolul, explică Părintele Schmemann.

Sacramentul ține la un loc cele trei dimensiuni sau niveluri ale viziunii creștine a realității: cea a Bisericii, a lumii și a Împărăției. Și „ținându-le” la un loc le-a făcut cunoscute – în cel mai profund patristic sens al cuvântului cunoaștere – atât ca înțelegere, cât și ca participare.

Biserica însăși este sacramentul în care viața sfărâmată, totuși încă „simbolică” a „acestei lumi” este adusă în Hristos și de către Hristos, în dimensiunea Împărăției lui Dumnezeu, devenind ea însăși sacramentul „lumii ce va să fie” sau cea pe care din veșnicie Dumnezeu a pregătit-o pentru cei care Îl iubesc și unde tot ce este uman poate fi transfigurat prin har, așa încât toate lucrurile pot fi desăvârșite în Dumnezeu.

Întrucât Dumnezeu a creat lumea ca hrană pentru noi, și ne-a dat hrana ca mijloc de comuniune cu El, ca viață în El, hrana cea nouă a vieții celei noi, pe care o primim de la Dumnezeu, în Împărăția Sa, este Hristos Însuși, continuă Schmemann. El este pâinea noastră – pentru că de la bun început foamea noastră a fost o foame după El, și pâinea noastră a fost doar un simbol al Lui, un simbol care trebuia să devină realitate.

El S-a făcut om și a trăit în această lume. El a mâncat și a băut, și aceasta înseamnă că lumea de care S-a împărtășit, însăși hrana lumii noastre, a devenit trupul Său, viața Sa. Dar viața Sa a fost în întregime, în mod absolut euharistică – ea în întregime a fost transformată în comuniune cu Dumnezeu și în întregime a fost înălțată la cer. Iar acum El împărtășește această viață preamărită cu noi.

Euharistia este sacramentul unității și momentul adevărului: în ea vedem lumea în Hristos, așa cum este ea cu adevărat, și nu din punctele noastre de vedere particulare și deci limitate și parțiale. Rugăciunea pentru ceilalți începe aici, mesianic, și acesta este singurul început adevărat pentru misiunea Bisericii; și atunci când, lepădând „toată grija cea lumească”, părem că am părăsit „această lume”, o redobândim de fapt în întreaga ei realitate.

Rugăciunea pentru ceilalți constituie astfel singura pregătire adevărată pentru împărtășanie. Pentru că în și prin împărtășanie nu numai că noi devenim un trup și un duh, dar suntem readuși în acea stare de comuniune și iubire pe care lumea le-a pierdut. Și marea Rugăciune euharistică este rezumată acum în Rugăciunea Domnească, fiecare cerere a acesteia presupunând o totală și completă dedicare față de Împărăția lui Dumnezeu în lume. Este rugăciunea Lui, și El ne-a dat-o nouă, a făcut-o rugăciunea noastră, după cum L-a făcut pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Nimeni nu este cu adevărat „vrednic” să primească Împărtășania, nimeni nu este cu adevărat pregătit pentru ea. În acest moment, orice merit, orice virtute, orice act de evlavie, dispar și se topesc. Viața ne vine din nou ca Dar, un dar gratuit și dumnezeiesc. Totul este gratuit: nimic nu ni se cuvine și totuși ni se dăruiește tot. Și, prin urmare, cea mai mare smerenie și supunere este să accepți darul, să zici da – cu bucurie și recunoștință. Nu putem face nimic, și totuși devenim ceea ce Dumnezeu a voit să fim din veșnicie – când suntem euharistici.

Și acum a sosit vremea să ne întoarcem în lume. De acum noi „am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc”. Și ca martori ai acestei Lumini, trebuie să începem misiunea fără de sfârșit a Bisericii. Timpul lumii devine timpul Bisericii, timpul mântuirii și al răscumpărării.

Așadar următorul capitol al cărții este dedicat Timpului misiunii – rolului calendarului bisericesc în răscumpărarea unei trăiri sacramentale. În trecut, sărbătorile și timpurile, perioadele rugăciunii, constituiau o preocupare majoră pentru creștini.

Cu timpul, religia a ajuns să însemne o lume a spiritualității pure, o concentrare a atenției asupra chestiunilor referitoare la suflet. Creștinii au fost tentați să respingă tot timpul, să insiste că timpul nu are înțeles real, din punctul de vedere al Împărăției care este dincolo de timp. Ei au golit timpul de sens, înlocuindu-l cu „simboluri” creștine. Iar astăzi ei nu mai știu ce să facă cu aceste simboluri. Pentru că este imposibil să-L readucem pe Hristos în sărbătoarea Crăciunului, spre exemplu, dacă nu înțelegem că El a răscumpărat, adică a umplut de sens, timpul însuși, consideră Părintele Schmemann.

Duminica, deci, nu era o zi „sacră” ce trebuia „ținută”, deosebită de toate celelalte zile și opusă lor. Ea nu întrerupea timpul cu un extaz mistic „atemporal”. Ea nu era o „pauză” într-o desfășurare de zile și nopți lipsită de sens. Rămânând una din zilele obișnuite și totuși vădindu-se, prin Euharistie, ca cea de-a opta și prima zi, ea dădea tuturor zilelor adevăratul lor înțeles. Ea făcea din timpul acestei lumi un timp al sfârșitului și îl făcea, de asemenea, timpul începutului.

Ziua Domnului este reperul săptămânii, iar sărbătoarea este reperul anului bisericesc. În lumea noastră agitată, sărbătoarea, bucuria, a devenit ceva străin. Cum să te bucuri când sunt atâtea de făcut? Cum să te bucuri când atâția oameni suferă? Cum poate cineva să se complacă în sărbători și prăznuiri, când oamenii așteaptă de la noi răspunsuri serioase la problemele lor?

Într-adevăr, pe de o parte creștinismul a însemnat sfârșitul oricărei bucurii firești. Crucea a revelat abisul înstrăinării omului de Dumnezeu și tristețea nesfârșită a acestei înstrăinări. Totuși, pe de altă parte, creștinismul a însemnat revelarea bucuriei și dăruirea ei și, astfel, ne-a dăruit adevărata sărbătoare.

Dumnezeu a transformat timpul, și truda noastră de-a lungul lui, în sacrament al lumii ce va să fie, în liturghia împlinirii și înălțării. Dar atunci când ajungem la capătul auto-suficienței lumii, ea începe să fie iar pentru noi materia din care sunt plămădite Tainele ce avem a le săvârși în Hristos.

Într-un fel, desigur, întreaga viață a Bisericii poate fi numită sacramentală, întrucât ea este întotdeauna manifestarea în timp a „noului timp”. Totuși, într-un mod mai precis, Biserica numește sacramente acele acte decisive ale vieții, prin care acest har transformator este confirmat ca fiind dat, în care Biserica, printr-un act liturgic, se identifică cu acel Dar și devine forma însăși a acelui Dar.

De aceea, autorul dedică un capitol fiecărui astfel de act decisiv, fiecărei taine, precum botezul, cununia, mirungerea sau înmormântarea.

În capitolul intitulat „Cu moartea pe moarte călcând…”, părintele Schmemann scrie: Creștinismul nu este o împăcare cu moartea. El este revelarea morții, și el revelează moartea întrucât este revelarea Vieții. Hristos este această Viață. Și pentru că Hristos este Viață, creștinismul vădește moartea a fi ceea ce este, și anume, dușmanul care trebuie distrus și nu un „mister” care trebuie explicat. Religia și secularismul, explicând moartea, îi acordă un „statut”, o rațiune, o fac „normală”. Doar Creștinismul o proclamă a fi anormală, și prin urmare, cu adevărat oribilă.

În lumina lui Hristos, această lume, această viață sunt pierdute și se află dincolo de simplul „ajutor”, nu pentru că în ele este teamă de moarte, ci pentru că au acceptat și privit ca firească moartea. A accepta lumea lui Dumnezeu ca pe un cimitir cosmic, care va fi desființat și înlocuit de o „altă lume”, care și ea este concepută ca un cimitir („odihna veșnică”) și a numi aceasta religie, a trăi într-un cimitir cosmic, a se „descotorosi” în fiecare zi de mii de cadavre, a se entuziasma în legătură cu o „societate dreaptă”, și a fi fericit – aceasta este căderea omului.

Această cădere însă poate fi cu adevărat descoperită doar în Hristos, pentru că doar în Hristos ne este revelată deplinătatea vieții, iar moartea devine, deci, îngrozitoare, căderea însăși din viață, dușmanul, arată părintele în continuare. Această lume (și nu vreo „altă lume”), această viață (și nu vreo „altă viață”) i-au fost date omului pentru a fi sacrament al prezenței dumnezeiești, comuniune cu Dumnezeu și doar prin această lume, prin această viață, prin „transformarea” lor în comuniune cu Dumnezeu, omul devine om. Oroarea față de moarte, prin urmare, nu decurge din faptul că ea este „sfârșitul”, distrugerea fizică, ci din faptul că ea este separare de lume și de viață, separare de Dumnezeu. Morții nu Îl pot preamări pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, numai atunci când Hristos ne revelează viața, putem auzi mesajul creștin despre moarte ca dușman al lui Dumnezeu. Atunci când Viața plânge la mormântul prietenului iubit, când privește oroarea morții, atunci își află începutul biruința asupra morții.

Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi să predice și să vestească nu învierea morților – nu o doctrină a morții – , ci pocăința și iertarea păcatelor, noua Viață, Împărăția. Ei au vestit ceea ce știau, și anume că în Hristos noua viață a început deja, că El este Viața Veșnică, Împlinirea, Învierea și Bucuria lumii.

Biserica este intrarea în viața înviată a lui Hristos, ea este comuniune în viața veșnică, „bucurie și pace în Duhul Sfânt”. Ea este așteptarea „zilei neînserate” a Împărăției; nu a unei „alte lumi”, ci a împlinirii tuturor lucrurilor și a întregii vieți în Hristos. În El, moartea însăși a devenit un fapt de viață, pentru că El a umplut-o cu Sine, cu dragostea și lumina Sa. În El „toate sunt ale voastre… fie lumina, fie viața, fie moartea, fie cele de față, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre, iar voi sunteți ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3:21-23). Și dacă eu fac această nouă viață a mea, dacă fac a mea această foame și sete după Împărăție, a mea, această așteptare a lui Hristos, a mea, certitudinea că Hristos este viața, atunci moartea mea însăși va deveni un act de comuniune cu Viața. Pentru că nici viața, nici moartea nu ne pot despărți de dragostea lui Hristos, ne reamintește Părintele Schmemann.

În concluzie, ce urmează să fac? Ce are de făcut Biserica și fiecare creștin în această lume? Care este misiunea noastră?

La aceste întrebări nu există răspunsuri sub formă de „rețete” practice, consideră Părintele Schmemann. „Totul depinde” de mii de factori – și, cu siguranță, toate facultățile inteligenței și înțelepciunii noastre omenești, capacitatea de organizare și planificare, trebuie folosite în mod constant. Totuși – și acest lucru am vrut să-l accentuăm în aceste pagini – totul depinde în primul rând de a fi adevărate mărturii ale bucuriei și păcii Duhului Sfânt, ale noii vieți la care suntem făcuți părtași în Biserică. Biserica este sacramentul Împărăției – nu pentru că posedă acte instituite de Dumnezeu numite „sacramente”, ci pentru că, în primul rând, ea este posibilitatea dată omului de a vedea în și prin această iubire „lumea ce va să fie”, de a o vedea și de a o „trăi” în Hristos. Doar în întunericul acestei lumi constatăm că Hristos deja „pe toate le-a umplut cu Sine”, că aceste lucruri, oricare dintre ele, ne sunt descoperite și date ca pline de sens și frumusețe. Un creștin este cel care, oriunde privește, Îl găsește pe Hristos și se bucură în El. Și această bucurie transformă toate planurile și programele sale, toate hotărârile și faptele sale omenești, făcând din întreaga sa misiune sacramentul reîntoarcerii lumii la Hristos, Cel care este Viața lumii.

Pentru viața lumii este o carte care ne poate reorienta către o trăire sacramentală, euharistică, nu doar duminica sau de sărbători și nu doar în duminica în care luăm Cina Domnului, ci în toate zilele vieții noastre. Cartea are și o dimensiune practică, pentru că părintele Schmemann ne ajută să înțelegem care este sensul părților, cântărilor, lucrurilor care se petrec sau se spun în cadrul liturghiei sau al celorlalte slujbe din Biserica Ortodoxă, lucru de interes atât pentru cei care participă în mod regulat, cât și pentru cei care nu fac parte din Biserica Ortodoxă, dar cu siguranță au participat măcar o dată la o nuntă sau un botez al membrilor familiei sau al prietenilor. Încheiem cu îndemnul liturgic „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, și să răspundem și noi „Ție, Doamne”.

Ascultați episodul integral aici:

Vezi și:

„Ortodoxie și evanghelism. Trei perspective” de Bradley Nassif et al.

„Pledoarie pentru dialog. Protestantism și ortodoxie” de Ovidiu Dorin Druhora