„Femeile și slujirea lor în Biserica primară” de Nijay K. Gupta

Reluăm redarea recenziilor noastre și în format scris cu prezentarea unei cărți despre care am discutat în primul episod din sezonul 26, ce abordează un subiect poate pentru unii sensibil, pentru alții controversat, dar care cu siguranță a iscat de-a lungul istoriei și încă iscă dezbateri aprinse. Este vorba despre slujirea femeilor în biserică.

Nijay K. Gupta, doctor în Noul Testament și profesor de Noul Testament la Northern Seminary a scris volumul Femeile și slujirea lor în Biserica primară. Ceea ce face Gupta în acest volum nu este atât să construiască o apologie pentru slujirea femeilor în biserică ca lideri sau învățători, ci să ne ajute să le descoperim pe femeile menționate în relatările despre Biserica primară pe care le avem în Noul Testament, majoritatea, dacă nu toate, fiind pomenite tocmai pentru că au avut un rol important în lucrarea de vestire a Evangheliei.

În ultimii douăzeci de ani, spune autorul cărții, am descoperit că Noul Testament chiar depune mărturie despre rolul și impactul multor femei; nu trebuie decât să citim cu luare-amine. Însă nu am gândit așa dintotdeauna.

Pentru a fi clar, această carte nu este o încercare de revizuire a istoriei, ține să sublinieze acesta în continuare. Scopul nostru nu este de a răstălmăci tot ceea ce s-a spus sau s-a scris despre istoria Bisericii primare. Ci vom face un exercițiu de amplificare. Secole de-a rândul, biserica și-a concentrat interesul asupra liderilor bărbați ai Bisericii primare – ca și cum femeile nici măcar nu ar fi existat.

Dar există numeroase dovezi, în cuprinsul și în afara Noului Testament, ce arată că femeile au fost implicate activ în slujire, la frontiera misiunii de răspândire a Evangheliei, ca lideri ce se bucurau de respectul bisericii și chiar ca lideri principali ai adunărilor de casă, scrie Nijay Gupta.

Patriarhatul era infrastructura culturală dominantă a lumii romane, dar acest sistem nu însemna că femeile se resemnau să-și îndeplinească doar îndatoririle „casnice” sau că nu exercitau niciodată funcții de conducere sau autoritate în viața civică, religioasă ori în afaceri.

Autorul discută în capitolul 3 al cărții Femeile și slujirea lor în Biserica primară despre statutul și rolul femeilor în epoca nou-testamentară. Acesta arată că deși „Codurile familiale” din lumea greco-romană se învârteau în jurul conducerii competente, încrezătoare și corecte a pater familias, „tatăl familiei”, guvernatorul căminului, trebuie să acordăm atenție și dinamicii de clasă.

Și deși ceea ce se încuraja și se celebra în viața femeilor era rolul de soție care-și susține soțul și de mamă grijulie, există dovezi că femeile cu un statut social îndeajuns de înalt în lumea romană se bucurau de multă libertate și putere în ceea ce privește afacerile și activitățile sociale.

Pentru o femeie cu posibilități financiare „idealul vieții domestice feminine nu implica intimitate sau o viață de izolare. Dimpotrivă, primirea de numeroși clienți și vizitatori o aducea în atenția publicului chiar și în propria casă.”

Autorul descrie și oferă dovezi din documente istorice cu privire la implicarea unor femei romane în afaceri, asociații de voluntari, culte și preoție, concluzionând că femeile erau foarte active în asociațiile religioase și mult mai puțin în cele de afaceri.

Nijay K. Gupta începe însă cartea Femeile și slujirea lor în Biserica primară cu un exemplu din Vechiul Testament: Debora – profetesă, judecătoare și mamă în Israel.

Motivul pentru care am dorit să încep cartea cu povestea Deborei este că aceasta sfidează foarte multe stereotipuri de gen, prezente atât în vechime, cât și în prezent, în timp ce eroina conduce Israelul cu încredere și curaj.

Dumnezeu îi încredințează Deborei rolul de profet și guvernator, alegând-o ca cea care poate și trebuie să vorbească în numele Său.

Debora este un răspuns important la întrebarea: „Poate o femeie să…?” sau „Are voie o femeie să…?” Debora a putut. Debora a avut voie. Dumnezeu a susținut-o; El a umplut-o cu înțelepciune profetică, iar cuvintele cântate de Debora au devenit parte din Cuvântul lui Dumnezeu, fiind o mărturie despre această femeie curajoasă și înțeleaptă ce a adus pacea lui Dumnezeu unui popor tulburat, arată Nijay Gupta.

Autorul se întoarce apoi și mai departe în timp la narațiunea creației din Geneza 1-3, pentru a sublinia câteva adevăruri cu privire la om și cele două sexe.

El remarcă faptul că cea mai evidentă trăsătură a „asemănării după chipul lui Dumnezeu” este chemarea de a stăpâni pământul (Gen. 1:28). Scopul creării femeii ca „ajutor potrivit” (`ezer) este ca ea să devină partener în îngrijirea Grădinii Edenului. Geneza nu comentează în vreun fel dacă femeia este un partener minor, un partener major sau unul egal.

În plus, nimic din Geneza 2 nu stabilește în mod clar căpetenia, supunerea femeii sau autoritatea unică a bărbatului, subliniază Gupta. Nu există nicio prerogativă clară potrivit căreia bărbatul primește o poruncă specială de a conduce sau servi ca lider peste femeie sau mai presus de ea. Dimpotrivă, el este văzut ca fiind incomplet și lipsit fără ea.

Cu privire la sentința lui Dumnezeu după căderea în păcat, „Dorințele tale se vor ține după bărbatul tău și el va stăpâni peste tine”, autorul spune că pare evident, pentru majoritatea interpreților, că „stăpânirea” bărbatului asupra femeii este o problemă, nu o binecuvântare. Acest termen se referă la o autoritate absolută asupra cuiva, precum un rege care stăpânește peste supușii săi.

Imaginea unui om care stăpânește asupra celuilalt nu este un ideal al grădinii, ci o intruziune și o desființare a planului inițial.

Speranțele ultime în privința răscumpărării pe care ni le oferă Scriptura, precum și mesajul în sine al Evangheliei, nu sunt că bărbatul își va găsi locul de drept ca șef peste femeie. Ele aduc vestea bună că bărbatul și femeia pot fi readuși într-un parteneriat sănătos, în care fiecare dintre ei primește demnitate și respect și unde fiecare își investește darurile și înțelepciunea spre îngrijirea, în cooperare, a lumii lui Dumnezeu.

Unii au încercat să zugrăvească o imagine a creației ca o ierarhie ce a fost amenințată de păcat. În schimb, eu pledez pentru o lectură fidelă a istoriei creației, povestea unui parteneriat armonios ce a fost destrămat și zădărnicit de păcat. Drumul de întoarcere este unitatea și armonia prin Isus Cristos, nicidecum ierarhia, concluzionează Nijay Gupta.

Mai departe el dedică un capitol Femeilor din viața și lucrarea lui Isus, începând desigur cu mama sa, Maria.

Alcătuit din aproape zece strofe, cântecul Mariei este unul dintre cele mai lungi discursuri din evanghelii rostite de o altă persoană decât Isus. Constatarea devine cu atât mai extraordinară când ne gândim că un biograf antic (Luca) dă glas experiențelor și speranțelor unei femei.

Cântecul Mariei nu este doar o oglindire a bucuriei sale. După afirmația introductivă despre exuberanța de care se simțea cuprinsă, ea privește înapoi, la îndelunga istorie a credincioșiei lui Dumnezeu față de poporul Lui, iar apoi își îndreaptă ochii înainte, către împlinirea legământului Său, răscumpărarea poporului ei.

Nijay Gupta discută apoi despre celelalte femei care L-au urmat pe Isus, arătând că Femeile au netezit calea lui Isus; Isus a adus în discuție viața femeilor în pildele Sale; Lui Isus Îi păsa de femei, prin felul în care le-a abordat și a fost sensibil la nevoile lor; Isus a avut conversații semnificative cu femei (gândiți-vă la femeia samariteancă) și, nu în ultimul rând, Isus a fost slujit de femei.

Obișnuiam să cred că Isus mergea din loc în loc însoțit doar de bărbați, însă Luca ne lărgește perspectiva pentru a le vedea și pe femeile (văduve?) care fuseseră vindecate și eliberate de demoni de către Isus. Nu numai că au călătorit pretutindeni cu El, dar I-au finanțat slujirea din averea lor personală, remarcă autorul.

Nu în ultimul rând, este de remarcat rolul Mariei Magdalena ca vestitoare a Învierii Domnului (de altfel, în creștinismul răsăritean, Maria Magdalena este numită ipapostolos, egală cu apostolii (cu sensul de „un alt apostol”), tocmai datorită mărturiei sale esențiale) și prezența femeilor și a Mariei, mama lui Isus, în camera de sus din Ierusalim, după Înălțarea Domnului.

Ajungem astfel la partea a doua a cărții Femeile și slujirea lor în Biserica primară de Nijay K. Gupta, dedicată femeilor lideri din bisericile primare. Autorul începe însă prin a prezenta structura bisericilor primare, arătând din ce tipuri de adunări au preluat anumite modele și explicând termenii anumitor poziții sau roluri din această structură pe care îi găsim în Noul Testament.

Astfel, autorul remarcă faptul că cel mai evident „grup de afinitate” care ar fi putut inspira sau influența structura bisericilor timpurii este sinagoga evreiască.

Un al doilea grup este asociația voluntară greco-romană – mai exact, cluburi orientate spre bresle negustorești, asociații de cult sau societăți funerare. Toate cluburile amintite desfășurau activități cultice și organizau mese comune.

Cluburile puteau avea magistrați (magister) sau guvernatori (curator), dar de multe ori și preoți, scribi, patroni sau prezbiteri.

Nu în ultimul rând, un al treilea grup de afinitate era căminul familiei. Însă trebuie să ne gândim la căminul familial mai puțin ca la un loc în care trăiau pur și simplu persoane înrudite și mai degrabă ca la o comunitate mică și organizată, o proprietate sau o afacere.

Trebuie remarcat faptul că deși creștinii nu și-au creat sistemele și structurile ex nihilo, ei par să se fi abătut în mod conștient de la tendințele culturale de a stabili o ierarhie a puterii și a statutului.

Pavel nu îi consideră pe lideri exclusiv responsabili pentru bunăstarea bisericilor. Principalii săi destinatari sunt oamenii din biserici, care – fiecare în parte – au responsabilitatea de a-l asculta pe Pavel și de a lua în serios instrucțiunile și învățăturile sale, arată Nijay Gupta. 

Trei termeni se remarcă atât în Faptele apostolilor, cât și în epistolele Noului Testament cu privire la conducere sau slujire: diakonos (slujitor, diacon, cel implicat în lucrare), episkopos (episcop, supraveghetor, manager) și presbyteros (lider senior, bătrân).

Diakonos – Știm că femeile puteau sluji ca diakonoi în biserică și chiar făceau acest lucru. Este important să mai zăbovim o vreme asupra acestei realități – femeile erau active în lucrarea bisericii.

Autorul propune traducerea prestator de acte de slujire pentru termenul diakonos, care are menirea de a comunica faptul că diakonoi doreau să poarte de grijă oamenilor și să-i slujească, dar și că aveau un anumit nivel de experiență, pregătire și daruri, ce le confereau o autoritate și un statut.

Episkopos – Consider că afirmațiile lui Pavel despre episcop reflectă populația majoritară care forma acel grup. Dacă Pavel ar fi vrut să interzică femeilor să aspire la aceste roluri, ar fi putut să o facă, scrie Nijay Gupta cu privire la precizările pe care le face Pavel referitor la calitățile necesare unui episcop.

Presbyteros – acest termen („bătrân”) nu desemnează în principal un rol oficial, deci nu se referă la descrierea unei anumite slujbe.

În concluzie, autorul lansează următoarele întrebări: Ce ar fi descalificat-o pe Fivi (Rom. 16:1) de la a fi prezbiteră? Sau pe Priscila? Dacă reperele universale privind vrednicia pentru funcție erau vârsta, înțelepciunea și bunul renume în comunitate, îmi este greu să îmi închipui o comunitate de prezbiteri exclusiv masculină.

Cine ar îndrăzni să împiedice pe cineva pe care Dumnezeu l-a chemat în slujire și la conducere?

Femei precum Fivi sunt menționate ca diakonoi și probabil Evodia și/sau Sintichia au slujit și ele în această calitate. De asemenea, având în vedere prezența capilor de familie în unele biserici, se poate susține faptul că femeile au ocupat probabil și rolul de prezbiteri sau „administratori”.

Și ajungem astfel la capitolul care se referă efectiv la slujirea femeilor în Biserica primară. Richard Bauckham susține că pomenirea specifică, pe nume, a câtorva persoane în mărturiile apostolice ale Bisericii primare tinde să reflecte faptul că respectivele femei (și bărbați) au devenit ulterior personaje marcante în sânul bisericii – în sensul că adesea au ajuns lideri și figuri influente.

O regulă generală capabilă să explice majoritatea aparițiilor de nume proprii din evanghelii este aceea că atunci când personajele (altele decât personalitățile publice precum Pilat sau Caiafa) sunt menționate nominal, asta se întâmplă pentru că erau creștini bine-cunoscuți Bisericii primare și despre care primii cititori ai evangheliilor în cauză trebuia să fi auzit deja.

Pavel a ales în mod deliberat să laude reprezentanții diferitelor tipuri de biserici de casă pentru a încuraja respectul reciproc și harul printre cei înclinați să se contrazică, ba chiar să se disprețuiască între ei, scrie Nijay Gupta.

Amalgamul de nume masculine și feminine (unele formând cupluri, altele desemnând celibatari sau văduve) și terminologia generală folosită pentru a descrie slujirea lor indică o concepție despre conducere fără diferențe în funcție de sex.

De exemplu, în Romani 16:1-15 – 10/26 persoane sunt femei – mai mult de o treime din ele erau femei creștine model, multe dintre ele recunoscute ca lideri în bisericile romane: Fivi, Priscila, Maria, Iunia, Trifena și Trifosa, Persida, mama lui Ruf, Iulia și sora lui Nereu.

În continuare, autorul cărții Femeile și slujirea lor în Biserica primară scrie câte un capitol despre Lidia, din biserica din Filipi, Fivi, cea care a dus epistola lui Pavel romanilor, Prisca, soția lui Aquila și Iunia, numită de Pavel apostol, dar considerată o perioadă din istoria Bisericii bărbat, sub numele Iunias.

Vă vom împărtăși câteva paragrafe semnificative despre fiecare în parte, pentru a vă stârni interesul, lăsându-vă pe voi să descoperiți argumentațiile complete în cartea lui Nijay K. Gupta.

Ce este demn de menționat cu privire la Lidia este de fapt un detaliu important cu privire la bisericile de casă.Gordon Feescria: atunci când creștinii se întâlneau în casa unui cap de familie care era femeie, aceștia se adunau în atrium – zona semipublică în care se desfășurau de regulă afacerile – iar stăpâna casei slujea, așa cum era de așteptat, ca lider al bisericii de casă. Adică, prin însăși sociologia lucrurilor, nu i-ar fi trecut nimănui prin minte că o persoană din afara casei ar putea veni și conduce ceea ce era de la sine înțeles ca o simplă extensie a acelui cămin. Ca să spunem lucrurilor pe nume, este improbabil ca biserica să se fi adunat în casa unei persoane, dacă capul familiei nu funcționa și ca liderul firesc al acesteia. Prin urmare, Lidia trebuie să fi avut același rol în biserica din casa ei, precum avea ca stăpân al casei sale.

Lidia a avut un impact imediat ca lider în cadrul comunității creștine aflate la început de drum. Ea avea pasiunea, poziția și mijloacele necesare pentru a găzdui și conduce această comunitate creștină. În calitate de cap al familiei, era cea mai îndreptățită să vegheze asupra credincioșilor și să le poarte de grijă – mulți dintre ei aflându-se deja sub oblăduirea ei, ca parte a casei sale, arată și Nijay Gupta.

Fivi, mandatara de încredere a lui Pavel, după cum o numește Gupta, este menționată în Epistola către Romani, unde el o recomandă ca fiind „sora noastră, diaconiță a bisericii din Chencrea”.

În orașul ei, această femeie era un lider al lucrării creștine și știm că avea o legătură personală cu Pavel, de vreme ce el o menționează ca binefăcătoare.

Pavel menționează că a fost „un ajutor pentru mulți”, care în original este redat prin termenul prostatis. Un prostatis era cineva care intervenea cu resurse și influență pentru a ajuta pe cel aflat în nevoie. Fivi era binefăcătoarea; Pavel și mulți alții erau beneficiari. Poate că își deschidea casa pentru liderii creștini itineranți precum Pavel sau, dincolo de asta, că avea „acces” la putere și influență socială, spre a-i proteja și susține lucrarea.

În plus, după cum am menționat deja, Pavel o recomandă romanilor ca purtător al epistolei. Ca agent al expeditorului, curierul avea rolul unui fel de împuternicit, acționând în numele acestuia. Ocazional, purtătorul scrisorii, menționat pe nume, funcționa într-un fel sau altul, ca „reprezentantul” expeditorului, explicând pe larg detaliile din scrisoare și chiar detaliind sau întărind mesajul principal prin comunicare orală.

Prin urmare, el trebuie să fi încredințat această scrisoare doar în grija cuiva în care avea încredere că posedă înțelepciunea și discernământul „apostolic”. Într-un fel, Pavel o trimite pe Fivi ca un apostol ad-hoc, un delegat al lucrării din Chencrea care să opereze în numele său, scrie Nijay Gupta.

Probabil cea mai cunoscută dintre femeile din Biserica primară este Prisca sau Priscila, cum îi mai este redat numele, pe care o găsim alături de soțul ei, Aquila, de patru ori menționată prima dintre cei doi. Pavel îi întâlnește în Corint, unde lucrează împreună la fabricarea corturilor. Tot ei sunt cei care îi oferă învățătură lui Apollo, pe care îl întâlnesc în Efes.

În final, câteva cuvinte despre „Iunia, apostol prețuit și erou întemnițat”, după cum o descrie Nijay K. Gupta, în cartea Femeile și slujirea lor în Biserica primară. Ea este menționată tot în Romani 16, alături de Andronicus, și spuneam mai devreme că o perioadă a fost considerată bărbat, pentru ca recent să îi fie restituită identitatea feminină. Ce s-a întâmplat?

Iunia este un nume de femeie atestat pe scară largă în antichitatea greco-romană. Pe de altă parte, numele pur speculativ Iunias ca nume de bărbat nu este atestat deloc.

Întrebarea cu privire la sexul Iuniei pare să fie legată de identificarea ei ca apostol. În timp ce biserica timpurie din primul mileniu pare să considere de la sine înțeles faptul că femeia creștină Iunia era un apostolos, în perioada medievală acest lucru a devenit mai problematic, iar cercetătorii (și traducătorii) au ajuns la concluzia că Pavel nu putea vorbi despre o femeie.

Dacă un număr suficient de mare de scriitori patristici au identificat „Iunia” ca fiind un nume de femeie, atunci ar fi nevoie de dovezi serioase, în sens contrar, pentru a le desființa aserțiunile.

Niciun autor creștin timpuriu din câte am citit, scrie Gupta, nu a dat crezare interpretării conform căreia Iunia și Andronicus nu erau apostoli. În schimb, mulți scriitori patristici – printre care și Ioan Gură de Aur, consideră de la sine înțeles că Iunia a fost apostolos.

Pe lângă asta, Pavel menționează că aceștia doi au fost în închisoare cu el. Aproape sigur că acest tip de credință neînfricată, de tipul „totul sau nimic” a fost elementul care l-a impresionat pe Pavel și pe tovarășii săi de slujire, consideră Gupta.

În concluzie, scrie acesta, Dumnezeu a inspirat, a înzestrat și a responsabilizat femeile pentru zidirea vieții poporului Său. Fie că se aflau în casă cu copiii, în ținutul muntos înălțând cântece de laudă, fie că ședeau în curtea de judecată a țării rostind hotărâri de seamă ori la mormânt memorând instrucțiunile îngerilor, femeile populează Scriptura, ca exemple de credință și ascultare.

În final, autorul cărții Femeile și slujirea lor în Biserica primară abordează și textele despre supunere și cele despre interdicția femeilor de a da învățătură în biserică din 1 Cor. 11, 1 Tim. 2. Mie, personal, din păcate nu mi s-a părut foarte convingătoare argumentația lui, dar părerea lui este că Nu ar trebui să considerăm poruncile citate drept legi creștine universale, așa cum nu ar trebui să avem sclavi astăzi doar pentru că unii dintre primii creștini aveau sclavi și îi chemau la supunere.

El remarcă faptul că existența codurilor casnice din Noul Testament nu a împiedicat femeile să își exercite influența și conducerea. În ultimă instanță, se pare că Pavel era un pragmatic atunci când se raporta la slujire. El nu și-a verificat lista de persoane înzestrate pentru a elimina femeile și a promova bărbații. Oricine avea capacitatea și disponibilitatea de la Duhul Sfânt pentru conducere, bărbat sau femeie, s-a bucurat de sprijinul și aprecierea apostolului.

Mi s-a părut bună abordarea acestui specialist, pentru că nu a pornit de la textele de interdicție, ci de la menționările concrete ale femeilor care au slujit în roluri semnificative, alături de Pavel, menționări care nu pot fi contestate. Mi s-a părut că are un ton echilibrat, nu are un ton militant feminist de niciun fel, nu susține că femeile ar trebui sau nu să se ocupe de anumite slujiri în biserică, ci pur și simplu lasă textele Noului Testament să vorbească, arată că femeile erau prezente în poziții proeminente în viața bisericilor primare și lasă cititorul să tragă concluziile.

Ascultă episodul întreg aici:

Vezi și:

Părinții Bisericii – Diaconița Olimpiada

Părinții Bisericii – Perpetua și Felicia

Părinții Bisericii – Macrina